duminică, 6 martie 2011

☺☺☺ Gabriela Adameşteanu - Provizorat

Am să încep cu un citat arid (din fericire, scurt) din The Routledge Dictionary of Literary Terms, nu pentru că vreau să fac apel la autoritate, ci pentru că ne arată să vedem cât de complicate sunt în realitate lucrurile. Citatul reprezintă definiţia termenului de „roman istoric“ pe care eu l-aş aplica şi recentei cărţi a Gabrielei Adameşteanu, Provizorat (Polirom, 2010). Aşadar, e vorba de „un termen care se referă la romanele încadrate într-o perioadă care poate fi recunoscută drept «istorică» în raport cu momentul scrierii“. Sigur că dacă ducem această definiţie până la ultimele ei consecinţe cam toate romanele pot fi considerate istorice, căci vrând - nevrând, momentul scrierii e ulterior perioadei cuprinse în roman. Cu toate astea, renunţând la chiţibuşuri şi punând în paranteze dimensiunea deictică a categoriei timpului, pentru cititorul fără pretenţii de teoretician e limpede că romanul istoric, aşa cum îl ştim din şcoală, e o creatură care care aduce mai mult cu Neamul Şoimăreştilor sau cu Cei trei muschetari decât cu À la recherche du temps perdu.

Citind Provizorat, n-ai cum să nu observi că principala dimensiune a romanului este cea temporală. Acţiunea cu care este solidar planul auctorial se desfăşoară în anii 1970 în jurul unei mari instituţii culturale bucureştene aflate în Clădire (actuala Casă a Presei Libere, desigur). Romanul are o o eroină principală destul de bine conturată ca atare, Letiţia Arcan. Letiţia e fată de familie bună şi are, în termenii vremurilor respective, dosar prost, tatăl ei, Victor Branea, a făcut închisoare politică, unchiul Biţă cere azil politic în străinătate, unchii Caius şi Traian au şi ei destule „bube“ rămase din perioada interbelică. Letiţia e căsătorită cu Petre (Petru) Arcan, individ de extracţie incomparabil mai joasă, dar mult superior la capitolul „dosar“, lector universitar, veşnic nemulţumit că nu poate promova într-un post de conferenţiar pentru că nu-i este aprobată teza de doctorat despre Chomsky. Relaţia conjugală se deteriorează, iar Letiţia ajunge în braţele lui Sorin Olaru, un coleg carismatic, cu care trăieşte interminabil de multe episoade de amor clandestin în garsoniera unui amic al amantului. Sorin Olaru este el însuşi un om cu pete la dosar, căci e fiul ilegitim al unui legionar (Vasi Stamatiu), ajuns după război luptător în munţi şi dispărut în condiţii misterioase. Mama lui Sorin, Sorana Iovănescu, murise în arestul Securităţii după ce fusese violată şi torturată. Din fericire pentru copil, acesta fusese adoptat de Nelly, vara mamei sale, ceea ce îi albise dosarul şi îi permisese să facă facultatea şi, ulterior, să lucreze în Clădire. Gabriela Adameşteanu rezumă plastic problema bubelor din trecut:

Proaspeţii părinţi [cuplul care îl adoptase pe Sorin] învăţaseră deja că trecutul, care atârnă ca o sabie a lui Damocles asupra prezentului, trebuie mereu falsificat.

Pe lângă acest plan temporal principal, avem parte de o serie de inserţii ale unor momente din trecut, care parazitează prezentul şi au probabil menirea de a motiva mai puternic psihologia personajelor. Oricare ar fi adevărul (şi n-are importanţă care e), trecutul serveşte drept pat germinativ pentru prezent într-o epocă în care dosarul de cadre predetermina în mare măsură destinul individului, iar copiilor li se acreau dinţii după ce părinţii mâncaseră aguridă. Interesant e faptul că Letiţia şi Sorin se arată la un moment dat derutaţi de reproşurile care li s-ar putea aduce, ei fiind, ca educaţie şi profesiune, produse ale epocii comuniste. Cu existenţa celor care formează triunghiul amoros Letiţia - Petru - Sorin se împleteşte viaţa a numeroase figuri, recrutate mai ales dintre colegii din Clădire. Aici îi avem pe directoarea adjunctă Eleonora Oprea (protejata culturnicului Paul Lucaci, care alcătuieşte şi ea, împreună cu amantul, Titus Marga, şi soţul, colonelul de Securitate Oprea, un al doilea triunghi amoros), pe Vitea Gallocik, şeful de Cadre şi securistul instituţiei, Ludovic Vistig, ambii relicve din anii 1950 sau Daniel Harry Fischer, evreu şi personaj incomod.

