☺☺☺☺ Gianni Rodari - Gramatica fanteziei (Introducere în arta de a născoci poveşti)

N-ar avea niciun rost să intrăm în chiţibuşuri şi să începem să argumentăm că Gramatica fanteziei, cartea lui Gianni Rodari apărută acum şi la noi (Humanitas, 2009) e mai mult o po(i)etică decât o gramatică, desigur în sensul tehnic (generativ) al termenului, nu în cel şcolăresc. Oricum l-am lua, volumul, subintitulat Introducere în arta de a născoci poveşti (şi scris pe baza experienţei pedagogice a autorului şi a numeroaselor întâlniri avute cu învăţători şi pedagogi din Reggio Emilia) e o invitaţie la creativitate lansată deopotrivă copiilor şi adulţilor. E, ca să folosesc termeni anglo-saxoni, un curs practic de creative storytelling sau o sesiune de brainstorming întins pe aproape 200 de pagini care, dezvăluind o bună parte a structurilor şi mecanismelor care alcătuiesc poveştile, îl îndeamnă pe participant să-şi creeze propriile sale naraţiuni.

Inventarul procedeelor principale nu e foarte vast şi se bazează de multe ori pe ceea ce la Roman Jakobson se numea proiectarea principului echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa combinatorică. Ştiu că treaba asta sună foarte complicat pentru nespecialişti, dar e doar o modalitate mai tehnică de a descrie asociaţiile (adesea neaşteptate) care se stabilesc între conceptele care stau la baza unei poveşti. Tot la capitolul acesta al teoriei aride s-ar încadra şi evidenţierea (azi, ca să fim la modă, i-am zice deconstrucţia) motivelor constituente ale basmului în spiritul şcolii formaliste ruse (Vladimir Propp şi Viktor Şklovski), la fel şi digresiunile despre imaginaţie şi creativitate ca însuşiri ale celui care spune poveşti.

Gianni Rodari, care nu e în niciun caz teoretician, nu pierde multă vreme cu teoria, deşi are onestitatea intelectuală de a menţiona sursele ideilor pe care le pomeneşte în prelegerile sale. De altfel, el declară cu candoare şi umor (inabilităţile de exprimare îi aparţin traducătorului, care are probleme cu pronumele emfatic):

Sunt un simplu cititor, nu un adept al lucrărilor. Ca atâţia alţii, am descoperit etnologia şi etnografia când m-a făcut să le descopăr Pavese inventând pentru Einaudi o vestită colecţie. Am descoperit lingvistica la câţiva ani (destui), după ce mi-am terminat studiile universitare, în timpul cărora am reuşit - desigur cu ajutorul Universităţii însăşi - să nu-i bănuiesc măcar existenţa.

Spre deosebire de Rodari, mulţi studenţi români au avut ocazia să simtă pe pielea lor ce-s acelea lingvistica sau teoria literaturii, dar, neavând parte de profesori înzestraţi cu har, le-au urât mai ceva ca Edmond Dantès pe de Morcerf, Danglars şi Villefort la un loc. Toţi aceşti studenţi nefericiţi ar fi avut de câştigat dacă ar fi fost puşi să citească mai puţin, dar mai temeinic şi dacă în bibliografia obligatorie ar fi fost inclusă la loc de frunte Gramatica fanteziei.

Gianni Rodari ne pune să povestim plecând de la asociaţii neaşteptate (binoame fantastice, cum le numeşte el), de la întrebarea contrafactuală „ce s-ar întâmpla dacă?“, ne invită să imaginăm poveşti pornite de la cuvinte născocite (de pildă cele formate cu prefixe fantastice, cel mai notoriu caz fiind al substantivului superman). Spune-mi un cuvânt (deja existent sau inventat) şi am să-ţi spun o poveste cu sau despre el. Ia o poveste şi deformeaz-o, transpune-i personajele şi întâmplările în alte epoci şi în spaţii diferite (de exemplu, pune-o pe Scufiţa Roşie să descindă dintr-un elicopter). Transformă personajele pozitive în personaje negative sau invers. Imaginează-ţi că povestea continuă şi după ce autorul a încheiat-o. Amestecă poveştile între ele, derutează-ţi publicul, fii subversiv. Scrie un limerick. Foloseşte-ţi imaginaţia, fii inventiv. E un joc serios, din care avem cu toţii de câştigat, fie că suntem copii, fie că suntem părinţi. Exemplele pe care le dă Rodari sunt încântătoare.

După cum am tot spus, nu e o carte de teorie. Autorul e un practician al povestitului care, fără a atinge notorietatea lui Italo Calvino (acesta din urmă oarecum supralicitat, aş spune), are scrieri memorabile. Cred că ajunge să menţionez cartea Poveşti la telefon, o carte minunată apărută şi la noi cu peste 40 de ani în urmă, azi o adevărată raritate şi pe care n-a reeditat-o încă nimeni. Nu-i timpul pierdut.

      Fact checking

• Giovanni Francesco Straparola nu ar fi putut să fie traducătorul în italiană al basmelor lui Perrault, aşa cum ne spune intr-o notă de subsol traducătorul cărţii. Nu de alta, dar murise cu ceva timp înainte să se nască autorul francez. Că veni vorba de Perrault, am aflat din carte că pantofiorul de sticlă (verre) al Cenuşăresei ar fi fost la bază unul mai prozaic, din piele (vaire), iar la mijloc ar fi fost o confuzie bazată pe pronunţarea identică. O poveste (!) posibilă, nu neapărat adevărată. 
• Numele scriitorului Massimo Bontempelli apare scris Botempelli.