Virgil Chiriac – Cinci căpitani şi „Racheta”

Ca autor, probabil că nu-i uşor să gestionezi aventurile unui singur căpitan, fie el şi de cincisprezece ani (Jules Verne) sau a doi căpitani (Kaverin, clasicul sovietic al anilor 1950). Ce să mai spunem atunci când numărul căpitanilor explodează şi ajunge tocmai la cinci? E turul de forţă pe care se pare că l-a încercat Virgil Chiriac în romanul pentru tineret Cinci căpitani şi „Racheta”, apărut în 1965 într-o a doua ediţie (revăzută) la demult uitata editură a Uniunii de Cultură Fizică şi Sport. Cei cinci sunt nişte băieţi de clasa a patra dintr-un oraş de provincie, dificil de identificat, dar probabil situat undeva prin Moldova, de vreme ce, în final, trenul care îi duce în capitală trece prin Buzău. Îi cheamă, fără fasoane, căci încă nu aveam middle class, ci doar muncitori, ţărani şi intelectuali, Ucu, Puiu, Costel, Sorin şi Culiţă. Băieţi obişnuiţi („tipici” chiar, după canoanele realismului socialist), cei cinci sunt pasionaţi de fotbal. Inspiraţi de echipele locale Progresul şi Locomotiva (o, tempora!), ei visează să întemeieze o echipă care să-i poarte pe culmile gloriei sportive. Uşor nu e, căci nu au nici echipament, nici suficienţi jucători. Au din fericire resursele de tenacitate necesare, strâng bani şi cumpără ghete şi minge confecţionate de un cizmar local (moş Silvestru, proprietarul unui atelier care a supravieţuit – suspect, aş spune - naţionalizării), organizează o selecţie şi recrutează jucători, în fine, se naşte echipa („Racheta” din titlu), ba chiar începe să câştige meciuri cu alte echipe de puşti.

Aceştia sunt cu toţii eroii pozitivi, deşi nici în cadrul acestui grup lucrurile nu sunt clare de la început. Ucu e un băiat foarte inteligent (e de altfel poreclit „Fenomen”), dar e arogant şi orgolios şi nu uită să le amintească mereu tuturor că el e din Bucureşti. Succesele Rachetei stârnesc curând pizma altora, în primul rând a lui Lulu, un coleg dezavantajat de aspectul lui fizic (motiv pentru care e poreclit de ceilalţi, cu cruzimea caracteristică vârstei, „Caşalotul”). Cazul lui Lulu e diferit de cel al hugolianului Quasimodo (urâţenie fizică în contrast cu frumuseţea caracterului), căci personajul lui Virgil Chiriac e şi rău, pizmaş şi răzbunător. Mai rău încă, părinţii lui Lulu sunt foşti negustori. Tatăl lui e acum chelner, făcând astfel parte, alături de frizeri, dintr-o categorie profesională îndelung stigmatizată în comunism. Mama lui, obeză ca şi progenitura, e casnică. Cu aşa părinţi, nu e de mirare nici că Lulu a ieşit aşa cum a ieşit, nici că el dispune de resursele financiare care îi permit să înfiinţeze o echipă rivală, „Fulgerul”. Şi ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, intrigile maleficului Lulu îl fac pe vanitosul Ucu să trădeze „Racheta” şi să se alăture noii grupări. 

Se anunţă un meci pe viaţă şi pe moarte între „Racheta” celor buni şi „Fulgerul” celor răi, maleficii recurg la metode necinstite (încercarea de sechestrare a unor jucători adverşi), dar evident că binele nu are cum să nu iasă în cele din urmă învingător. „Racheta” celor cinci merge din succes în succes, dar la un moment dat apare evidentă necesitatea unei anume profesionalizări, echipa e luată sub aripa asociaţiei sportive „Progresul”, i se repartizează un antrenor, ajunge să joace la Bucureşti şi i se transmite un meci la radio. Ideea e că lucrurile bune se fac cu îndrumare, nu aşa, anarhic, prin iniţiative individuale prea pronunţate.

