Proust în cifre contabile

Nu decidem noi aici cât e de util acest demers, dar pentru amatorii de statistică culturală opera lui Proust oferă un material de o opulenţă extraordinară. Á la recherche du temps perdu e un imens repertoriu de nume, teme şi aluzii muzicale, literare şi din domeniul artelor plastice. Norocul nostru, al celor mai leneşi, e că s-au găsit cercetători înzestraţi cu multă răbdare care au luat textul la puricat. Într-o carte de acum 40 de ani (Musique et structure romanesque dans la „Recherche du temps perdu”), Matoré şi Mecz au numărat 170 de nume de scriitori, 80 de nume de pictori şi 40 de nume de muzicieni. E vorba de numărul total al ocurenţelor („tokens”, cum le zic anglo-saxonii) căci mulţimea personalităţilor respective e mai redusă, după cum vom vedea mai departe.

La muzicieni, Wagner are parte de cele mai multe menţionări (35). Pe podiumul premianţilor mai figurează Beethoven (25) şi Debussy (13). Ar fi vorba de nişte rezultate conservatoare, căci lista nu cuprinde decât numele propriu-zise, fără a include eventualele adjective derivate (ca „wagnerian”). De asemenea, statistica nu ia în considerare procedeele metonimice de tipul „operă pentru autor”. Spre exemplu, titlul „Lohengrin” sau aşa-zisa arie a Luceafărului din aceeaşi operă nu sunt luate în calcul în contul lui Wagner. De asemenea, există şi aluzii la anumite lucrări ale unor compozitori, aluzii ce se cer descifrate. Aşa stau lucrurile cu tripticul La mer de Debussy.  

Măcar de ar fi acestea singurele probleme. De fapt, dacă tot scotocim după compozitori în romanul/romanele lui Proust, ce căutăm, artişti „adevăraţi”, care există/au existat de-adevăratelea în viaţa reală sau autori fictivi, născociţi de scriitor, eventual pornind de la datele unui personaj în carne şi oase? Cea mai bună ilustrare a unei asemenea dificultăţi o constituie compozitorul Vinteuil, cu sonata care îl dă gata pe Swann şi cu septetul lui. Să fi existat un model real pentru Vinteuil? E o întrebare fără răspuns definitiv. Se pare că ar fi vorba, dacă se poate spune aşa, de un cocktail alcătuit din trăsături ale lui Gabriel Fauré, César Franck şi Debussy. În alte cazuri lucrurile par mai limpezi. Bergotte, scriitorul (oarecum contrapondere a lui Vinteuil) e probabil inspirat de Anatole France. Ce folos însă că atunci când vrem să vedem cine ar fi putut să fie pictorul Elstir în viaţa civilă lucrurile par iremediabil încurcate. 

Postarea de azi este îndatorată substanţial datelor şi consideraţiilor lui Jean-Jacques Nattiez din Proust musicien (1984).