sâmbătă, 5 martie 2011

Boieri, moguli, filozofi, cetăţeni, public

Preiau şi azi, fără intervenţii, o postare interesantă de pe blogul scriitorului Marin Anton, intitulată „Corul devoţiunii şi alte fumuri“. Deoarece autorul textului nu dă o serie de nume, probabil din pudoare, o s-o fac eu, pentru că nu cred că e cazul să ne ascundem după etichete aplicate de alţii. „Boierul minţii“ din care s-a dat citatul buclucaş este H.-R. Patapievici, „filozoful“ este G. Liiceanu, iar „prietenul filozofului“, A. Pleşu. Desigur „miliardarul“ este D. Patriciu, „ziarul miliardarului“ este Adevărul, iar „revista de cultură“, Dilema veche. Articolele buclucaşe ale Laviniei Bârlogeanu pot fi găsite aici şi aici. Iată însă textul:

Este foarte posibil să pierd şi bruma de simpatie a unora dintre cititorii acestui blog - şi, la maniheismul extrem de pe la noi, cu siguranţă nu numai atât -, dar de ceva timp îmi stă pe suflet o chestiune. Este vorba de exerciţiile de admiraţie pe care am fi chemaţi, mai mult sau mai puţin imperios, să le facem vizavi de anumiţi corifei actuali ai culturii române. Nu te simţi îmbiat de asemenea chemări, eşti - pe scurt şi fără putinţă de tăgadă - un tâmpit! Sau un năimit de-al vreunui mogul. Sau, evident, un puber intelectual frustrat. În orice caz, nu eşti un om serios, de calitate şi eşti orbit de ură. Adică, ce mai încoace şi încolo, eşti de-al "ălorlalţi". Iar "ăilalţi" e ştiut, sunt tot ce-i mai rău şi mai prost pe lumea asta.

Ei bine, deşi sunt conştient că nu o să fiu crezut pe cuvânt, nu fac parte din nicio gaşcă, nu lucrez pentru niciun mogul - fie el bun sau rău - şi nici nu încerc vreun sentiment de invidie care să mă ulcereze. Însă atitudinea de nesfârşită admiraţie, cu puseuri de adoraţie pe alocuri, însoţită de reacţii alergice extrem de violente la cea mai mică urmă de scepticism sau de critică la adresa acestor persoane, nu mi se pare deloc un act de normalitate. Şi aceştia sunt oameni, cu virtuţile şi păcatele lor, cu reuşitele sau eşecurile lor, nu fiinţe celeste ori măcar oficianţi perpetui ai unor Sfinte Taine.

Aşadar, nu cred că această stare de fapt este firească. Iar asupra atitudinilor, declaraţiilor şi mai ales textelor scrise de oricine, inclusiv de respectivii mari oameni, cred că pot şi am dreptul să-mi exprim o părere, ba chiar să le privesc critic. Nimeni nu mi-o poate interzice şi dacă ar face-o mi s-ar părea un act realmente revoltător.

Vacile sacre ale culturii române este un text scris de doamna universitar Lavinia Bârlogeanu. Dintr-o întâmplare, dumneaei nu a precizat sursa unui citat dintr-o zicere a unuia dintre "boierii minţii" de azi. Întreaga gardă pretoriană a acestor domni a reacţionat vehement la o aşa gravă greşeală şi a târnosit-o în diverse luări de atitudine prin presă. Însă dacă o să daţi clic pe "V"-ul inţial al titlului textului ce a stârnit furtuna, o să puteţi citi un articol de răspuns cât se poate de pertinent şi elegant al acestei doamne. Iar dacă o să vă intereseze subiectul o să puteţi merge mai departe privind argumentele părţilor, judecând singuri poziţiile fiecăruia. Răspunsul autoarei este dat la atacurile furioase şi în niciun caz elegante ale unor apărători din reţeaua adoratorilor de serviciu al respectivelor sacrosancte personalităţi. Iar această reţea, tocmai prin manifestările membrilor care o alcătuiesc, arată că tezele pe care Lavinia Bârlogeanu le exprimă în lucrarea ei sunt cât se poate de consistente şi de solide.

Constat cu tristeţe şi sideraţie că un abur de adeziune înnecăcioasă se ridică în jurul persoanelor venerate. Numai că începe să fie atât de dens încât înnegurează însuşi izvorul luminii, atâta cât o fi. Aş îndrăzni să spun că mai sunt şi alte lumini prin sărăcăcioasa noastră cetate, dar ceaţa vine în valuri dintr-acolo, tinzând să ne înghită cu totul.

