☺☺ Ara Şeptilici - Dublul, un roman

Se povesteşte că un candidat la admiterea la Litere s-a bucurat mult când a văzut că i-a picat la proba scrisă Arghezi. Dornic să arate cât de bine pregătit este, el s-a apucat să dea citate din opera poetului, inclusiv cel din celebrul Psalm, acela care se încheie cu „Vreau să te pipăi şi să urlu: «Este!»”. Atâta că în zelul de a scrie cât mai multe, omul a uitat de conţinutul urletului, aşa că a scris doar că psalmistul lui Arghezi zice „Vreau să te pipăi şi să urlu”. PUNCT. Ca să ajung şi la cartea de azi (Ara Şeptilici - Dublul, un roman, Paralela 45, 2006), e de spus de la bun început că cititorul va trebui să pipăie mult şi bine până să urle că e ceva. Sau, eventual, o să urle că nu prea are de unde să apuce romanul.

Structural, Dublul... e un roman (oare?) alcătuit din trei părţi extrem de diferite ca tehnică şi conţinut. Prima se numeşte Drumuri de furnici şi te izbeşte prin extrema atomizare a relatării. Dacă ai răbdare reuşeşti să-ţi dai seama că e un lung dialog între un oarecare Radu şi o oarecare Adela, având ca temă tot felul de întâmplări mărunte din copilăria Cristinei, bunica Adelei (dedicaţia cărţii Arei Şeptilici este, probabil nu întâmplător, către bunica sa, Cristina şi mama sa, Maria). Dialogul acesta sare de la una la alta intr-un ritm frustrant pentru cititor, care n-apucă să pipăie o întâmplare şi să-şi dea bine seama cine ia parte la ea, că se şi sare la altă scenă şi mereu şi mereu aşa, nu fără fineţe e relatării, mimând uneori desuetul romanescului interbelic, dar cu inserţii de o impudoare contemporană :

- Muşchiul brumos de care-i era frică ca de o babă cu mâini încreţite şi reci.
- Acolo, lângă zidul de muşchi pe lângă care creşteau flori de cicoare şi tătăneasă, la câţiva paşi de iazul care ajunsese un paradis al broaştelor orăcăitoare, şi-a tras-o prima dată. Ea avea şaisprezece ani, el, patruzeci. era un prieten al tatălui ei.
- Locotenent de cavalerie sau ceva pe acolo, o aşteptase un an în poarte liceului, cu voia bătrânului ei tată. Într-o zi, pe drumul spre casă, ea se împiedicase de ceva şi el o prinsese în braţe. Era un început de vară cald ca un cur [...]. Apoi, tot el a fost cel care a dus-o prima dată la mare. Stăteau într-o casă de piatră albă aproape de ţărm. Noaptea făceau amor pe plajă, apoi ea dansa pentru el din buric. [...]

A doua secţiune a romanului (Şcoala de balet, dans şi bune maniere) renunţă la acest dialog-naraţiune şi trece la relatarea propriu-zisă, la persoana I, a unor evenimente trăite de Radu. Acesta, un tânăr de 35 de ani, a fugit din România comunistă şi a ajuns la New York, unde trăieşte din expediente, aidoma emigrantului din clişeele tradiţionale. Acolo o cunoaşte, pe o bancă din Battery Park (în carte scrie, de nenumărate ori, „baterry”, dar nu vom şti niciodată dacă din intenţie artistică sau doar pentru că cineva scria prost englezeşte), aşadar o cunoaşte pe... Cristina, cea despre care ni se povestise în prima parte. E drept, are cam 60 de ani, dar e suficient de ispititoare pentru a-l seduce pe Radu, cu care are o relaţie erotică destul de aprinsă, frizând gerontofilia. E mult mai multă coerenţă decât în prima parte a cărţii, dar relatarea dă uneori senzaţia de banal şi déjà vu.

Lucrurile revin la (a)normal în Arta defulaţiunii, ultimul segment al romanului. Al romanului, vorba vine, căci forma romanescă se dizolvă şi face loc poeziei propriu-zise. Numeroase capitole sunt poezii sau poeme în proză dedicate de Radu unei femei care este Adela sau - de ce nu, nu e imposibil - chiar Cristina. Alte texte sunt scrise de Adela pentru Radu. Textele sunt eterogene ca factură şi valoare iar unele sunt gratuităţi care ar putea figura probabil la respinşii de la Poşta redacţiei unei reviste literare. Altele îmbracă forma de psalm (ca să vezi cum vine de se leagă, vorba lui Caragiale, de la un psalm pornisem):

12. Adela, numele tău este ca cheia de la garsoniera prietenului meu Gelu în care am vrut să te aduc, pe 4 octombrie.
13. Adela, îţi spun acum de-abia, numele tău este ca ziua în care am aflat că nu sunt fiul tatălui meu. Cea mai fericită zi din viaţa mea, Adela.

N-o să ştim probabil niciodată dacă Ara Şeptilici e o bună romancieră care scrie poezii sau o bună poetă care scrie romane. Nici măcar dacă e bună la vreunul din aceste meşteşuguri.