Habar n-am cât adevărat
e aforismul unui arhanghel român interbelic (guru al generaţiei tinerilor
agitaţi) care zice, în esenţă, că dacă nu eşti de stânga cât eşti tânăr n-ai
inimă, iar dacă nu eşti de dreapta la bătrâneţe n-ai cap. Dacă se făcea
muzicolog în loc să se facă profesor de filozofie cu priză la public, probabil
omul nostru ar fi spus că melomanul care nu-l iubeşte la tinereţe pe Wagner,
iar la bătrâneţe nu îl critică e la fel. O afirmaţie al cărei adevăr (foarte
contestabil, de altfel) se poate totuşi proba cu destule exemple celebre.
Sigur, nu iau aici în considerare cazul Clarei, adolescenta din Emoţie de
Mirela Stănciulescu (vezi aici), pentru care pasiunea pentru Wagner e tot ce se
poate imagina mai bătrânicios şi mai reprobabil.
Introducerea asta lungă şi probabil nu foarte inspirată am făcut-o la un grup de postări în care am de gând să scriu despre gândurile lui Debussy despre Wagner, aşa cum pot fi ele citite în volumaşul Domnul Croche antidiletant, tradus şi la noi în 1965 la vechea Editură muzicală. E o colecţie de 25 de articole scrise de compozitor în primii ani ai secolului XX în calitate de critic muzical în care găsim nu puţine referiri ironice, dacă nu sarcastice de-a binelea, la creaţia lui Wagner. Debussy are aproape 40 de ani şi se leapădă de wagnerianism, cel puţin în mod declarativ, după ce îl iubise în tinereţe, ba chiar scrisese lucrări care pot fi uşor acuzate de epigonism wagnerian (cum ar fi Cinq poèmes de Baudelaire). Uitate-s acum toate acestea (sau poate nu, ce-are a face).
Tannhäuser, Siegmund (sic - nu există o operă cu un asemenea titlu), Lohengrin sunt „capodopere fezandate”. Bach îi este de preferat lui Wagner, pentru că muzica celui dintâi nu se pretează la înjosirea pe care o presupune fluieratul unor teme:
Se poate remarca cu uşurinţă că nimeni n-a auzit vreodată „fluierându-se” muzică de Bach.
Această glorie bucală nu va fi lipsit lui Wagner: pe bulevard, la ora când ies prizonierii de lux ai caselor de arest muzicale, ţi se întâmplă să auzi „fluierându-se” cu voioşie Cântecul primăverii [pasaj interpretat de Siegmund în actul I din Walküre] sau fraza iniţială din Maeştrii cântăreţi. ştiu că pentru multă lume asta reprezintă toată gloria promisă muzicii. Este totuşi îngăduit să fii de părerea contrară, fără să te singularizezi prea mult.
Între noi fie vorba, frumoasă caracterizare a iubitorilor de operă („prizonierii de lux ai caselor de arest muzicale”).
Debussy nu cere alungarea maestrului de la Bayreuth, dimpotrivă, într-un articol consacrat Operei din Paris el cere montarea integrală a Tetralogiei, e drept, mai mult în scop de exorcizare şi în contrapondere cu odiosul spirit de la Bayreuth:
Totuşi, dacă s-ar scutura iscusita apatie a acestui lăcaş, s-ar putea face lucruri frumoase. N-ar trebui să cunoaştem Tetralogia în întregul ei, încă de multă vreme? Mai întâi de toate, ne-am fi descotorosit astfel de ea şi pelerinii de la Bayreuth nu ne-ar mai fi plictisit cu povestirile lor... Să reprezinţi Maeştrii cântăreţi, e bine; Tristan şi Isolda e şi mai bine (spiritul încântător al lui Chopin apare pe parcurs, în unele momente importante ale muzicii, îndrumându-i pasiunea).
