☺☺☺ Stefan Zweig – Lumea de ieri

S-a reeditat anul acesta la Humanitas – cu mici greşeli, dar numai cine nu munceşte nu greşeşte – lucrarea memorialistică a lui Stefan Zweig, Lumea de ieri, subintitulată Amintirile unui european. E o autobiografie în toată regula, cu relatări care încep din vremea copilăriei vieneze şi merg până la începutul anilor 1940, când autorul, care părăsise de ceva vreme spaţiul austro-german de teama persecuţiilor îndreptate potriva evreilor, ajunge în Brazilia („această ţară înzestrată de natură cu toate darurile imaginabile”) după ce constatase că Anglia nu îi poate oferi un adăpost sigur. Se va sinucide la Petrópolis în 1942, împreună cu soţia lui, neîntrezărind nicio speranţă în mijlocul unui război în care păreau să triumfe exact cei ale căror idei şi acţiuni îl înspăimântau.

Deşi împărţită în şaisprezece capitole care acoperă cronologic existenţa autorului, cartea este de fapt alcătuită din vrei trei sau patru blocuri semnificative. Ar fi mai întâi perioada 1881-1914, cea a copilăriei şi tinereţii, epocă ce coincide cu fascinanta belle époque austro-ungară (aşa-zisa „lume a statorniciei”), caracterizată printr-un imobilism dătător de încredere, printr-o stabilitate pe care memorialistul pare să o regrete printre rânduri:

Când încerc să găsesc o caracterizare succintă pentru anii dinaintea Primului Război Mondial, ani în care am devenit matur, mi se pare că formula cea mai pregnantă ce li se poate aplica este aceea de vârstă de aur a statorniciei. În aproape milenara noastră monarhie austriacă, totul părea să se sprijine pe temelii de granit, statul însuşi fiind chezăşia supremă a acestei trăinicii. Drepturile pe care acesta le acorda cetăţenilor săi fuseseră aprobate de parlament, reprezentanţa liber aleasă a poporului, iar obligaţiile, precis delimitate. Valuta noastră, coroana austriacă, circula sub formă de monezi de aur curat, ceea ce îi garanta credibilitatea. Fiecare ştia ce are şi ce i se cuvine, ce este permis şi ce nu. Toate îşi aveau o normă, o măsură şi o pondere precisă. Cine poseda o avere putea să calculeze cu exactitate câtă dobândă îi va aduce aceasta la sfârşitul fiecărui an, funcţionarul, ofiţerul, fiecare la rândul lui era sigur că în anul cutare va fi avansat şi că în anul cutare va ieşi la pensie. Fiecare familie își avea bugetul ei, fiecare știa cât are de cheltuit pentru locuinţă şi hrană, pentru voiajurile din timpul verii şi pentru reuniunile de societate.

Zweig nu e însă un paseist lipsit de nuanţe. El sesizează, în capitolul dedicat sistemului şcolar al monarhiei dunărene sau în cel în care descrie rigiditatea ipocrită a relaţiilor dintre sexe, germenii dezintegrării ulterioare. Dreapta antisemită şi antiliberală (cu precursorii săi relativ romantici, „frumosul” Karl Lueger şi Georg Schönerer) va contribui la împingerea ţării în război alături de militariştii germani şi, dusă ulterior pe noi culmi de Hitler, va desfiinţa Austria. Acestea sunt însă evenimente (încă) îndepărtate. Tânărul Zweig studiază şi călătoreşte prin Europa. Suntem un pic după 1900, iar literatul aspirant cunoaşte şi se împrieteneşte cu personalităţi precum Verhaeren, Rilke, Hoffmansthal, Romain Rolland. Începe să publice, scrie la Neue Freie Presse, i se acceptă piese de teatru.

Zweig devine un cosmopolit, un adevărat cetăţean al Europei, dar şi un pacifist convins, pe care îl preocupă într-o mare măsură problema păcii şi a războiului. Capitolele care acoperă Primul Război Mondial şi anii imediat următori, cei ai derutei şi prăbuşirii economice a Austriei şi Germaniei, redau convingător atmosfera unei epoci în care foarte puţini oameni dădeau dovadă de luciditate. Anecdotica e memorabilă, de la scenele surprinse pe frontul de est până la întâmplări cu caracter simbolic (precum întâlnirea, pe un peron, cu ultimul împărat al Austriei, Carol, care părăsea ţara). Perioada următoare, cea cuprinsă aproximativ între 1924 şi 1933, reprezintă un moment de respiro şi relativă stabilitate, de refacere parţială a forţelor înaintea anilor negri care aveau să vină.

Autorul e un internaţionalist naiv, animat de credinţa că o alianţă supranaţională a artiştilor poate salva lumea. El rămâne în relaţii prieteneşti cu Valéry, Romain Rolland, Jules Romains, André Gide, Roger Martin du Gard sau Duhamel chiar şi în perioada 1914-1918, cu toate riscurile pe care le prezenta această situaţie. Pare încântat de evenimentele din Rusia, îl cunoaşte şi îl apreciază pe Gorki şi vizitează URSS. Îl uluieşte setea de cultură de acolo, cu tot caracterul ei exterior şi spectacular, însă nu îşi pune niciodată serios întrebări cu privire la mecanismele – ascunse pentru el – ale represiunii. Evită însă să se angajeze propriu-zis în activitatea politică, deşi simpatiile sale sunt clare. Zweig e în definitiv victima opţiunii imposibile între fascism şi bolşevism, la fel ca destui alţi reprezentanţi de frunte ai intelighenţiei interbelice (pe Shaw, Wells, Barbusse, Istrati, Gide îi enumeră chiar el).

Lumea de ieri rezistă, cred, mai mult prin prima ei parte, cea de evocare a Austro-Ungariei ultimilor 30 de ani ai imperiului şi, parţial, prin paginile consacrate Primului Război Mondial. După asta lucrurile se tulbură, explicabil poate, pentru că ne apropiem de prezentul scrierii, şi nu mai există aceeaşi forţă, în ciuda patosului vădit pe care autorul l-a pus în unele pagini. E şi acesta unul din efectele renghiurilor pe care le joacă posteritatea.