Romanul Şşşt! Generalul visează... de Călin
Ciobotari e o carte nici prea-prea, nici foarte-foarte, mă rog, nu reiau
povestea, am scris despre ea mai demult aici. Criticul Doris Mironescu (da, nu
zâmbiţi, omul nu e vinovat că părinţii d-sale i-au dat un nume îndeobşte
feminin) e de altă părere şi scrie o prefaţă elogioasă, în care abia în
ultimele cuvinte ale celei din urmă fraze strecoară o undă de dubiu la adresa
ideii că am avea de a face cu „Marele Roman al Suferinţei noastre în
ceauşism”. Din această prefaţă editura
Polirom redă un paragraf pe coperta a IV-a:
O parabolă modernă despre totalitarism, contrariind treptat naraţiunea realistă de la începutul cărţii printr‑o subtilă derivă înspre fantastic. Un roman inteligent, răsfirându‑şi pistele epice ca o mână norocoasă la un joc de cărţi. Cele trei fire narative – povestea Călăului, cea a Arhivarului din sistem şi cea a Victimei – se ţes în paralel, până în momentul în care întâlnirea lor nu mai poate fi evitată. Din fericire, această coliziune are darul de a transforma trama într‑un desen din covor, o ţesătură simbolică. Aerul de generalitate care învăluie poveştile face ca din conturul acesta ceţos sa se înalţe o Istorie până la urmă exemplară.
Trecem repede
peste „subtila derivă” şi ajungem la romanul care îşi răsfiră pistele epice „ca o mână norocoasă la un joc de cărţi”. Cum de regulă
mâna la jocul de cărţi are cinci cărţi (aşa cum mâna anatomică are cinci
degete), „pistele epice” ar trebui să fie cinci. Na, că nu-s cinci piste epice,
ci „trei fire narative”, dar ce mai contează, vorbă să fie. De observat evitarea
grijulie a repetiţiilor – în primă instanţă exegetul ne vorbeşte de „piste
epice”, apoi, probabil cu dicţionarul de sinonime la îndemână, le numeşte „fire
narative” şi le schimbă, subtil, şi numărul.
Asta e, uneori te ia apa entuziasmului şi scapi din
mână firele semanticii. Ce urmează e însă o subtilă (ca să folosesc epitetul
d-lui Mironescu), aşadar o subtilă lecţie de geometrie neeuclidiană, à la
Riemann-Lobacewski-Bolyai. Buclucaşele „fire narative” „ se ţes în paralel”,
foarte frumos, s-a văzut asta la sute, dacă nu mii de autori până acum. Ce te
faci însă că, de paralele ce s-au ţesut, pistele, pardon, firele ajung „în
momentul în care întâlnirea lor nu mai poate fi evitată”. Adică paralele fiind,
întâlnirea lor a putut fi evitată cât a putut, până când nu s-a mai putut, ca
să zic aşa. Cuvântul-cheie e buclucaşul semiadverb „mai”.
Dar ce contează aceste detalii de ordin
meschin-semantic când în joc e o asemenea carte măreaţă? Sunt convins că vorbele frumoase de coperta a IV-a i-au făcut pe cititori să se înghesuie la
cumpărat volumul mai ceva ca pensionarii la promoţia de bormaşini a unui supermarket
de provincie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu