14 septembrie 2012

De la nibelungi la Amurgul zeilor

Dinastia Krupp, întemeiată de miticul Arndt, cel sosit la Essen în 1587, pare în primele ei trei secole de existenţă sortită unui trai de planul al doilea, de muncă şi sudoare. Sunt trei secole de căutări şi trudă, însă rezultatul e glorios. Se pleacă de la un biet atelier metalurgic şi se ajunge, pe vremea ultimelor două Reich-uri, la un imperiu colosal, a cărui producţie de armament are potenţialul de a hotărî soarta marilor războaie. Nibelungii care făureau arme pe nicovală ajung zei ai producţiei de masă şi proprietari ai celebrei prese de 15.000 de tone de la Gusstahlfabrik.
 
Declinul începe odată cu pierderea războiului, în 1945. Presa cea mare e demontată şi trimisă în est, ca despăgubire de război. Sunt vremuri grele, iar cei care conduc destinele concernului nu sunt la înălţimea marilor înaintaşi. Locul ocupat în trecut de un Friedrich Krupp, un Friedrich Alfred Krupp sau de Gustav Krupp von Bohlen und Halbach (soţul celebrei Bertha) e luat de Alfried (1907-1967). Nu ştiu dacă totul s-a dus de râpă în cele din urmă pentru că firmei îi sosise ceasul sau pentru că pur şi simplu acest moştenitor de imperiu era nevolnic.
 
După ce ispăşeşte o scurtă condamnare pentru crime de război (utilizarea muncii sclavilor), Alfried îşi reia postul de preşedinte. E un om slab, înclinat spre plăceri. Wagner i-a plăcut de când se ştie. S-a trecut la producţia de pace şi au apărut noi dispozitive de redare. Alfried ştie să le aprecieze. În Armele lui Krupp, William Manchester relatează:
 
Când era lăsat să se descurce singur – şi erau momente când Vera îl lăsa, cutreierând luxoasele magazine de pe Königsallee din Düsseldorf şi umplându-şi maşina „Porsche" cu cum­părături –, Alfried se distra cu noile sale aparate de foto­grafiat, asculta muzică de Wagner sau se ducea la „Essener Hof”, aşa cum făcuseră înaintea lui Gustav, Fritz şi Alfred.
 
Multe motive de bucurie nu avea Alfried nici de pe urma lui Arndt, unicul moştenitor al imperiului, care dovedea înclinaţii homosexuale şi ducea o viaţă considerată dezonorantă. Alfried se consolează cum poate, dar opera maestrului de la Bayreuth e la loc de frunte:
 
În privinţa anumitor subiecte, servitorii lui Krupp sunt discreţi, şi aşa trebuie să fie. Câte ţigări ,,Camel” şi câte sticle de whisky  „White Horse”  a consumat   stăpânul   concernului în acel lung sfârşit de săptămână singuratic pe insula Sylt este o informaţie de ordin strict intim, dar ştim că a stat singur ore întregi, ascultând Wagner pe bandă de magnetofon: Tannhäuser, Lohengrin, Die Meistersinger von Nürnberg, Tristan und Isolde şi, foarte potrivit Die Gotterdämmerung. Din punct de vedere financiar, imperiul său era mai şubred decât o bănuia lumea ; acest lucru nu-l ştiau decât câţiva ini­ţiaţi.
 
Ce se poate închipui mai wagnerian-decadent decât asta? Ca să nu mai zic că familia Krupp şi-a avut şi ea Wahnfried-ul ei, la fel ca dinastia Wagner, însă de proporţii mult mai mari. E vorba de Vila Hügel din Essen, o monstruozitate cu sute de camere, azi sediu de fundaţie culturală.
 
Informaţiile din postarea de azi sunt luate din Armele lui Krupp de William Manchester. Fotografia (reprodusă din aceeaşi carte) înfăţişează arestarea lui Alfried Krupp la Vila Hügel la 11 aprilie 1945.

Niciun comentariu: