☺☺☺☺ Vladimir Sorokin - Kremlinul de zahăr

Vladimir Sorokin le e, de peste 30 de ani, drag ca sarea-n ochi guvernanţilor de la Kremlin, sovietici până la începutul anilor '90, ruşi după aceea. Recent apărută (şi) în limba română, Kremlinul de zahăr (Curtea veche, 2009) dovedeşte că o să mai curgă ceva apă pe Volga, Don sau Obi până să se schimbe ceva în situaţia asta. Cartea propune o (utopică?) Rusie a anului 2028 care ar fi depăşit cele trei „tulbureli”: Tulbureala Roşie, Tulbureala Albă şi Tulbureala Cenuşie (etichetele sunt destul de transparente). Element oarecum senzaţional, în fruntea statului stă un ţar (cu ţarină şi tot tacâmul, ba chiar dinastia pare bine aşezată, căci se vorbeşte şi de tatăl ţarului, un anume Nikolai Platonovici, care poruncise să fie distrus „mausoleul agitatorului roşu”).

Sorokin îşi construieşte Rusia ca pe un univers ciudat, amestec de logic şi insolit, şocant cocktail de elemente moderne, tehnologie futuristă, instituţii şi termeni arhaici, violenţă şi sordid. Locuitorii se bucură, în aparenţă, de o libertate turbată (dacă nu mă înşel, şi nici cetăţenii din Brave New World a lui Huxley nu prea aveau motive de a se plânge, cel puţin nu de lipsa plăcerilor trupeşti). Ei navighează pe interda (adică nu pe inter-n(i)et, vezi bine), comunică prin tehnologia holografică, au la dispoziţie case de toleranţă şi fac rost de cocaină fără multe probleme. Au calculatoare (numite însă, neaoşist, „maşini isteţe”) şi telefoane mobile. Ordinea socială nu e însă lăsată în voia ei, ci e atent supravegheată de Departamentul de Taină, iar aplicarea legii e urmărită de opricinici (la origine termenul denumeşte membrii poliţiei secrete a lui Ivan cel Groaznic, al cărui chip, luat din filmul lui Eisenstein, e reprodus, nefericit de altfel, pe coperta ediţiei româneşti). Apropierea de o (altă) utopie a opresiunii (1984 a lui Orwell, cine n-a citit găseşte textul integral aici), e destul uşor de făcut. E drept, la Orwell lipseşte sarcasmul debordant al autorului rus.

Rusia anului 2028 construieşte un Mare Zid care să o apere, în viziunea retoricii oficiale, de influenţe nedorite:

Că doar dincolo de Marele Zid sunt numai cyberpunks blestemaţi care ne sug ilegal gazele, catolici făţarnici, protestanţi neruşinaţi, budişti nebuni, musulmani răi şi pur şi simplu atei depravaţi, satanişti care, în acordurile unei muzici blestemate, se zbuciumă prin pieţe, narcomani deghizaţi, sodomişti nesătui care-şi sfredelesc pe întuneric fundurile, vârcolaci siniştri care-şi schimbă înfăţişarea dată de Dumnezeu, plutocraţi lacomi, virtuali malefici şi tehnocraţi nemiloşi, şi sadici, şi fascişti, şi megaonanişti.

Buni par să fie numai cei care se supun şi, de preferinţă, nu au niciuna din însuşirile de mai sus sau, dacă se poate, nicio însuşire. Duşmanul e difuz şi ubicuu - la prima vedere ai crede că el poate veni din China şi probabil vine şi de acolo, dar până una, alta, cartea lui Sorokin e împănată de expresii... chinezeşti, posibil (şi) pentru a sugera ameninţarea respectivă. Dacă m-aş număra printre teoreticienii care jonglează cu termeni care de care mai savanţi, poate aş spune aici ceva despre refuzul alterităţii sau, mă rog, aş găsi eu un cuvânt mai cu clenci, dar aşa... 

Alcătuire romanescă destul de laxă, Kremlinul de zahăr e o constelaţie de capitolaşe sau povestiri relativ independente. Ceea ce le uneşte este tocmai (de re şi de dicto) un Kremlin de zahăr. De Crăciun, o imensă hologramă a ţarului binecuvântează mulţimea, asupra căreia se revarsă din văzduh, atârnate de baloane, machete ale Kremlinului confecţionate din zahăr. În mai toate povestirile întâlnim câte un fragment al acestui Kremlin, un turnuleţ sau o acvilă bicefală pe care personajele le consumă (nu fără o anume evlavie). Că tot veni vorba de personaje, ele sunt puzderie, oameni mărunţi, adulţi şi copii, opresori şi oprimaţi, de o diversitate în aparenţă caleidoscopică, uniţi însă cu toţii întru (ca să folosesc prepoziţia-fetiş a lui Noica) abulie. Nimeni nu pare neliniştit de ce se întâmplă (chiar şi arestatul Smirnov, adus în faţa anchetatorului de la Securitatea Statului, nu traversează stări mai adânci decât simpla teamă de tortură), nimeni nu pune întrebări.

Vladimir Sorokin face un tur de forţă în materie de limbaj. Kremlinul... e presărat de coups de langage. Aflăm, de pildă, că pluralul de la „sticlă” e „cioburi” (tur de forţă în materie de mereologie) sau că există un dezdoitor de potcoave (!) numit Medvedko precum şi un iluzionist întunecat (sublinierea e a autorului) numit Pu I Tin (şi asta într-o carte care abundă în vorbe chinezeşti). Şi câte şi mai câte or fi... probabil un mai bun cunoscător al realităţilor ruseşti ar găsi sumedenie. Din fericire, am senzaţia că Sorokin şi-a găsit în Antoaneta Olteanu traducătorul ideal - desigur, în condiţiile de la noi, în care iniţiaţii în limba rusă, în folclorul şi istoria Rusiei se găsesc din ce în ce mai greu. Traducerea sună bine, tonul just pare să fie cel mai adesea găsit, ceea ce nu-i uşor, dacă ţii seama se amestecul de modern şi arhaic de care pomeneam la început. Înţeleg că Kremlinul de zahăr este de fapt continuarea romanului Ziua opricinicului. Musai să-l citesc şi pe acesta.