☺☺☺ Dana Maria Niculescu Grasso - Bancurile politice

Subversiune curată, mai ales în vremurile de azi! Noroc că nu e vorba despre bancuri politice la adresa actualului regim Băsescu, ci - din ce în ce mai puţinii susţinători ai dictatorului preşedintelui pot răsufla uşuraţi - de cartea Dana Maria Niculescu Grasso, lucrare teoretică apărută în 1999 la fosta Editură a Fundaţiei Culturale Române. Nu are, desigur, rost să căutăm vreun link cât de cât reprezentativ pentru această carte - moştenitorii FCR-ului, vajnicii ICR-işti, nu se ocupă de asemenea mărunţişuri.

Titlul complet al cărţii este Bancurile politice în ţările socialismului real (cu subtitlul pretenţios Studiu demologic, adică legat de originea şi circulaţia în societate a respectivelor forme). Găsim în această carte destulă teorie, cam bolovănos prezentată, ce e drept (hermeneutică, semantică, sociologie), iar stilul adoptat de autoare e stufos şi cam lemnos. E probabil o teză de doctorat publicată sub formă de carte, cum se obişnuieşte adesea, iar majoritatea trimiterilor biografice sunt la lucrări ale unor autori italieni. Nu pot să zic nimic, or fi italienii cei mai mari specialişti în domeniu, habar n-am. Mai găsim (din fericire pentru cititorul mai puţin aplecat spre teoretizare) şi destule bancuri care ilustrează teoria, luate de prin culegerile apărute fie la noi, după 1990, fie în alte ţări comuniste, unde circulau şi în ediţii samizdat.

Formă a folclorului (mai ales prin pronunţatul său politropism şi multiplele variante), bancul politic nu este, totuşi, perfect similar ca geneză sau circulaţie cu speciile clasice ale folclorului ţărănesc. Dacă folclorul clasic este unul produs, în esenţă, de clasele de jos, iată că bancul politic, demonstrează autoarea, e creat mai ales de pătura cultă, de intelighenţie, în mediile urbane mai degrabă decât în cele rurale. E un fel de răspândire de sus în jos (la folclorul tradiţional e mai degrabă pe dos sau putem vorbi chiar de o răspândire pe orizontală, numai în cadrul grupului care a creat piesa folclorică).

Altă deosebire de folclorul tradiţional o constituie posibilitatea de a stabili în timp, uneori cu destulă precizie, momentul şi circumstanţele apariţiei bancului politic, informaţie contextuală adesea extrem de importantă pentru decodarea mesajului. Să citim de exemplu următorul banc, aflat în circulaţie la un moment dat în URSS:

- Ai auzit? În Anglia au acum două regine.
- De ce?
- Una pentru agricultură, cealaltă pentru industrie.

Bancul se referă la situaţia creată de Hruşciov în 1962, care a decis ca organele de partid să aibă o structură duală, una pentru agricultură, cealaltă pentru industrie.

Bancurile politice au o mare capacitate de actualizare a unor teme social-politice care acoperă spaţii geografice vaste şi momente istorice foarte deosebite. Ne e prezentat un banc care - cu variaţiunile şi amendamentele specifice - a fost prima oară atestat pe vremea filozofului Macrobius, pentru a fi semnalat pe la 1900 în Imperiul Austro-Ungar şi, în anii '80, în România, avându-l ca obiect pe Nicolae Ceauşescu.
Un capitol întins al cărţii acoperă obiectul deriziunii realizate de bancul politic precum şi modalităţile de realizare a acesteia. Demersul semantico-pragmatic de stabilire a obiectului deriziunii dintr-un banc politic nu e întotdeauna unul trivial, iar efortul care se solicită din partea receptorului contribuie la crearea senzaţiei de catharsis care însoţeşte râsul. Ghici, ghicitoarea mea! Care e obiectul deriziunii în bancul acesta din România lui Ceauşescu?

La o coadă lungă la mezeluri, un individ cere mai mult salam pentru că are şi câine. Lumea ripostează revoltată. Tipul, disperat:
- Ce să fac cu el?
Lumea zbiară:
- Împuşcă-l!
Din coadă se aude vocea unui bătrânel mai tare de ureche:
- Şi pe Ea! Şi pe Ea!

O discuţie interesantă propune autoarea pe tema rolului bancului politic în societate, mai ales în societăţile de tip închis, dominate autoritar de o clasă conducătoare având în vârful piramidei un dictator. Există părerea foarte răspândită conform căreia bancul politic este o supapă de eliberare a presiunii, un mod de defulare a membrilor societăţii, tolerat chiar într-o oarecare măsură de putere. Unul din meritele cărţii îl constituie, cred, faptul că ea demontează acest gen de interpretări simpliste şi nenuanţate şi oferă argumente (pigmentate, desigur, cu exemple savuroase) în sprijinul ideii că bancul politic e mult mai mult decât o formă de descărcare, iar frustrările care se degajă din el au multiple ţinte (şi nu exclusiv persoana/grupul care se află la conducere). Cartea ar merita reeditată, eventual cu ceva modificări care s-o facă mai palatabilă publicului larg n-ar fi rău dacă ar apărea la o editură cu o expunere mai mare.

Cât despre bancurile politice din România anului 2010... fără a avea vreo pretenţie de teoretizare, am senzaţia că se înmulţesc şi se diversifică pe zi ce trece (în anii 1990 şi până acum ceva vreme rar auzeai un banc politic de actualitate). E drept, spectacolul oferit de cuplul Băsescu-Boc & acoliţii e unul sinistru. Să ne răcorim, până una, alta, cu două mostre:

Băsescu la psihiatru:
- Nu ştiu ce se-ntâmplă că în ultimul timp sunt tot mai atacat de opoziţie şi de moguli, au început să mă părăsească până şi susţinătorii fideli şi scad vertiginos în sondaje. Mi se reproşează că prea mă bag în toate, că sunt autoritar şi chiar că mă dau drept Dumnezeu…
Psihiatrul:
- S-o luam încet şi metodic. Spuneţi-mi amănunţit şi în ordine cronologică tot ce-aţi făcut.
Băsescu:
- Pai, la început am creat Cerul si Pământul…

Sau:
 
Ambiţia lui Emil Boc fost: „Ori premier ori nimic!” I-au reuşit amândouă…