Cu amărăciune, sincer, pun şi eu o întrebare simplă: acesta este un fenomen cultural? S-ar părea că da. Şi încă unul, s-o recunoaştem, cu tradiţie pe la noi. Oricum, un alt răspuns mai clar nu găsesc.
Cum nu găsesc nici soluţia unei alte dileme, legate într-un fel de cea anterioară. Iat-o pe scurt:
Un om rău şi perfid, un miliardar despre care se spune că ar avea un caracter mai mult decât dubios, a cumpărat nişte publicaţii, cu redacţii şi tipografie cu tot. Culmea tupeului, se mai şi produce în ele. Unul din articolele scrise de miliardar avea o ţintă precisă: ridica problema unei discuţii pe care un filozof celebru de-al nostru a avut-o cu un istoric polonez. Iar miliardarul îşi exprima şi o opinie acidă, pe alocuri cam ieşită din tabele, faţă de respectivul filozof. Opinia asta l-a supărat tare pe prietenul filozofului - pe bună dreptate şi omeneşte de înţeles, zic eu - care i-a şi replicat pe un ton sec miliardarului, într-o încercare de punere la punct a acestuia. Nu discut dacă respectiva încercare a fost izbutită sau nu, elegantă ori ba, întemeiată sau nu. Interesant mi se pare altceva. Cărturarul supărat semnează în continuare articole în ziarul miliardarului, dar şi într-o altă revistă de cultură pe care tot miliardarul o finanţează. Bănuiesc că omul de cultură o face pe bani, iar banii aceia vin tot de la miliardarul cel rău. Cu alte cuvinte, odiosul mogul nu numai că îl găzduieşte pe celebrul cărturar în paginile ziarelor sale, dar îl mai şi plăteşte ca să fie beştelit. Iar oribilul magnat, după toată povestea cu schimbul de replici, în loc să-l dea afară, lipsit de inimă şi civilitate cum era de aşteptat din partea unui asemenea personaj infam, în loc să-l trimită să-şi expună criticile faţă de el prin alte părţi, continuă să-i acorde amabil şi fair spaţiu tipografic, ba îi mai şi răspunde cu eleganţă într-un articol plin de amiciţie.

Păi, cum vine asta? Cine, ce fel de tării ale opiniunii are? Ori eşti plin de dignitate şi, vertical şi onest cum afirmi că eşti duminică de duminică la televizor, îţi dai demisia de pe la toate ziarele şi revistele infamului mogul, ori ar cam trebui să bagi de seamă că între vorbele şi faptele tale începe să existe o distanţă din ce în ce mai mare. (Una care nu mai poate fi umplută doar cu eleganţa jucăuşă şi inteligentă a frazării cărturarului, gata să echilibreze sentenţiozităţile plate şi solemne - pe alocuri chiar rizibile - ale prietenului filozof, partener de emisiune.) Numai că, poftim, aşa ceva nu se întâmplă. Şi iarăşi nu înţeleg de ce. Poate din cauză că, vorba lui Marin Preda, "una vorbim şi alta fumăm".

6 comentarii:

mofturi spunea...

De acord cu pozitia lui Marin Anton.

Micawber spunea...

@ mofturi

Si eu tind sa-i dau dreptate lui Marin Anton, mai ales in ceea ce priveste cea de a doua parte a discutiei, aceea in care amicul "filozofului", asa ofuscat cum e, nu se da dus de la publicatiile finantate din banii "mogulului" odios. Asta da dovada de echilibru si moderatie :)

sorin spunea...

"Dintr-o întâmplare, dumneaei nu a precizat sursa unui citat". Nu! Nu a precizat sursa pentru ca sursa respectiva nu exista! O fraza atribuita, cu ghilimele, nu a fost scrisa de "boierul mintii"! E o diferenta, si nu de nuanta. Iar doamna si-a cerut, printre altele, scuze.

Micawber spunea...

@ sorin

Am citit explicatia data de autoare precum si scuzele prezentate. Astea fiind zise, cred ca trebuie sa fii anmezic sa nu-ti amintesti pozitiile pro-Basescu exprimate fatis de un inalt functionar de stat platit de contribuabili (H. R. Patapievici) in plina campanie electorala. In plus, cea de a doua jumatate a textului lui Marin Anton ridica problema unor atitudini greu justificabile moral ale "prietenului filozofului". Oricum, banuiesc ca cel mai bine ar fi sa-i adresati comentariile dvs. chiar lui Marin Anton, pe blogul sau.

Anonim spunea...

multumesc k mi=ati sters comentariul... cind nu va convine, stergeti :)

Micawber spunea...

@ Anonim

Nici gand - daca va uitati cu atentie pe blog vedeti ca las sa treaca si comentariile care nu-mi convin - si sunt cu ghiotura.