☺☺☺☺ Adrian Marino - Jurnalul unui om singur

He holds a grudge like Khomeini, spune cineva despre simpaticul şi totodată enervantul George Costanza într-un episod din Seinfeld. Dacă stai să te gândeşti, schimbând ce trebuie schimbat, afirmaţia i s-ar putea aplica şi lui Adrian Marino, aşa cum ni-l dezvăluie volumul Viaţa unui om singur (Polirom, 2010). Atât de rău şi ranchiunos faţă de contemporanii săi va fi fost teoreticianul clujean al literaturii, că nu i-a uitat nici după moarte şi i-a încondeiat în memoriile apărute la cinci ani după dispariţia fizică. Cu Viaţa..., deşi procesul începuse cu mult timp înainte, autorul a reuşit performanţa destul de rară chiar şi în lumea răutăcioasă a literelor de a-şi ostiliza aproape întreaga comunitate. Unul din puţinii autori care a izbutit o ispravă asemănătoare este Paul Goma.

Cauze ar fi destule, iar autorul le trece în revistă. Premisele resentimentelor s-ar afla chiar în datele personale ale individului Marino, „un om fără amintiri frumoase“, după propria caracterizare, un individ supus represiunii (şi acest termen îi aparţine) încă din tinereţe. A fost mai întâi familia, un mediu rece şi ostil. Şcoala nu a îmbunătăţit nici ea situaţia. Liceul şi colegii nu i-au spus nimic, iar începuturile carierei au fost, tot cu un termen propriu, confuze. Ajuns pentru scurtă vreme asistent al lui G. Călinescu, Marino e oripilat de caracterul abject al criticului, despre cabotinismul şi arghirofilia căruia vorbeşte pe şleau. După plecarea din universitate, au urmat ani de închisoare politică şi de domiciliu forţat în Bărăgan. În mod semnificativ, Marino nu-şi idealizează colegii de suferinţă penitenciară şi nu împărtăşeşte valori decât cu foarte puţini din ei. A luat-o de la capăt la începutul anilor 1960, la Cluj, unde se stabilise la nişte rude.

A fost o rupere de mediul de până atunci, nu însă neapărat una fericită. Lui Adrian Marino nu i-au plăcut niciodată Clujul, universitarii clujeni (cu care a evitat, cu tenacitate, contactele umane sau instituţionale) şi ardelenii în general. Probabil că în afară de Lidia Bote, soţia lui, n-a avut acolo nicio persoană apropiată. Din acest motiv n-a considerat niciodată Clujul altceva decât un „refugiu“ şi a refuzat cu încăpăţânare să intre în câmpul muncii, cum se spunea în epocă. De altfel, Adrian Marino se mândreşte cu statutul de freelancer pe care l-a avut toată viaţa.

Scurta perioadă de dezgheţ a anilor 1960 - 1970 i-a permis să scrie şi să publice. Şi nu puţin şi nu oriunde. Adrian Marino (laureat al premiului Herder, deşi nu ştiu câtă însemnătate are în realitate această distincţie) este teoreticianul român al literaturii cel mai cunoscut şi publicat în străinătate, alături (cred) de Mihail Dragomirescu, dacă e să-i luăm în calcul pe cei care şi-au desfăşurat activitatea în ţară. Au fost 11 volume de critică publicate în limbi străine, zeci şi zeci de studii şi colaborări la publicaţii occidentale. În plus, a editat ani de-a rândul (într-o perioadă de mari restricţii) Cahiers roumains d'études littéraires (CREL), o publicaţie de prestigiu pentru apariţia căreia a făcut eforturi considerabile.

