duminică, 4 noiembrie 2012

☺☺☺ Mirela Stănciulescu – Emoţia

Iată o carte – vorbesc de Emoţia de Mirela Stănciulescu (Humanitas, 2011) – în care mai toate personajele par să fi urmat un tratament cu Xanax (pentru laici, un medicament din clasa benzodiazepinelor folosit pentru tratarea tulburărilor anxioase). Sunt atât de liniştite, de aşezate şi calme chiar şi în ieşirile lor presupus pasionale că ţi-e mai mare dragul să le urmăreşti, parcă ar călca mereu pe vată. E şi cazul protagonistei, o anume Clara Martin, cu a cărei confesiune la persoana I începe romanul. N-ar fi cine ştie ce originalitate aici, e vorba de o tânără de 17 ani, ce-i drept, inteligentă şi sensibilă, cu talent la română şi care visează – iar autoarea nu face economie de vorbe când e să ne relateze visele – să scrie un roman.
 
Totul decurge cu discreţie şi reţinere, cu aluzii mai degrabă decât cu vorbe spuse de-a dreptul. Clara e răţuşca cea urată, adolescenta nemulţumită de cum arată şi care îşi descoperă feminitatea într-un mod mai degrabă sugerat, de te duce gândul la Coşbuc. Iat-o gătindu-se pentru petrecerea de majorat a Georgianei, bună prietenă şi colegă de liceu:
 
Nu mă simt bine în rochia asta. şi, în general, mi-a cam trecut cheful de petrecere. Mă studiez cu neplăcere în oglinda lungă şi îngustă din hol. Nu sunt nici înaltă, nici scundă. Nici grasă, nici slabă. Cum e mai rău! Rochia mea e de o lungime nici prea-prea, nici foarte-foarte, e evazată, are mâneci largi strânse cu elastic la încheietură (un elastic destul de incomod) şi decolteul potrivit. Ciorapii de mătase mă jenează, cred că i-am răsucit aiurea în sus, pe pulpe – mult mai bine e cu ciorapii albi trei sferturi, din bumbac, pe care îi port de obicei! [...] Oftez şi urc cu privirea, studiind-mi părul cu bucle învârtejite care-ncotro (numai încotro vreau eu, nu!).
 
Până la urmă inevitabilul (previzibil, de altfel) se produce, Clara îl întâlneşte pe Eduard (Edi), un student la Geologie cu mult appeal la sexul frumos, care devine primul bărbat din viaţa ei, dacă ne e permisă expresia asta convenţională. Prilej desigur de visare, de mari planuri (trebuie scris romanul, acesta trebuie trăit şi scris, scris şi trăit, eventual pornind de la un accident la mare). Hop şi accidentul, căci, o ştim demult, viaţa mai calcă arta pe bătături şi o imită, atâta că el nu se produce la mare, ci la munte, iar victima lui e chiar Edi. Acesta se alege cu fracturi serioase, de aici fuga lui de Clara şi dizolvarea relaţiei dintre cei doi, în fine, cu complicaţii care nu merită pomenite aici.
 
Clara e un personaj delicat, nu lipsit de spontaneitate şi inocenţă. Merită pomenit, alături de Edi, şi Bobo, fratele mai mic al acestuia, din care autoarea va fi dorit să facă un erou special, mai bine zis, un antierou, căci Bobo e bâlbâit şi urât la înfăţişare, dar înzestrat cu un mare talent plastic şi pe deasupra mai are şi un suflet mare. Oarecum caricatural e schiţat personajul Anda. E vorba de iubita lui Edi înaintea Clarei (la care revine, de altfel, ca un bumerang), deşi romanciera îi rezervă un sfârşit aproape apoteotic. Părinţii Clarei sunt un cuplu banal. Vor divorţa de altfel, dar fără a produce mari traume în sufletul copilului, care (Xanax?) pare tranchilizat. Edi are părinţi foarte diferiţi între ei: tatăl, medic, om serios, locuieşte cu băieţii, în timp ce mama l-a părăsit pentru a se stabili pe litoral. Interacţiunile tinerilor cu părinţii lor sunt cuminţi şi nu depăşesc nivelul convenţional.
 
Cele istorisite mai sus fac parte din primele două secţiuni ale cărţii. Jocul se schimbă substanţial în cea de a treia, intitulată În cerc, în care cititorul e propulsat în viitor, la douăzeci de ani de la evenimente. Peisajul e cu totul altul. Suntem în 1995. Clara e acum doamna Ionescu, o femeie care se apropie de patruzeci de ani şi care duce o existenţă perfect mic-burgheză. Pare (dar se va dovedi că nu este) amnezică, a renunţat la idealurile artistice din adolescenţă şi duce o viaţă monotonă şi egală. Textul e scris acum la persoana a III-a, probabil pentru a da senzaţia de obiectivitate. În ciuda placidităţii şi aparentei indiferenţe, se pare că memoria Clarei nu s-a şters cu totul. Ea o va regăsi pe Georgiana (ocazie pentru readucerea la viaţă, nu cu mult succes, a unor amintiri din şcoală), ba chiar se va întâlni şi cu Bobo, ajuns artist plastic de renume. În mod simbolic, jurnalul ţinut de Clara-adolescenta ajunge de altfel la Bobo. Numai de revederea cu Edi nu-i e dat să aibă parte, dar nu pare să fie sfârşitul lumii.
 
