Caragiale meloman (I)

Se pare că plăcerea de a asculta muzică o moştenise pe linie maternă, căci „lăutarii îl atrăgeau de asemenea, stârnindu-i gustul pentru muzică, dezvoltat şi la mama lui”. Elev la conservator, mergea la spectacole de operă italiană. A scris mai târziu, împreună cu Iacob Negruzzi, libretul unei opere bufe (Hatmanul Baltag). Îi făcea de altfel plăcere să ia parte la seratele muzicale din casa familiei Negruzzi. Vorbim desigur de Caragiale, aşa cum ni-l prezintă Şerban Cioculescu în Viaţa lui I.L. Caragiale. Nu există indicii că ar fi avut cunoştinţe muzicale cu mult peste nivelul unui diletant, dar avea, se pare, un anume bun simţ estetic, un instinct artistic care îl ferea de vulgaritate şi excese.

Ca director general al teatrelor (funcţie deţinută pentru scurt timp, între iunie/iulie 1888 şi mai 1889), are grijă ca reprezentaţiile muzicale de nivel înalt să nu lipsească din program:

Aşa nu se poate contesta că nu s-a străduit, ca un bun cunoscător şi pasionat amator de muzică, să procure publicului reprezentaţii excelente de acest gen. A adus în ţară sub directoratul său pe marea noastră cântăreaţă internaţională d-ra Teodorini (în septembrie), pe Alice Barbi, cântăreaţa de salon de la Filarmonica din Viena (în decembrie), şi pe violonistul Toma Micheru (în martie). De altă parte, a stăvilit atotputernicia operetei, care într-o vreme alterna cu spectacole dramatice pe scena Teatrului Naţional.

Semnificativ poate, toţi cei trei artiști pomeniţi mai sus erau foarte tineri. Elena Teodorini (1857-1926) a fost prima cântăreaţă din România care a cântat la Scala din Milano. Alice Barbi (1858-1948) a fost o muziciană italiană multilaterală, mezzosoprană şi violonistă, care s-a afirmat în muzica de cameră. Toma Micheru (1858-1892) a fost un violonist promiţător, dispărut însă înainte de a împlini 40 de ani.