Personaj dificil, cu izbucniri violente şi ieşiri adesea impulsive, Marino a luptat pe două fronturi. Mai întâi, pe cel al „junglei literare“ din ţară (galeria de personaje pe care o realizează e vastă şi pictată cu tuşe nemiloase), apoi pe cel din străinătate, unde autorul s-a confruntat cu umorile şi orgoliile cunoscute celor care ştiu cum se fac jocurile în lumea academică. Adrian Marino insistă că el a fost în permanenţă un om liber (într-o lume care numai de prea multă libertate nu se bucura) şi că nu a fost niciodată critic literar propriu-zis, ci mai degrabă un specialist în ideologie culturală, iar pe un plan mai larg, un susţinător al valorilor liberale. Trebuie să recunosc că cel puţin din această carte mi-a fost mai greu să pricep natura exactă a specialităţii pe care pretinde autorul că o avea.

Amatorii de scandal au reţinut, nu mă îndoiesc, încondeierile lipsite de inhibiţie ale unor personaje din epoci diferite şi de valori la fel de diverse, de la G. Călinescu până la N. Manolescu, de la Nae Ionescu şi Constantin Noica până la discipolii (neo)noichişti A. Pleşu sau H.-R. Patapievici, de la Ovidiu Papadima până la Mircea Zaciu. Se cunosc şi detaliile suculente ale scandalului cu un aşa-zis dosar de colaborator al Securităţii pe care l-ar fi avut Adrian Marino, detalii dezvăluite de Mircea Dinescu, desigur întâmplător, după apariţia cărţii de faţă, unde poetului din Slobozia nu i se schiţa un portret prea onorant. Adrian Marino insistă asupra necesităţii unei „alte mentalităţi literare“, vorbeşte de permanenta lui insubordonare şi de incapacitatea de a accepta un „mare maestru“. Că aceste idei aparţin unui individ cu o fire păcătoasă, sensibil, orgolios şi mizantrop, cu abilităţi sociale extrem de firave, e de necontestat. De necontestat sunt însă şi opera autorului, o operă cu care extrem de puţini din conaţionalii noştri se pot lăuda, dar şi anii îndelungaţi de detenţie politică şi domiciliu obligatoriu. Aceste elemente îţi construiesc podiumul de pe care ai dreptul să-ţi pui la punct contemporanii, mai ales când unii din aceştia declară, cu superioritate, că nu acceptă decât reproşuri venite din partea unor personalităţi cu operă pe măsură.

Viaţa unui om singur mi s-a părut o carte vie şi interesantă, e drept, şocantă pe alocuri din cauza durităţii unor verdicte date în cazul unor inşi pe care am tot fost învăţaţi (la şcoală, printre prieteni) să-i venerăm. Lucrul acesta a fost posibil probabil şi pentru că textul a fost destinat să apară numai după moartea autorului, care l-a scris prin 1993 - 1994 şi l-a revizuit în 1999. Ediţia de faţă, deşi e prima, ar fi meritat mai multă atenţie din partea editurii. Un index de persoane ar fi fost extrem de util, după cum folositoare ar fi fost nişte note de subsol care să clarifice anumite circumstanţe şi afirmaţii ale autorului. Impresia generală e cea de lucru de mântuială. Polirom pare să fi tratat Viaţa... ca pe un cartof fierbinte, anticipând probabil reacţia violentă cu care va fi ea întâmpinată de o parte a intelighenţiei naţionale. Există o scurtă prefaţă semnată, tainic, „Redacţia“, care conţine câteva detalii tehnice indispensabile, dar nimic de fond. Numele redactorului acestui volum nu figurează nicăieri (apare doar tehnoredactorul, dar asta e cu totul altceva), de parcă cineva s-ar fi simţit jenat că a lucrat cartea sau, cine ştie, omul s-o fi temut de braţul lung al culturnicilor din ziua de azi. Scenariu fantezist poate, dar ceva e evident în neregulă aici și alimentează asemenea interpretări.

     Fact checking

• Numele ambasadorului american la Bucureşti între 1994 şi 1997 este Alfred Moses, nu Moses Rosen, aşa cum apare (hilar) într-un loc. Încă o dovadă că editura nu şi-a făcut temele. Dacă e o eroare a lui Adrian Marino, o notă de subsol ar fi trebuit să lămurească lucrurile.