Epoca istorică se reconstituie din dialogurile personajelor, mai ales din scenele de pillow talk din garsoniera în care Letiţia şi Sorin îşi trăiesc aventura extraconjugală. Reconstituirea merge până la detalii: nume de alimente, băuturi, ţigări (şi dispariţia lor treptată şi subtilă de pe piaţă pe măsură ce se adâncea dictatura lui Nicolae Ceauşescu), înăsprirea lentă, dar continuă a supravegherii ideologice, mica bişniţă cu produse străine de la „pachet“, lecturile semiclandestine ale intelighenţiei altfel conformiste (câte un număr vechi din Paris Match, Memoriile lui Hruşciov, Freud). Un evident aer de vraisemblance îl are evocarea relaţiilor de la serviciu sau a micilor zguduiri provocate de schimbarea de generaţii (vechii activişti de partid sunt înlocuiţi în parte de „tehnocraţi tineri“, mai şcoliţi, dar adaptabili) sau de respingerea de către organele superioare a unui mare Tratat la care lucrase întreaga instituţie. Prozatoarea nu se fereşte de cuvinte când e vorba de sexualitatea personajelor ei, ceea ce uneori supără prin repetiţie (ca la cuplul Letiţia - Sorin), alteori contribuie la conturarea mai veridică a câte unui erou (ca în cazul Eleonorei Oprea).

Preocuparea pentru dimensiunea temporală e marcată nu doar la nivelul materiei romanului, ci şi la acela al înseşi structurii sale. De pildă, prima parte a romanului se numeşte L'Air du Temps, iar autoarea exploatează relaţia de omonimie cu un parfum franţuzesc la care râvnesc personajele (ca de altfel, la tot ce vine din misteriosul şi mult-doritul spaţiu de Dincolo). Secţiunea a treia se numeşte Anii tehnocraţilor, iar ultima parte, Ziua cea mai lungă. Dacă tot vine vorba de timp, prezentul şi trecutul îşi împart, în măsură aproape egală, cea mai mare parte a spaţiului. La nivelul discursului, prezentul e de multe ori gnomic, sentenţios. Iată o mostră din multele care se pot recolta:

Ne păstrăm liniştea pentru că suntem incapabili să ghicim cum existăm pentru ceilalţi. Chiar momentele când suntem vorbiţi de bine ne-ar da crunte insomnii.

Interesant e că am găsit în întreg romanul numai două referiri la viitor, ocazionale şi de mică întindere. Una se referă, pasager, la calitatea proastă a prezervativelor pe care şi le procurau, clandestin, eroii, şi care urma să se îmbunătăţească semnificativ în anii 1990. Alta anticipează manifestaţiile din Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990. Aceste două adevărate ancore anaforice nu sunt bine integrate în ansamblu şi şubrezesc edificiul. Noroc că-s puţin întinse.

Provizorat nu e un roman cu personaje excepţionale. Letiţia e cea mai aproape de statutul de personaj principal, iar perspectiva naraţiunii e de foarte multe ori a ei. Strivită între cei doi bărbaţi (Petru, soţul legitim, grosolan şi egoist şi Sorin, amantul, mult mai simţitor, dar în ultimă instanţă la fel de egoist şi el), Letiţia e urmărită permanent de spaima de a nu rămâne gravidă (nici nu mai contează cu care din ei). De ce îi e teamă nu scapă, dar autoarea, care împinsese deja lucrurile într-o zonă previzibilă, nu ne dezvăluie deznodământul situaţiei. Cât e experienţă autobiografică în cartea asta e greu de spus (Gabriela Adameşteanu dedică romanul mamei ei adoptive); în plus, biografia ei cuprinde ani buni petrecuţi în instituţii culturale în perioada comunistă. E greu de spus şi în ce măsură avem de a face cu un roman cu cheie. Unele personaje par a fi croite după calapoade reale (nacealnicul cultural Lucaci pare să fie inspirat de persoana lui Silviu Brucan). Ceea ce contează pentru cititor (care ar trebui să aleagă, din perechea „omul şi opera“, cea de a doua componentă), e ansamblul solid, cu treceri de regulă bine justificate artistic între scene, deşi e de spus că uneori tehnica repetitivă ajunge să te agaseze. Dacă aceasta va fi fost intenţia romancierei, putem s-o trecem şi pe ea la rublica „reuşite“.

