Stalin şi Şostakovici

Pomeneam săptămâna trecută de cartea lui Solomon Volkov Stalin and Shostakovich (Knopf, 2007), subintitulată, cam greoi, The Extraordinary Relationship between the Great Composer and the Brutal Dictator. în postarea respectivă introdusesem conceptul de iurodiv, acel nebun sacru care beneficia de impunitate pentru adevărurile incomode pe care le rostea în faţa vechilor conducători ruşi. Volkov vorbeşte pe larg de cuplul Puşkin - Nicolae I şi, deplasând discuţia spre timpuri mai apropiate de zilele noastre, e de părere că de statutul respectiv s-ar fi bucurat pianista Maria Yudina şi compozitorul Dmitri Şostakovici.

În Stalin and Shostakovich autorul face mult mai mult decât să prezinte relaţiile complicate dintre dictator şi muzician până la moartea celui dintâi, în martie 1953 şi ne introduce în contextul mai general (şi la fel de complicat) al politicii culturale şi relaţiilor umane din anii siniştri ai epocii staliniste. Găsim informaţii foarte interesante şi foarte utile pentru cititorul neavizat, atât despre biografia şi creaţia lui şostakovici, în definitiv eroul principal al cărţii, dar şi despre personalităţi precum Maiakovski, Prokofiev, Pasternak, Ahmatova, Mandelstam sau Bulgakov, dar şi corifei ai regimului, ca Gorki sau Alexei Tolstoi, poreclit Contele roşu, pentru a-i pomeni doar pe cei mai celebri. Cititorul are parte şi de explicaţii privind o serie de concepte la bază ruseşti (şi extinse apoi nu întotdeauna justificat, şi la alte spaţii culturale, de pildă cel românesc), cum ar fi cel de intelighenţie.

Anecdotica (în sensul tehnic al termenului) ocupă un loc foarte important în carte. Episoade precum sinuciderea lui Maiakovski în 1930 urmată la câţiva ani de canonizarea poetului, convorbirea telefonică dintre Stalin şi Bulgakov din 1936 sau aşa-zisul dialog purtat prin intermediari între Stalin şi şostakovici ar fi demne să figureze într-un film de acţiune dacă n-ar fi ilustrări ale unei perioade marcate prin mari tragedii personale. Anul 1936 au consemnat prima mare ciocnire între cei doi. Începuseră marile epurări, cenzura era pe cât de speriată, pe atât de înfricoşătoare. Sunt citaţi satiricii Ilf şi Petrov, care scriau încă în 1932 că „Sunetul unui sărut îi înspăimântă [pe cenzori] mai mult decât o bombă care explodează“.

Pretextul l-a constituit, se ştie, opera Lady Macbeth din Mţensk, criticată devastator într-un articol nesemnat din Pravda intitulat Haos în loc de muzică (versiunea engleză a articolului poate fi citită aici). Articolul fusese probabil scris chiar de Stalin şi a marcat începutul unei perioade foarte grele pentru compozitor, care ajunsese să trăiască cu frica de a fi arestat şi băgat la puşcărie, dacă nu mai rău. E deja celebră imaginea valijoarei de lemn pe care o ţinea sub birou s-o aibă la îndemână când or veni băieţii să-l ridice. şi totuşi nu s-a întâmplat nimic din toate acestea, căci Stalin îi tolera muzicianului abateri pentru care alţii ar fi plătit scump (iurodiv, nu?) şi avea nevoie de el în scop propagandistic. Că a-l lăsa în libertate pe şostakovici a fost o decizie inspirată s-a dovedit în anii de război, când figura celui care compunea haos în loc de muzică a servit perfect acţiunea sovietică în domeniul agitprop. Marele eveniment l-a constituit, desigur, interpretarea în 1942, în oraşul asediat, a Simfoniei a VII-a. A fost, se pare, unul din relativ rarele momente când propaganda sovietică şi americană au fost la unison (ca să folosesc un termen muzical). A făcut senzaţie imaginea lui şostakovici în uniformă de pompier apărând, chipurile, conservatorul din Leningrad. Poza a apărut şi pe coperta revistei Time (vezi în stânga).

După război lucrurile păreau a se fi liniştit, dar Stalin, care era adeptul politicii biciului alternând cu zăhărelul, a mai regizat o reprezentaţie grandioasă de represiune culturală în 1948, cu tot tacâmul, articole în Pradva, prelucrări, arestări şi chiar execuţii sumare, în stradă. Tema oficială era combaterea formalismului. şi de data asta şostakovici a fost cruţat de represalii fizice, dar valiza de lemn a fost pregătită iar şi majoritatea concertelor cu lucrările sale au fost suspendate. Noroc că a fost nevoie în curând de serviciile lui pentru o conferinţă pe tema luptei pentru pace ţinută chiar la New York, în bârlogul duşmanului, aşa că l-a sunat însuşi Stalin şi restricţiile s-au îndulcit. Probabil că ciclul s-ar fi reluat dacă dictatorul n-ar fi murit la începutul anului 1953, urmat la doar o zi distanţă de Prokofiev. Anecdotica vremii ne descrie o situaţie puţin favorabilă autorului baletului Romeo şi Julieta: florăriile fuseseră literalmente golite de marfă pentru funeraliile lui Stalin, aşa că pentru el nu s-a mai găsit mare lucru.

Cei interesaţi de chestiunile despre care am scris azi ar face bine să citească cartea. Cei cărora muzica clasică nu le spune mare lucru pot găsi pagini interesante despre literatură sau film (sunt instructive relatările despre peripeţiile filmelor lui Eisenstein şi sfârşitul regizorului). Prezentarea mea n-are cum să fie decât lacunară de-a binelea sau, dacă vreţi, poate servi drept aperitiv pentru o masă cu multe feluri de mâncare bine gătite.

Fragment din Simfonia a V-a de şostakovici cu Evgheni Mravinski, care a dirijat prima audiţie a şase din cele cincisprezece simfonii ale compozitorului.

     Fact checking

• La începutul anilor 1930 s-a purtat o dezbatere aprinsă în jurul noţiunii de „tragedie sovietică“. Stalin a decretat în cele din urmă (declarându-se de partea lui şostakovici) că tragedia sovietică are dreptul de a exista. Fapt amuzant, un anume Vsevolod Vişnevski, dramaturg iubit de Stalin, a scris o piesă intitulată Tragedia optimistă, ceea ce ne ajută să înţelegem cam cum trebuia să fie tragedia sovietică.
• Stalin a afirmat că un film face cât mai multe divizii.
• După unele informaţii, familia şostakovici e înrudită cu familia Ulianov.

PS Am citit cartea pe Kindle. E un format foarte greoi pentru o asemenea lucrare, unde ai adesea nevoie să te deplasezi înainte şi înapoi prin document, să faci căutări repetate şi, de ce nu, însemnări, operaţii la care Kindle e cam nepriceput.
Photo credits: http://www.sequenza21.com