În mod obişnuit,
conform înţelegerii pe care o aveam cu organizatorii, azi ar fi trebuit să
postez un text despre cartea câştigătoare a premiului literar „Augustin
Frăţilă”. Fiind însă vorba de Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici,
textul l-am scris mai demult (vezi aici) şi nu e desigur cazul să-l reiau.
Folosesc spaţiul din această zi pentru câteva observaţii generale privind cei
cinci finalişti, în ordinea punctajului pe care l-am acordat. O discuţie mai
amănunţită am făcut în postările consacrate cărţilor respective. Linkul de la
titlu duce acolo, iar unde el nu există, postarea va apărea în următoarele
săptămâni.
1. Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici. Cartea are o idee interesantă şi de
anvergură. Metafora gen mise en abîme a păpuşarului manevrat el însuşi
de o forţă superioară are nu puţină forţă de seducţie. Scrierea are story,
stârneşte curiozitate, intrigă. E principalul motiv pentru care i-am acordat
numărul maxim de puncte. La capitolul minusuri, înclinaţia spre dăscăleala
cititorului, o anume grandilocvenţă, câteva figuri retorice cam obosite.
2. Viaţa lui
Kostas Venetis de Octavian Soviany. Roman al naraţiunii aproape pure, cu
epică cât cuprinde şi relatări ale unor numeroase episoade violente, de o
sexualitate care i-a revoltat pe mulţi, nu şi pe mine. Există şi aici câteva
idei mari pe care autorul bate şaua să le priceapă cititorul, însă
originalitatea nu e din cale-afară de mare. Multe stereotipuri,
intertextualitate pe alocuri stângace.
3. Emoţia
de Mirela Stănciulescu. Confesiuni de adolescentă a anilor 1970, cu multe
naivităţi bine jucate, nu lipsite de prospeţime. Personajele sunt totuşi slab
conturate, paginile fără nerv sunt nepermis de multe, aşa-zisa transformare din
ultima treime a romanului dezamăgeşte.
4. FEM de
Magda Cârneci. Probabil cartea care se îndepărtează cel mai mult de romanul
prototipic (în sensul cognitiv al termenului). Multă inteligenţă poetică, nu
puţine formulări remarcabile. Calităţile sunt însă minate de un provincialism
al sexului, de lipsa originalităţii temelor, de prea pronunţata înclinare
asupra propriului ombilic.
5. Ploile
amare de Alexandru Vlad. Am avut senzaţia că citesc un roman de D. R.
Popescu, greoi, plin de simboluri ceţoase şi răsuflate pe un fond apăsat
ardelenesc. Ei, nu chiar aşa, că între timp a căzut comunismul şi s-a dat
„liber” la criticat abuzurile.
Aşadar urmează
postări despre Viaţa lui Kostas Venetis şi Ploile amare. Cam asta
ar fi de spus despre prima ediţie a premiului „Augustin Frăţilă”. Nu ştiu dacă
e o simplă întâmplare, dar în niciuna din cele cinci cărţi n-ai să găseşti vreo
picătură de umor (poate cu excepţia câtorva elemente involuntare). Nu reproşez
desigur nimic nimănui, dar parcă prea s-a nimerit toată lumea serioasă şi cu
mutre lungi. Să vedem ce se alege de premiul acesta nou până la anu’.
Post scriptum
Nu-mi stă în fire
să polemizez cu colegii din blogosferă, dar uneori lucrurile se cer puse la
punct, căci prea e confuzia mare. De pildă, un confrate de altfel foarte simpatic îmi reproşează că, deşi
susţin că niciunul din romanele de pe lista scurtă nu e cine ştie ce capodoperă
şi nici nu mi-a plăcut atât de mult încât să am poftă să-l recitesc, am
acceptat să fac parte din juriu, ba chiar am acordat punctajul maxim uneia din
cărţi. Nu e aşa de complicat de priceput. De ce am acceptat să fiu membru al
juriului de bloggeri am explicat cu altă ocazie; în plus, să nu fim mai
ipocriţi decât e cazul, o asemenea ocazie n-o ratezi dacă ai blog. Mai mult, în momentul începerii concursului nu
citisem toate cele cinci cărţi nominalizate şi n-aveam de unde să ştiu
care e calitatea lor. În fine, nu văd de ce nu se pot ierarhiza şi cărţi care
au plăcut mai puţin, în definitiv nu se scrie în fiecare an un Război şi
pace. Cât despre recitit... timpul meu liber e limitat de numeroase
constrângeri care îmi lasă puţine posibilităţi de revizitare a unor lecturi,
aşa că selecţia trebuie să fie exigentă. În vara asta am recitit Muntele
vrăjit al lui Thomas Mann. Dacă nu mă înşel cu totul, parcă niciuna din
cele cinci cărţi finaliste nu se ridică la înălţimea acestui... munte.
6 comentarii:
Ai foarte mare dreptate in tot ce spui. Si despre calitatea cartilor, si despre faptul ca ai vrut sa faci parte din juriu. In plus, asa este, nu aveai de unde sa stii cum sunt cartile inainte de a fi citite. Nu regret ca le-am citit, chiar daca nu le-as mai reciti, sa zicem.
Mult succes in continuare.
@ Oana
Multumiri pentru urare, la fel si dvs.
Cate capete, atatea pareri, ca nu e stiinta exacta, ci simpla bloggereala pe teme mai mult sau mai putin literare.
chestiunea premiului imi e complet indiferenta, dar astept sa va citesc opiniile despre muntele vrajit.
@ n
Nu am de gand sa scriu o postare propriu-zisa despre Muntele vrajit; am sa folosesc cel mult material din ea pentru cateva din textele muzicale pe care le postez de regula in weekend. Ajunge totusi sa spun ca nu simt foarte des nevoia sa recitesc o carte, asta e din cele in care gasesti mereu ceva interesant care ti a scapat la prima lectura de te si miri cum de s-a intamplat.
apropos de textele muzicale: am descoperit mai multe pagini despre parsifal in romanul valis, de philip k dick. nici macar nu sunt decorative, se integreaza foarte bine in plot.
ma rog, n-am nicio sansa sa va conving sa cititi dick. desi a devenit deja mainstream, ca si lovecraft si wells.
@ n
Va multumesc pentru semnalare; adevarul e ca in materie de literatura SF sunt de o incultura crasa. Am si rasfoit romanul, dar as exagera daca as spune ca mi-a placut ce am citit. Interesant, oricum.
Trimiteți un comentariu