Că veni vorba de Tristan, sigur că unii wagnerieni ardenţi nu-i vor ierta în veci lui Debussy pasajul în care vorbeşte de „gâfâiala scoasă din fire de urmărirea pasiunii bolnăvicioase a unui Tristan sau strigătele de vită turbată ale Isoldei”. Cu fair play, francezul pretinde totuşi ca marele ponegrit să fie măcar bine interpretat. „De ce, când se reprezintă dramele lui Wagner, nu ar fi invitat Dl. Richter să dirijeze orchestra?” scrie el. Hans Richter (1843-1916) a fost dirijorul primelor reprezentaţii cu Tetralogia, la Bayreuth 1876.
Introducerea asta lungă şi probabil nu foarte inspirată am făcut-o la un grup de postări în care am de gând să scriu despre gândurile lui Debussy despre Wagner, aşa cum pot fi ele citite în volumaşul Domnul Croche antidiletant, tradus şi la noi în 1965 la vechea Editură muzicală. E o colecţie de 25 de articole scrise de compozitor în primii ani ai secolului XX în calitate de critic muzical în care găsim nu puţine referiri ironice, dacă nu sarcastice de-a binelea, la creaţia lui Wagner. Debussy are aproape 40 de ani şi se leapădă de wagnerianism, cel puţin în mod declarativ, după ce îl iubise în tinereţe, ba chiar scrisese lucrări care pot fi uşor acuzate de epigonism wagnerian (cum ar fi Cinq poèmes de Baudelaire). Uitate-s acum toate acestea (sau poate nu, ce-are a face).
Tannhäuser, Siegmund (sic - nu există o operă cu un asemenea titlu), Lohengrin sunt „capodopere fezandate”. Bach îi este de preferat lui Wagner, pentru că muzica celui dintâi nu se pretează la înjosirea pe care o presupune fluieratul unor teme:
Se poate remarca cu uşurinţă că nimeni n-a auzit vreodată „fluierându-se” muzică de Bach.
Această glorie bucală nu va fi lipsit lui Wagner: pe bulevard, la ora când ies prizonierii de lux ai caselor de arest muzicale, ţi se întâmplă să auzi „fluierându-se” cu voioşie Cântecul primăverii [pasaj interpretat de Siegmund în actul I din Walküre] sau fraza iniţială din Maeştrii cântăreţi. ştiu că pentru multă lume asta reprezintă toată gloria promisă muzicii. Este totuşi îngăduit să fii de părerea contrară, fără să te singularizezi prea mult.
Între noi fie vorba, frumoasă caracterizare a iubitorilor de operă („prizonierii de lux ai caselor de arest muzicale”).
Debussy nu cere alungarea maestrului de la Bayreuth, dimpotrivă, într-un articol consacrat Operei din Paris el cere montarea integrală a Tetralogiei, e drept, mai mult în scop de exorcizare şi în contrapondere cu odiosul spirit de la Bayreuth:
Totuşi, dacă s-ar scutura iscusita apatie a acestui lăcaş, s-ar putea face lucruri frumoase. N-ar trebui să cunoaştem Tetralogia în întregul ei, încă de multă vreme? Mai întâi de toate, ne-am fi descotorosit astfel de ea şi pelerinii de la Bayreuth nu ne-ar mai fi plictisit cu povestirile lor... Să reprezinţi Maeştrii cântăreţi, e bine; Tristan şi Isolda e şi mai bine (spiritul încântător al lui Chopin apare pe parcurs, în unele momente importante ale muzicii, îndrumându-i pasiunea).
Că veni vorba de Tristan, sigur că unii wagnerieni ardenţi nu-i vor ierta în veci lui Debussy pasajul în care vorbeşte de „gâfâiala scoasă din fire de urmărirea pasiunii bolnăvicioase a unui Tristan sau strigătele de vită turbată ale Isoldei”. Cu fair play, francezul pretinde totuşi ca marele ponegrit să fie măcar bine interpretat. „De ce, când se reprezintă dramele lui Wagner, nu ar fi invitat Dl. Richter să dirijeze orchestra?” scrie el. Hans Richter (1843-1916) a fost dirijorul primelor reprezentaţii cu Tetralogia, la Bayreuth 1876.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu