sâmbătă, 29 septembrie 2012

Caragiale meloman (II)

Pentru preferinţele melomanului Caragiale, sursa clasică de informaţii este reprezentată de corespondenţa cu Paul Zarifopol. Stabilit la Berlin, Caragiale „îl vizita adesea la Lipsca [Leipzig], atras de concertele de la Gewandhaus”. Cei doi se găsiseră bine: unul era întruchiparea inteligenţei cultivate, celălalt, a inteligenţei native („Zarifopol era un bun pianist, iar Caragiale, ajutat de o memorie muzicală puţin obişnuită, fluiera părţi întregi din simfoniile şi din operele preferate”). De altfel cel dintâi, mai tânăr, îl ţine pe cel de al doilea la curent cu programul reprezentaţiilor muzicale, căci lui Caragiale nu-i plăceau concertele de la Berlin şi le prefera pe cele de la Gewandhaus. E posibil să fi fost de vină şi sala de concert, care era nouă. Inaugurată în 1884, ea a fost distrusă în al doilea Război Mondial. Ca gusturi, Caragiale e un tradiţionalist şi se împacă greu cu contemporanii (poate cu excepţia lui Grieg), spre deosebire de Zarifopol, mai deschis spre noutate:
 
La concerte, gustul lor se deosebeşte. Scriitorul tradiţional iubeşte muzica de aceeaşi esenţă, arătându-se speriat de îndrăznelile moderniste ale unor Ceaikovski şi Saint-Saens. Programele respective îi apar ca nişte „ghiveciuri muzicale”. Amatorul, vodevilurilor iubeşte şi în muzică „janrul lejer”, ca al lui Offenbach, dar nu cu exclusivitate. Autorii săi preferaţi, în genul serios, sunt Mozart, Haydn, Haendel, Gluck, Grieg şi Beethoven. Idolul lor comun este acesta din urmă.
 
Autorul cel mai iubit este Beethoven, cu care Caragiale are o relaţie specială:

Caragiale îl numeşte, cu familiaritate şi respect, „babacul” sau „boierul”. Se interesează câteodată dacă nu se pregăteşte cumva, la Gewandhaus, „un Beethoven exclusiv”. Zarifopol îi comunică o tăietură dintr-un jurnal local, prin care se anunţă descoperirea unei simfonii necunoscute de Beethoven. Ştirea e dată însă sub rezervă, ca o paternitate nedovedită. Caragiale se emoţionează la primirea zvonului, taxează de „moftangiu” pe expertul în îndoială şi se interesează dacă partitura a fost publicată.
 
În Viaţa lui I.L. Caragiale Şerban Cioculescu relatează şi informaţii obţinute de la matematicianul G. Ţiţeica. Totul pledează pentru o preferinţă netă pentru clasici:
 
Când se află între ascultători îşi transpune impresiile muzicale, cu deosebire despre Beethoven, dintre cele mai personale. Profesorul acad. G. Ţiţeica, de asemenea cunoscător, ne-a împărtăşit că l-a auzit vorbind un ceas întreg despre tehnica şi substanţa simfoniilor beethoveniene, smulgând admiraţia tuturor. Cu excepţia complexului geniu muzical al „preafericitului Ludwig”, cum îl numeşte într-un loc pe Beethoven, Caragiale enunţă însă, şi referitor la muzică, un ideal artistic de claritate şi substanţialitate. „Multă aplecare aş avea pentru ceva la clavir, în bună căldurică – ceva de papa Joseph [Haydn]. Tot la el mi-e gândul din zilele trecute. Că, drept să-ţi spun, multe lucruri bune mi-ar fi plăcut şi mie, ca oricărui muritor pe lumea asta, însă niciunul mai mult ca vorba pe deasupra limpede, dar adâncă la înţeles.
 
Citatele din postarea de azi sunt luate, desigur, din Viaţa lui I.L. Caragiale de Şerban Cioculescu. În imagine, carte poştală reprezentând sala Gewandhaus de pe vremea lui Caragiale. În faţa clădirii, statuia lui Mendelssohn-Bartholdy, înlăturată în epoca nazistă (de aici).

Niciun comentariu: