☺☺ Cătălin Ciobotari - Şşşt! Generalul visează...

Romanul lui Cătălin Ciobotari Şşşt! Generalul visează... (Polirom, 2007) e o carte din speţa celor în care eticul se luptă din răsputeri cu esteticul (sau pe dos, nici nu ştiu dacă e important). Autorul a dorit, îmi imaginez, să scrie un text acuzator la adresa societăţilor dominate de represiune violentă şi să demonteze, într-o manieră stilizată, mecanismul terorii, aducându-l de la nivelul general şi abstract la nivelul individului.

Şşşt! Generalul visează... are în aparenţă în centrul său figura dominatoare şi cam sumbră a unui înalt responsabil cu represiunea („Generalul”) care conduce o instituţie numită când Siguranţa, când Securitatea. În treacăt fie spus, nu mi-am dat seama ce a dorit prozatorul cu inconsecvenţa asta, dar o fi avut el un ţel mai adânc. Ajuns la sfârşitul unei cariere prodigioase (alcătuită, după cum rezultă treptat, din episoade de o mare duritate şi abjecţie), generalul stă în biroul lui de la sediul acelei instituţii al cărui nume începe cu „S” şi somnolează, timp în care, vorba unui clasic, ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă. Reveriile generalului sunt marcate de un soi de refren care dă şi titlul cărţii („Şşşt! Generalul visează... ”), rostit, nu ne putem da seama, fie de însăşi vocea autorului, fie de vocile speriate ale subalternilor. Când nu visează, generalul îşi taie, metodic, unghiile de la mâini. De altfel cartea e împărţită în zece capitole (de la Degetul unu de la mâna stângă până la Degetul cinci de la mâna dreaptă - ce s-ar fi întâmplat daca omul ar fi avut o infirmitate şi i-ar fi lipsit un deget?).

Generalul răspândeşte teroare în jur cu aceeaşi naturaleţe cu care respiră. Bunăoară, ordonanţa lui are defecte la ţinută, motiv pentru care bietul soldat are parte de soarta rezervată de regulă oponenţilor regimului („Acolo, sus, într-un singur minut, recunoscuse în faţa celor doi bărbaţi care fumau neîntrerupt că avea legături cu cel puţin trei servicii secrete, că mâine urma să fugă din ţară, că nu-şi iubea patria şi că neglijenţa vestimentară era un semn evident al trădării.”). Ce visează, până la urmă, generalul? În esenţă, propria viaţă. Provenit dintr-un sat din Dobrogea (cred că e singurul toponim din roman, în rest numai locuri generice), el îşi arătase încă din tinereţe natura violentă, ucigând un rival la mâna fetei morarului. Urcase cu tenacitate până în vârful ierarhiei şi luase parte la represiunea sălbatică dezlănţuită împotriva duşmanului de clasă sau presupuşilor denigratori ai... Conducătorului (greu de crezut, dar există şi cineva mai sus de general, acest Conducător fără nume, dar care are alături de el o... tovarăşă, la rândul ei element tabu). Cătălin Ciobotari bate insistent şaua cititorului. Zelos şi energic, generalul omorâse cu mâna lui cinci oameni în timpul interogatoriilor. Printre câţiva „Şşşt! Generalul visează... ” el visează şi episoadele respective - nu e vorba de remuşcări, ci mai degrabă de un fel de regret al estetului care n-a reuşit să-şi facă treaba cum ar fi dorit. Ba chiar de una din victime fusese îndrăgostit - o femeie tânără, care nu cedase presiunii la interogatoriu şi pe care generalul o otrăveşte, să spun aşa, din compasiune, fără s-o tortureze, act de indisciplină pe care superiorii lui îl pedepsesc tăindu-i din soldă pe timp de trei luni.

În afară de general, romanul mai are două personaje la fel de abstracte, să nu spun, în spirit realist-socialist, tipice. E vorba de Arhivar, custodele tenace vreme de zeci de ani, al arhivei cu dosare, şi de Profesor. Arhivarul e oarecum ce teoreticienii anglo-saxoni ai literaturii numesc foil, un personaj de contrast pentru general şi evoluează în paralel cu acesta. E omul slab, care acceptă în tinereţe să facă târgul cu necuratul şi primeşte drept răsplată postul aparent călduţ şi lipsit de riscuri de trezorier al unei arhive care ajunge să adăpostească 23 de milioane de dosare, inclusiv al lui sau al părinţilor lui. Celălalt personaj notabil este Profesorul, un intelectual chemat periodic pentru discuţii cu un colonel în aparenţă bine educat şi instruit şi care îi propune să devină informator. Reticent la început, dar strâns cu uşa şi şantajat cu un dosar penal fabricat, Profesorul cedează, nu fără remuşcări, dar - lovitură de teatru - află că în realitate toţi cei din jur (colegi, familie) au devenit demult informatori şi că numai el rămăsese neracolat.

Pe măsură ce se apropie de sfârşit, cartea devine din ce în ce mai patetică, elementul oniric se îngroaşă, iar generalul însuşi se topeşte:

În timp ce vorbeşte, trupul i se subţiază din ce în ce mai mult, curenţii de aer îl văluresc, până când generalul devine o filă uriaşă, pe care stă scrisă istorie timpului său.
La răstimpuri, fila aceea imensă foşneşte. Vibraţiile ei se furişează spre astăzi. Şi atunci prezentul se clatină nesigur, iar oamenii din el devin trişti, de parcă ar auzi cum o unghie le scrijeleşte pe gânduri poveştile de groază ale trecutului.

Să recunoaştem, un final destul de slab, de o poeticitate forţată şi de un tezism supărător. De fapt autorul nu încheie cartea aici, ci adaugă un scurt epilog, în care o bunică, în timp ce taie unghiile nepoţelului, promite să-i spună o poveste cu un general, iar când copilul adoarme, ea şopteşte (mai surprinde pe cineva?) „Şşşt! Copilul visează... ” Din păcate, nici acest epilog nu salvează finalul.

Romanul lui Cătălin Ciobotari şi-a asumat o sarcină aproape imposibilă, aceea de a trata estetic un subiect prin excelenţă etic. Ar fi fost de mirare să-i reuşească pe deplin. Bine realizate sunt relatările acelor visuri în care generalul retrăieşte interogatoriile sălbatice pe care le-a condus. Ingenioasă (dar şi riscantă) este ideea autorului de a intercala în text, printr-un gen de litterature verité, fragmente dintr-o reglementare oficială cât se poate de reală. El explică, în singura notă de subsol a cărţii: Paragrafele scrise cursiv reprezintă fragmente dintr-un document oficial al vremii - Instrucţiuni nr. D-00180/1987 privind activitatea de creare şi folosire a reţelei informative a aparatului de securitate. Textul documentului se găseşte aici. Interesant este că nota de subsol devoalează (poate involuntar) intenţia autorului, care, atrăgând atenţia că e un document oficial al vremii, minează de fapt întreaga construcţie a cărţii. Îngroşările, un anume tezism, caracterul pe alocuri previzibil al evenimentelor şi parabolizarea stângace arată (mai era nevoie?) că alegerea unei teme grave nu duce automat la o carte mare.