☺☺ Angelo Mitchievici - Cinema

Când am început să citesc volumul de povestiri Cinema de Angelo Mitchievici (Polirom, 2009) mi-a fost, mărturisesc, frică să nu mă pierd printre filme şi tot felul de trimiteri cinematografice, nu de alta, dar e unul din ultimele domenii de care să am habar. Mă şi pregăteam să pun la Favorites site-ul imdb.com, dar noroc că n-a fost nevoie, pentru că autorul a ales să fie îndurător cu cititorul său ageamiu şi a păstrat aluziile filmice la un nivel suportabil. De fapt ele nu se găsesc în număr semnificativ decât în piesa care dă numele volumului, în care eroul, un individ de vârsta a treia care observă la cinematograf o pereche de spectatori (un „El“ şi o „Ea“, de bună seamă) şi practică un voyeurism soft între două episoade bahice. Din povestire nu rămâi cu mare lucru, dar prozatorul pare să se fi documentat bine în privinţa unor filme precum Gigantul cu răposaţii Liz Taylor, James Dean şi Rock Hudson.

În arşiţa ploii risipeşte atmosfera cinefilă înmugurită în povestirea precedentă şi introduce una din dominantele cărţii, anume ploaia, cadrul meteorologic în care se consumă aproape toate dramoletele din volum. Ai putea avea senzaţia că Angelo Mitchievici vrea să reconstituie un Macondo autohton unde plouă mai ceva ca-n poezia lui Topîrceanu: 

Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă, - plouă. 

De aici încolo va ploua cam în toate prozele din cele peste 350 de pagini ale cărţii. Plouă zdravăn şi în Grădini suspendate, unde Lucia are parte de nesfârşitele naraţiuni ale iubitului ei - cam nesărate şi lăbărţate, dar ce să-i faci, autorul nu ne lasă nicio speranţă, n-are de gând s-o scurteze: 

Să-ţi termini povestea, odată începută, o poveste trebuie spusă până la capăt şi fără ascultători. Unele poveşti trebuie terminate şi niciodată începute, înainte ca ziua să-şi facă loc peste vârfurile blocurilor, peisaj de dinţi cariaţi în gingii trandafirii.

Ceva mai alerte sunt povestirile de la mijlocul cărţii. Corpurile sunt frumoase încearcă, timid, un studiu de caracter (actorul Zăganu, coleg al naratorului, e remarcabil conturat), iar Marlboro Country surprinde un cuplu al zilelor noastre aflat în criză. Destul de dibaci construită, În cealaltă parte a oraşului... ne prezintă un individ prins între două femei (numite, cu o ironie asumată, Beatrice şi Laura, ca celebrele iubite ale Evului Mediu italian). Una din cele două se dovedeşte o ficţiune, dar bărbatul nu mai e în stare să distingă între realitate şi aparenţă. Dragostea începe mâine construieşte un vag joc poliţist - un tânăr primeşte scrisori de la o necunoscută misterioasă şi se canoneşte pe parcursul a câteva zeci de pagini să afle dacă aceasta e sau nu chiar iubita lui, Alina. 

Probabil autorul a vrut ca piesa de rezistenţă a cărţii să fie Maşina de amintiri, o povestire cu tente fantastice care ocupă o mulţime de spaţiu, în care un ins destul de copt, cu o iubită mult mai tânără, descoperă sfătuit de un prieten un loc fabulos, frizeria unui anume Seferis, care a construit un dispozitiv care îţi permite să călătoreşti în timp şi să retrăieşti momente trecute. Frizeria lui Seferis e o zonă de contact a universurilor care pare să se degradeze mai ceva ca în serialul SF Fringe. Desele incongruenţe logice, planificate de bună seamă de autor, par să trimită la proza fantastică a lui Mircea Eliade. Întreaga construcţie pare minată de o lipsă de originalitate supărătoare. Pe o linie mai degrabă suprarealistă decât fantastică se înscrie scurta povestire Nişte gândaci, în care viaţa unui individ e afectată, într-un fel sau altul, de coleoptere. Nu suntem cruţaţi nici de aluziile la Metamorfoza lui Kafka, ceea ce accentuează caracterul previzibil al scrierii.

Să închei. Cinema e, paradoxal, un volum bine scris, dar care nu-i oferă cititorului mai nimic remarcabil. Proza lui Angelo Mitchievici e, fără îndoială, scrisă iscusit la nivelul primar al textului, dar dincolo de acest palier nu găseşti cine ştie ce material demn de reţinut. Aluziile culturale peste care dai pe alocuri servesc drept cârje lipsite de eficienţă pentru nişte proze care şchiopătează binişor în planul originalităţii tematice.