☺☺☺☺ Filip Florian - Zilele regelui

Cine citeşte până la capăt romanul lui Filip Florian (apărut la Polirom în 2008) are surpriza să afle că zilele regelui (sintagma dă de altfel titlul cărţii), abia „stăteau să înceapă“. Dar până să dai de acest incoativ contrariant trebuie să ai răbdare să citeşti şi să vezi ce şi cum. Ca să ajungă însă să înceapă aceste zile a fost nevoie mai întâi să fie detronat Al. I Cuza (pentru abuzuri suprinzător de asemănătoare cu ale puterii de azi), mai apoi, ca Filip de Flandra să refuze oferta de a ocupa tronul Principatelor Unite şi, în fine, ca un principe prusac, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig de Hohenzollern-Sigmaringen să accepte să devină domnitor sub numele de Carol I. şi, desigur, să domnească cu cinste şi onoare şi să contribuie la cucerirea independenţei şi transformarea ţării în regat.

Acţiunea din Zilele regelui începe aşadar în 1866 cu seara de rămas-bun a lui Joseph Strauss, un dentist berlinez care pleca la Bukarest, un oraş necunoscut lui, unde fusese invitat să se stabilească de către prinţul Karl, care îi dăduse şi o sumă de bani destul de frumoasă, ca semn al recunoştinţei pentru că îl salvase de o durere teribilă de măsele. Spre suprinderea sa, cititorul constată că prologul cărţii (aşa-numitul Prolog întârziat) vine după primul capitol şi el este cel care ne arată cum de se ajunsese ca pe tronul Principatelor să fie invitat un străin. Toate aceste jocuri cu cuburile din care e construită cartea ne îndreaptă spre ipoteza că adevăratul erou este dentistul, nu prinţul. Fapt e că ambii intră în Valahia venind din vest şi ambii călătoresc incognito, deşi în condiţii diferite:

După ce au păşit, însă, pe pământ valah, unul la 8 mai 1866 (după calendarul iulian), celălalt şapte săptămâni mai târziu, la 25 iunie, nimic n-a mai fost la fel. Joseph Strauss n-a căutat un telegraf pentru a-şi anunţa sosirea în noua patrie, n-a avut parte de-o trăsură trasă de opt cai, n-a trecut Jiul pe un pod plutitor (în zori, pe-o vreme câinească), n-a întâlnit la Craiova o mulţime pestriţă şi un arc de triumf din ramuri de salcie, n-a fost gardat de două şiruri de dorobanţi şi n-a înoptat într-un conac răcoros (stând la taifas cu o femeie trecută prin multe, Zinca, cu fiul ei Nicolae, liberal şi triumvir, cu diferiţi miniştri şi cu şeful guvernului, cândva bei de Samos, a intrat în Bucuresci pe la sud, printr-o mahala puturoasă, cu un cupeu deloc arătos, nicidecum venind dinspre Titu (într-o caleaşcă împodobită cu ghirlande, cu doisprezece cai albi, escortat de un detaşament de ulani, şi urmat de un alai ceremonios), nu s-a spălat şi n-a îmbrăcat haine de gală pentru a primi în dar cheile oraşului (lângă pădurea Băneasa), n-a ascultat discursul primarului [...] şi n-a răspuns în franţuzeşte, stârnind întâi rumoare [...].

Am dat citatul lung de mai sus pentru a scoate în evidenţă două din caracteristicile textului lui Filip Florian: construcţia sintactică complicată (uneori de-a dreptul barocă), cu un lexic bine asezonat, dar nu supărător, cu cuvinte din epocă şi documentarea istorică foarte minuţioasă care dă rareori greş. Această observaţie ar putea sprijini ipoteza conform căreia Zilele regelui e, cel puţin în bună parte, un roman istoric consacrat primei părţi a domniei lui Carol I (1866-1881). Împotriva unei asemenea analize s-ar putea aduce argumentul că domnitorul, a cărui prezenţă părea să domine construcţia în primele ei zeci de pagini, e aproape absent din centrul acesteia cam în două treimi din carte. Cititorul e în schimb invitat să vadă lucrurile din perspectiva dentistului. Iniţial un apropiat al lui vodă, dar niciodată membru al curţii, el îşi însoţeşte domnitorul la Constantinopol la începutul domniei, apoi îi face diferite servicii delicate, cum ar fi cel de a-i găsi o prostituată discretă, ba chiar oarbă (Carol se căsătoreşte cu Elisabeta de Wied abia la câţiva ani după sosirea în Principate). Existenţa celor doi se mai intersectează de vreo două ori, dar nesemnificativ, ba chiar într-un rând dentistul nu reuşeşte să fie primit în audienţă de suveran, pe care vroia să-l informeze (tot discret, de bună seamă) că Linca, prostituata oarbă din mahalaua Silvestru, îi născuse un băiat.

