duminică, 20 martie 2011

Cum am trişat la leapşa cu muzica de film

Am zis eu nu demult că nu-mi stă în fire să joc leapşa din asta, că une fois n'est pas coutume şi tot aşa, dar am acceptat cu plăcere invitaţia lui Lilick de a-mi da cu părerea despre muzica de film. După asta mi-am dat seama că habar n-am ce să scriu, pentru că dacă la muzică mă pricep extrem de puţin, despre film n-am câtuşi de puţin habar. M-am hotărât până la urmă să trişez pe faţă şi să scriu despre muzică şi film, ba mai mult, să iau de la alţii ceea ce nu pot spune de la mine din cap. E instructiv să răsfoim două cărţi apărute recent. Putem să nu fim de acord cu multe din opiniile exprimate acolo, dar n-avem cum să nu recunoaştem că-s interesante şi subversiv-provocatoare. Iar o să înceapă ăsta cu Wagner, vor răbufni unii. Aşa e.

În When Opera Meets Film (Cambridge University Press, 2010) Marcia J. Citron scrie despre similarităţile structurale dintre trilogia Godfather a lui Coppola şi Tetralogia wagneriană. Pentru cine ştie, de fapt şi Der Ring des Nibelungen e, în intenţia lui Wagner, tot o trilogie, pentru că Das Rheingold e considerat prolog, nu operă propriu-zisă. După Citron, filmele Godfather seamănă cu opera mai mult decât orice altă realizare cinematografică. Unii critici au identificat în film o structură leitmotivică similară cu cea a lucrărilor lui Wagner. Leitmotivele, care pot fi imagistice sau sonore, ar avea rolul de a asigura unitatea şi de a adăuga o dimensiune psihologică subiacentă, adică acelaşi rol ca la Wagner. Diferenţa ţine mai degrabă de material decât de esenţă - în film materialul e imagine, în operă e muzică. La un alt nivel, muzica filmelor, compusă de Nino Rota, are şi ea în bună măsură aceeaşi structură leitmotivică. Unii au identificat în ea un leitmotiv al trompetei, unul al destinului, al iubirii sau al unui anumit gen de dor etnic. Mai mult decât atât, s-a demonstrat că unele din aceste leitmotive sunt de fapt dezvoltări ale altora. Exact asta se întâmplă şi la Wagner. În fine (scurtând mult discuţia, pentru a nu o face mai plicticoasă decât e), în Godfather III există reluări ale unor motive anterioare, sub forma unor noi combinaţii, deghizări şi asociaţii. E ca în Götterdämmerung. Iar faptul că toate acestea nu sunt simple speculaţii e dovedit şi de intenţia iniţială a lui Coppola de a numi ultimul film din seria Godfather The Death of Michael Corleone. Numele originar al ultimei opere a Tetralogiei fusese Siegfrieds Tod. Desigur, ar fi o manipulare patentă să susţină cineva că singurele influenţe muzicale din Godfather sunt cele wagneriene. Marcia J. Citron scrie in extenso şi despre asemănările cu opera italiană, insistând pe Cavalleria rusticana şi vorbeşte de o germanizare a lui Mascagni. When Opera Meets Film conţine multe alte analize interesante (cine vrea să afle, s-o citească) şi arată că relaţia dintre muzică şi film poate fi mult mai complicată decât cea dintre o coloană sonoră şi nişte imagini în succesiune.

N-am putut să nu arunc o privire rapidă şi pe Wagner & Cinema, o culegere de studii editată de Sander L. Gilman şi Jeongwon Joe (University of Indiana Press, 2010). Găsim acolo o adevărată bogăţie de texte, de la analize ale filmelor din anii 1920 (Wagner şi filmul mut, ecranizări ale unor mituri pe care le-a tratat şi compozitorul, precum Siegfried sau Kriemhilds Rache ale lui Fritz Lang) până la abordări insolite, cum ar fi Wagner la Hollywood. În treacăt fie spus, dacă ar trăi azi lui Wagner i s-ar potrivi probabil perfect stilul de vedetă hollywoodiană şi ar trăi undeva la Beverly Hills. Sărind de la una la alta, până şi celebrul regizor sovietic Serghei Einsenstein a avut la viaţa lui un proiect wagnerian: a pus în scenă Die Walküre la Teatrul Bolşoi din Moscova (la premieră a asistat şi ambasadorul german). Asta se întâmpla în 1940, tratatul cu Germania se semnase cu un an în urmă şi se cereau intensificate legăturile culturale. Nu au avut loc decât şapte spectacole pentru că a început războiul. În plus, nici Stalin nu-l avea la inimă pe compozitor, dar îşi călcase pe inimă pentru că avea interese politice. Aşa de mare a fost antipatie sovieticilor faţă de Wagner, că Parsifal nu a mai fost fost pus în scenă decât în 1997. Oricum, în Wagner & Cinema avem ce citi.

Dar ai noştri? Întrebarea asta seamănă cu o glumă. Să nu fim, totuşi, mai răutăcioşi ca de obicei şi să ne amintim de filmul Balanţa al lui Lucian Pintilie, care se deschide pe uvertura la Lohengrin. Iată aici un clip, pentru calitatea slabă a căruia îmi cer iertare:


PS Ca şi în alte dăţi, am citit cărţile în format electronic pe iPad cu programul Stanza.

7 comentarii:

Anton spunea...

Ei, da! Foarte, foarte interesant articolul dumneavoastră. Cel puţin pe mine unul m-a lăsat pe gânduri, iar gândurile astea m-au dus în tot felul de zone. Evident, nu sunt un degustător de calibru al lui Wagner - deşi îmi place - şi nici cine ştie ce cinefil, dar toate aceste subtilităţi şi conexiuni alcătuiesc o dantelărie ideatică extrem de seducătoare. Pentru mine cel puţin aşa a fost şi pentru asta vă mulţumesc.

Micawber spunea...

@ Anton

Amabil, ca de obicei. Din pacate spatiul nu ne permite sa intram in detalii, asa ca postarile astea lasa senzatia de improvizatie. Ceee ce si sunt.

Anton spunea...

Acum, deh, blogurile nu-s tocmai spaţiul potrivit exegezelor. Ha, tocmai eu vorbesc! E greu şi cu povestirile mai lungi sau cu alte texte care cer dimensiuni mai mari. Altmiteri, tot e bine. Pe facebook e loc doar de haikuuri sau de epigrame...

Oricum, postarea aceasta chiar m-a lăsat meditativ, n-a fost doar o remarcă politicoasă.

Lilick spunea...

Ai trisat chiar bine. Imi place. :)

Micawber spunea...

@ Lilick

E drept ca si dvs. ati acceptat sa va lasati pacalita :)

Micawber spunea...

@ Anton

Aia era si ideea, sa na mai gandim la una, alta, nu sa rezolvam noi acili-sa marile si gravele probleme ale existentei literar-artistice.

color si sunet spunea...

dar si mie mi-a placut prea bine . in plus chiar si efortul pt "improvizatie"

nu m-am asteptat ca wagner sa ajunga atat de departe

ma gandeam ca pe traseul "globalizarii" cu efectele colaterale - marca "made in Germany" poate sa se piarda
ma rog . nu e cazul .