Citind Emoţia, mi-a trecut prin minte o paralelă cu Muzici şi faze de Ovidiu Verdeș, carte mult comentată în ultima vreme, despre care am scris şi eu aici în urmă cu aproape un an. Ambele romane sunt scrise din perspectiva unui licean care trăieşte în România anilor 1970-1980. Sigur, diferenţele de perspectivă sunt enorme, însă ceva, ceva tot îi apropie pe tineri. Ar fi vorba în primul rând de muzică, marea pasiune a Clarei şi a lui Tinuţ. Ca şi Ovidiu Verdeş, Mirela Stănciulescu redă pe larg lista preferinţelor eroinei ei, de altfel cu foarte originală, însă credibilă, care se întinde de la Genesis şi Moody Blues până la Rick Wakeman şi Mike Oldfield. Marele amor al Clarei e muzica progresivă şi e probabil singurul element din adolescenţă de care nu se dezice la maturitate. O menţiune pentru doctorul Stanciu, sobrul tată al lui Edi, care ascultă mult Wagner, spre repulsia Clarei, care, fată cuminte, afirmă că a învăţat şi ea la şcoală despre Nibelungenlied, chit că bietul Wagner n-a scris niciodată vreo operă cu titlul ăsta. De remarcat şi detaşarea de contextul social-politic (totală la Stănciulescu, aproape totală la Verdeş) şi reuşita, de cele mai multe ori, a mimării naivităţii adolescentine la ambii autori, ca şi puternica prezenţă a Bucureştiului concret în Muzici... şi absenţa lui aproape completă în Emoţia.
 
Mirela Stănciulescu a scris un text elaborat, nu lipsit de jocuri care exploatează nivelul grafic/fonologic. Cele trei părţi ale romanului sunt intitulate, ambiguu, Clara minte, Marea provocatoare şi, după cum pomeneam mai sus, În cerc. Nu ne rămâne decât să evidenţiem cele două mari lecţiuni posibile ale fiecărui titlu şi să vedem ce iese, dar n-o s-o facem aici, căci nu avem spaţiu. Procedeele fonologice ale metatezei şi deleţiei sunt puse la lucru atunci când Clara primeşte de la şcoală o diplomă pentru succesul ei la olimpiada de română pe numele... Carla Marin.
 
Una peste alta, o carte interesantă, incitantă pentru amatorii de ludic textual, poate mai puţin atrăgătoare pentru cititorul care doreşte substanţă epică şi mai puţin spaţiu tipografic consacrat oniricului şi evadării în fantasticul imaginaţiei. Unii îşi vor fi dorit să afle mai multe despre Edi şi să nu-l vadă atât de des pomenit pe Edo (personajul cărţii pe care vrea s-o scrie Clara-adolescenta). E limpede însă că nu-i poţi împăca pe toţi. Nici măcar pe critici nu-i poţi mulţumi tot timpul, deşi unii, cum e cel care semnează textul de pe coperta a IV-a şi care semnează Alex. ştefănescu, pare cucerit, deşi îl induce binişor în eroare pe potenţialul cititor prin apropierea, prea forţată, de Metamorfoza lui Kafka.
 
Emoţia este una din cele cinci cărţi nominalizate pentru premiul literar „Augustin Frăţilă” (vezi aici), ale cărui rezultate vor fi anunţate în următoarele zile.

6 comentarii:

dragoş c spunea...

vai, dar unde sunt bulinele?

Micawber spunea...

@ dragos c

Ca bine ziceti. Am rezolvat.

dragoş c spunea...

vai, aţi pus fem-ul cu 2 şi emoţia cu 3? ţţţ!

Anonim spunea...

Am citit mai multe din comentariile de aici -- le pot numi recenzii? -- si as vrea sa stiu care este publicul tinta probabil al cartilor comentate. Oare "Emotia" este o carte care i-ar atrage pe adolescentii romani, sau e un exercitiu de scriere interesant doar pentru cunoscatori?

Wilkins Micawber spunea...

@ Anonim

Nici vorba de recenzii sau forme mai elaborate; sunt simple impresii de lectura cu caracter personal, motiv pentru care nu ma pot pronunta cu privire la gusturile/asteptarile altora, fie ei si adolescenti.

Anonim spunea...

M-am lamurit intre timp :). Oricum, multumesc pentru raspunsul prompt.