Amprenta ideologiei oficiale e destul de puternică. Mecanismele şcolare ale comunismului sunt vizibile de la distanţă, elevii codaşi trebuie ajutaţi de cei mai buni la învăţătură, se iau angajamente în faţa colectivului, în momentele decisive intervin învăţătorul sau instructorul de pionieri, lumea citeşte în ziare despre noile locuinţe muncitoreşti, pildele părinţilor către copiii lor sunt luate direct din fabrică, de pe linia de producţie. Costel începe prin a avea probleme serioase cu aritmetica, dar Sorin nu e doar un minunat portar de fotbal, îngerul păzitor al porţii „Rachetei”, ci şi un excelent pedagog. Culiţă, băiat nu doar inteligent, ci şi grafician talentat, alcătuieşte nelipsita gazetă de perete şi îi oferă motive de mândrie lui moş Iacob, bunicul lui. Iată o mostră de text sentimental cu despre o realitate cu nuanţe kitsch:

Pe buze îi înfloreşte un zâmbet. Îşi răsuceşte mândru vârfurile mustăţii... Hm! La treburi de-alde astea nu se află un băiat care să-i ia înainte nepotului său... Uite cât de frumos a dichisit şi de astă dată gazeta lor pionierească!... De jur împrejur a împodobit-o cu un chenar înflorit!... Într-o parte sunt desenate două steguleţe, iar în cealaltă parte un pionier sunând dintr-o goarnă... [...]

De la început privirea îi e atrasă de un titlu scris cu litere mari, albastre: „EVIDENŢIAŢI LA ÎNVĂŢĂTURĂ”. Dedesubt citeşte trei nume: Doru Stoenescu, Sorin Coban şi Nicolae Corlăteanu... Inima bătrânului prinde să bată mai repede. Cuum? Culiţă e evidenţiat? Îşi potriveşte mai bine ochelarii pe nas. Citeşte cu luate-aminte cele scrise în dreptul numelui nepotului său:

„Se evidenţiază pentru sârguinţa la învăţătură de care a dat dovadă în ultimele două săptămâni. A primit numai nota zece!...”

Unii răi sunt recuperabili. Ucu cel inteligent, dar încrezut îşi recunoaşte greşelile şi revine alături de ceilalţi căpitani. Lulu însă dispare complet din peisaj şi e stigmatizat probabil prin omisiune. Desigur, nici textul, nici întâmplările nu au o adâncime sau complexitate deosebită, schemele sunt clare, soluţiile, previzibile. Autorul încearcă totuşi să dea o mai mare adâncime unora din eroii săi. Cazul cel mai pregnant e cel al lui Costel. Ni se sugerează că problemele copilului (de altfel băiat bun, pasionat de locomotive şi care visează să ajungă mecanic pe o asemenea maşinărie) sunt de origine psihologică. Tatăl lui, vânzător la un magazin alimentar, a fost părăsit de nevastă din cauza unor excese bahice, iar copilul suferă. Caz clasic. Binele triumfă şi aici, căci beţivul, ruşinat de eforturile şcolare susţinute al fiului, se îndreaptă şi îşi va repara căsnicia, dovadă că moralitatea conjugală nu era un lucru cu care să te poţi juca, nici măcar într-o carte pentru cei mai tineri. Amatorii de lectură în grilă feministă vor fi probabil ulceraţi constatând că pe lângă băieţii din roman fetele sunt o prezenţă aproape inexistentă. Rodica, colegă de clasă cu cei cinci, e pusă la un moment dat să arbitreze un meci, în lipsa unui arbitru. Performanţa ei nesatisfăcătoare o izgoneşte fără apel la inferiorul joc de şotron, care nu tentează pe nimeni altcineva. 

În zadar vom răscoli istoriile literare şi dicţionarele de scriitori români, căci nu vom găsi nimic despre autor. Noroc cu lucrarea lui Iuliu Raţiu, care, în O istorie a literaturii pentru copii şi adolescenţi, ne spune că scriitorul e născut în 1926. Lista selectivă a cărţilor publicate cuprinde Ăsta-i Petruţ! (1955), Cinci căpitani şi „Racheta” (1958, probabil prima ediţie), Dimineaţa cerul e mai albastru (1961), Papucarul vrăjitor (1962), Zânele călătoresc cu acceleratul (1965), Lacrimile Lăcrămioarei (1972), Fug anii dragostei (1988).