      Fact checking
  • Romanul începe cu o aluzie (din planul generic al prezentului) la aşa-numitul Cod al Eticii şi Echităţii Socialiste, „ultima campanie a Tovarăşului“, care urma să fie adoptat la Congresul P.C.R. din noiembrie 1974. Documentul, care impunea restricţii severe divorţurilor şi relaţiilor extraconjugale, instituţionalizează teroarea în domeniul moralei. Cronologic, el a fost adoptat după ce Ion Gheorghe Maurer şi-a pierdut postul de premier (februarie 1974). În roman cele două evenimente apar in ordine inversă.
  • În mai multe locuri e pomenită clădirea în care se ţineau şedinţe de partid importante, fostă casă a amantei lui Cuza, Maria Obrenovici, aflată undeva pe cheiul Dâmboviţei. Într-un loc se pomeneşte că ar fi fost sediul ARLUS (vechea asociaţie de prietenie româno-sovietică). N-am apucat să caut prin cărţi să mă lămuresc despre ce e vorba, dar ceva pare să nu fie în regulă.
  • Florentina (Riri) Mosora a fost un sex symbol al cinematografiei autohtone din anii 1960 de care puţini iţi mai amintesc azi. E pomenită în treacăt în roman.
  • La sfârşitul cărţii autoarea adaugă o listă de personaje. Pe această listă Letiţia Arcan e trecută şi cu pseudonimul sub care publică proză, anume Lelia Arcan. Atâta că pe tot parcursul cărţii ni se spusese că pseudonimul respectiv este Lelia... Arcaşu.

12 comentarii:

eva spunea...

NU e un roman istoric( poate la rigoare, să fie un hibrid) e un roman de atmosferă.( A venit clipa să devin neîndurătoare.) :)

http://evaziunispontane.blogspot.com/2011/02/tema-luilair-du-temps-la-autoarea.html

De la un roman istoric aşteptăm nu doar restituirea unei epoci( ceea ce, la nivelul condiţiei intelectualului, romanul de faţă e capabil să epuizeze), ci şi o recuperare ficţională a unor personaje istorice despre care nu ştim îndeajuns. Aceste personaje istorice( Carol al II-lea, Regele Mihai, Antonescu, Dej etc. sunt sumar prezentate).

Micawber spunea...

@ eva

Fiti, desigur, 'neinduratoare' dar:

1. N-am proclamat Provizorat 'roman istoric' - daca ati fi citit cu atentie primul paragraf al postarii mele, ati fi vazut ca am spus doar ca e o situatie complicata ce tine de manipularea dimensiunii temporale.

2. Definitia dvs. e una foarte ingusta si considera obligatorie 'recuperarea' unor personaje istorice, ceea ce e o cerinta, sa-i zicem , secundara. Sunt destule alte definitii ale romanului istoric (de pilda cea din Encyclopaedia Britannica) unde prezenta personajelor atestate istoric e facultativa.

3. Mi s-a parut nimerit sa scot in evidenta importanta factorului 'timp', ceea ce, trebuie sa recunoastem, apropie mult cartea de un roman istoric.

eva spunea...

,,Citatul reprezintă definiţia termenului de „roman istoric“ pe care eu l-aş aplica şi recentei cărţi a Gabrielei Adameşteanu, Provizorat (Polirom, 2010).'', vă citez. Aţi aplica-o( sintagma, nu ,,termenul''), carevasăzică.

Definiţia mea nu e îngustă, poate sunt îngustă în talie cel mult.

Despre hibridizările epice ale postmodernismului, cu alt prilej. Sunteţi de o vanitate demnă de o cauză mai bună. Iar eu de-asemeneea sunt vestită( de vanitoasă). Pe( un relativ ) curând, atunci.

(Aaaa, by the way, să nu ne apucăm să diagnosticăm romanele lui 2010 cu bibliografii britanice relative la textele Realismului, Modernismului etc.):)

Micawber spunea...