Povestea lui Joseph Strauss e pilduitoare pentru situaţia din creuzetul etnic reprezentat de Principatele române în ultimul sfert de veac XIX. Dentistul se instalează pe Lipscani (uliţă nemţească de altfel) unde descinde cu un coş în care îşi ţine motanul Siegfried şi îşi deschide cabinet. Ni se împărtăşesc impresiile de-a dreptul şocante pe care trebuie să le fi avut omul în faţa realităţilor balcanice destul de sinistre pentru un prusac ordonat şi deprins cu o civilizaţie mai înaltă. Cu toate astea, el merge înainte cu placiditate şi se integrează, cum s-ar zice în păsăreasca de azi, în societatea în plină transformare a vremii. Se căsătoreşte cu Elena, o sărboaică, iar cei doi au un copil... român, Sănducu (că tot ziceam de melting pot), simte pe pielea lui huliganismul bucureştenilor enervaţi că Wilhelm I s-a încoronat kaiserul celui de Al Doilea Reich la Versailles, are grijă, clandestin, de Petru, copilul din flori al domnitorului, motiv pentru care are şi probleme în căsnicie, pentru că Elena refuza să creadă că băiatul nu e propriul lui fiu nelegitim etc. Toate acestea sunt poveşti spuse frumos, cu eleganţă a frazei, nu fără un anume patetism, dar fără poale ridicate în cap, cu un soi de manierism, dar fără ostentaţie.  

Un lucru frumos suprins în roman e trecerea timpului, redată ingenios prin raportare la naşterea şi, apoi, dezvoltarea căilor ferate la noi. Lumea celor doi nemţi (Karl, care nu e încă rege, ci doar domnitor) şi Joseph, dentistul căsătorit cu o sârboaică şi care participă la Războiul de Independenţă, e una în plin elan de schimbare. Strauss nu e însă un aventurier per se, ci mai degrabă un factor de echilibru şi bună cuviinţă, un ins destul de terre à terre. Poate din cauza asta autorul ţine să facă din motanul Siegfried o fiinţă cu viaţă dublă, de animal domestic şi fiinţă fantastică. Motanul strică periodic mobila din casa Strauss şi scrijeleşte pe ea texte gongorice în care o pomeneşte pe Manastamirflorinda, în realitate, o biată mâţă de cartier pe numele ei adevărat Riţa. Mai ceva ca-n Don Quijote cu Dulcinea del Toboso. Nu sunt convins că e cea mai reuşită întreprindere a lui Filip Florian din acest roman. Nu demult am citit o carte, mult mai proastă, să ne-nţelegem, în care Dragoş Ghiţulete reda însemnările unui câine. Oricum ar sta lucrurile, Zilele regelui e o carte pe care, dacă o cumperi şi-o citeşti, nu-ţi pare rău că ai dat banii.

      Fact checking

• Unul din cei doi militari care au făcut parte din celebra Locotenenţă domnească care a preluat atribuţiile domnitorului după detronarea lui Al. I. Cuza se numeşte în mai toate textele Nicolae Haralambie (colonel, ulterior avansat general). Autorul îl pomeneşte ca Nicolae Haralamb. Am găsit această formă într-o singură lucrare importantă, anume Familiile boereşti române. Istoric şi genealogie (dupe isvoare autentice) de Octav George Lecca, apărută în 1899.
• Autorul spune că statuia lui Mihai Viteazul din Piaţa Universităţii a fost prima statuie din Capitală. Greşit. Mai veche cu câţiva ani este statuia spătarului Mihail Cantacuzino din faţa Spitalului Colţea, cel puţin asta aflăm (şi) din Cronologia Bucureştilor de Gh. Parusi. E drept, statuia spătarului e mai ascunsă privirilor decât cea a domnitorului cu barda în mâna stângă.