☺☺ Alexandru Vlad – Ploile amare

Nu ştiu cum se procedează la recondiţionarea unei canapele, dar bănuiesc că i se înlocuiesc arcurile uzate sau suprafeţele de pânză sau piele obosite de frecatul cu prea multe dosuri omeneşti, în dorinţa de a obţine un obiect vechi cu aparenţa unuia scos din cutie. Nu ştiu dacă e cea mai fericită analogie, dar e cea care mi-a venit mai întâi în minte citind romanul Ploile amare de Alexandru Vlad (Editura Charmides 2011, fără site, căci aşa îi şade bine unei edituri româneşti la începutul secolului XXI).

Roman esenţialmente tradiţional(ist), Ploile amare nu complică multe cele trei unităţi clasice (timpul, locul, acţiunea), lucru nici bun, nici rău. Ca loc, suntem undeva în Transilvania, ca timp, la începutul anilor 1970, ca acţiune, avem multe episoade desfăşurate pe fondul unei inundaţii catastrofale, care izolează satul în care trăiesc eroii noştri. Din aceştia avem cu duiumul, dar se detaşează, ca la basorelief, primarul Rogozan, omul oficialităţilor, Pompiliu, intelectualul, profesor şi gazetar, cuplul uzat Zaharie-Anisia, figura pitorească a lui Brodea, brigadier, fost preot, fost puşcăriaş, felcerul Kat, cu meditaţiile lui filozofice şi atâţia şi atâţia alţii, că au trebuit umplute cu ceva cele aproape 450 de pagini. Există şi personaje cu identităţi civile uşor misterioase, în primul rând Anca, eroina tragică a unei vechi şi nebuloase istorii cu un activist abuziv şi insaţiabil sexual (Dedulescu), care îşi găseşte moartea într-un act justiţiar.

Enclavă a cărei segregare e accentuată de diluviu, satul e scena unei puzderii de mici întâmplări şi flash back-uri. Adultere comise în spaţiul închis al comunităţii, povestea – aproape legendă – a Ancăi, istoria unui ţigănuş poreclit Îngeraşul, ucis de (nu mai spun de cine, că poate există curioşi care chiar ar vrea să citească cartea) constituie, toate, fire epice mai mult sau mai puţin consistente. Autorul pare să fi dorit să realizeze un spaţiu romanesc cu numeroase elemente fantastice, e drept că discret introduse în trama cărţii. S-o fi văzut pe post de García Márquez român care construieşte un Macondo ardelenesc. Ce a ieşit seamănă mult cu un roman din acelea în care prozatorii noştri de acum 30-40 de ani se învârteau la nesfârşit în jurul propriului apendice caudal. Pentru actualizare (că tot vorbeam de canapeaua recondiţionată) s-au adăugat câteva accente post-decembriste, demascări de abuzuri comuniste, un vârf de cuţit de misticism şi o linguriţă de pitoresc local.

Nu sunt prea multe argumente care să te facă să dai buzna în căutarea cărţii. La neajunsurile de mai jos adaug şi limbajul nefiresc, rigid şi stângaci al multor dialoguri:

– Şi unde spui că ai găsit această găină?

– Am cumpărat-o numai eu ştiu de unde. Mă gândeam să faci o supă în seara asta. Sau s-o fac eu, dacă îmi dai instrucţiunile necesare.

– Da? Ce mai supă ar fi aceea făcută de dumneata pe întuneric! zise Marta fără ca măcar să fie nevoie să se mai uite în direcţia lui.

Alexandru Vlad pare să se simtă ceva mai bine în zona textului narativ. Câteva personaje (mai ales Anca şi Îngeraşul) ar merita, poate, reţinute. La fel şi o serie de evenimente, în special cele asociate acestora, dar probabil că destui cititori vor fi de părere că la această carte talerul cu defecte atârnă vizibil mai puternic decât cel cu calităţi.

La votul meu pentru premiul „Augustin Frăţilă” am acordat 1 punct (din 5 posibile) romanului Ploile amare de Alexandru Vlad.