@ eva

(continuare)

4. Poti aplica triunghiului definitia cercului si poti, eventual, sa constati ca nu i se potriveste, sau i se potriveste partial. Eventual am putea incerca o abordare in spiritul teoriei prototipurilor dezvoltate de Eleanor Rosch acum ceva vreme.

5. Nu stiu daca trebuie sa cautam sa ne ascundem, paralizati, in spatele cate unui termen-umbrela (in cazul de fata, postmodernismul). Seamana cu invocarea obsesiva a unui temen precum 'chiabur' din anii 1950. Despre fetisizarea, la noi, a postmodernismului, e de citit eseul lui Ciprian Siulea din Retori, simulacre, impostori.

6. Sunt curios, ignorant cum sunt, daca exista, in limbi de circulatie internationala (engleza, franceza, germana, spaniola, rusa), un echivalent al 'romanului de atmosfera' sau e o (alta) gaselnita a teoriei literare autohtone. Desigur, ar fi interesanta si o definitie, ca s-o putem 'aplica', nu de alta. Va rog sa nu ma acuzati de cosmopolitism sau tradare pentru ca am pus problema in termeni de limbi straine :)

eva spunea...

Enough is enough.

Nu sunt mama postmodernismului, nu eu l-am inventat. Îi sunt mult posterioară, îi sunt ,,vlăstar'' volens nolens. Parcă mai mult nolens.

Absolut de-acord că PoMo-ul e un concept-umbrelă. Inclusiv Derrida şi Ihab Hassan ar fi de-acord. Dar ce pretindeţi că ar trebui să fac eu cu romanele de după 2000? Nu sunt ele ,,prin naştere'' suînscrise postmodernităţii ca etapă istorică? Să le interpretez ,,cu'' artele poetice ale Modernismului?

eva spunea...

Am căutat la librărie cartea lui Ciprian Şiulea, imaginez-vous. Şi nu l-am găsit( am uitat să zic că îmi duc viaţa într-un cătun).:)

Vai, dar câtă globalizare( postmodernă, sic!)în sugestia dvs. cu traducerea sintagmei idiomatice româneşti în limbi de circulaţie. Dar de ce să n-avem şi noi branduri autohtone, chiar aşa?

Micawber spunea...

@ eva

Sunt de acord ca ajunge o maciuca la un car de oale. Cartea lui C. Siulea a aparut ceva mai demult, in plus se stie cat sunt de precare retelele de desfacere de la noi, asa ca va cred ca nu e usor de gasit.

In fine, n-ar fi nicio noutate daca marii nostri teoreticieni ai literaturii ar mai nascoci un concept, mai ales daca ar demonstra, in spirit protocronist, ca au facut-o cu mult inaintea colegilor din Occident :)

Lasand gluma la o parte, chiar m-ar fi interesat o definitie si, stiind ca la noi rigoarea teoretica nu e o virtute asa de bine raspandita precum bunul-simt la Descartes, ma gandeam ca poate altii au dat-o, ca sa-i boscorodesc pe d-lor si nu pe dvs.

eva spunea...

...în rest,da, aţi scris foarte bine despre carte.(Despre protocronism, cu proxima ocazie.)

Micawber spunea...

@ eva

Acu' ca ati validat dvs. o parte din textul meu, m-am linstit de tot. Drept e ca mi-a iesit o postare cam bolovanoasa, dar mai bine sa scriem noi prost pe blog si sa scrie ei carti bune pe hartie.

Silvia spunea...

Pentru a intelege mai bine romanul "Provizorat", cititi si "Drumul egal al fiecarei zile", roman aparut orin 1978-1979, in care Letritia Arcan, studenta in primul an de facultate, este la inceputul drumului sau bucurestean.

Micawber spunea...

@ Silvia

Nu stiu daca e un argument valabil. reprosurile pe care le faceam nu tin de vreo (posibila) legatura cu un volum anterior. In definitiv, cred ca putem citi destul de bine Dupa 20 de ani si fara a fi citit in prealabil Cei trei muschetari. Oricum, am retinut sugestia dvs.

Antoaneta Moga spunea...

Este continuarea cronologica a starii de provizorat din finalul romanului "Drumul egal al fiecarei zile" ...cu Letitia Branea devenita Arcan prin casatorie.