☺☺☺ Ion Manolescu - Benzile desenate şi canonul postmodern

Deşi a apărut foarte recent, cartea lui Ion Manolescu, Benzile desenate şi canonul postmodern (Cartea Românească, 2011) e în bună măsură o ciorbă reîncălzită, căci reprezintă punerea la un loc, cu minime actualizări, a unui număr de studii şi articole publicate de autor în ultimii 15-20 de ani. E de rău, vor zice unii, citind acest început de postare. O fi, dar nu în totalitate, căci a) e bine să vezi grupate laolaltă texte care tratează teme controversate sau mai puţin discutate de teoreticieni şi b) e interesant să vezi ce s-a ales de unele din predicţiile făcute de autor la începutul anilor 1990. În rest, sigur că dă bine să mai publici un volum la o editură cunoscută. Te ajută să urci în ierarhia academică, aşa viciată cum e ea la universităţile noastre.

Cam jumătate din volum (ca număr de capitolaşe), dar mai puţin de o treime (ca număr de pagini) e reprezentată de teme ce ţin de cultura populară şi îmbrânceala acesteia cu aşa-zisa cultură „mare“ sau „înaltă“. Discuţia se poartă mai ales în jurul benzilor desenate care, în opinia autorului, ar reprezenta o formă literară cu drepturi depline, e drept, până în prezent vitregită de acest statut, mai ales în cultura română, unde inerţia şi crisparea criticilor n-au permis integrarea în literatură a genului respectiv. Nu sunt - am mai spus-o - un fan al benzilor desenate (după cum însuşi conceptul de fan e străin atitudinii mele în faţa oricărei opere artistice sau oricărui artist), dar argumentele aduse de Ion Manolescu sunt foarte interesante şi merită luate în seamă. E de admirat consecvenţa în promovarea unor valori şi concepte, mai ales că criticul e şi autorul unui roman (Derapaj) în care vechea revistă de benzi desenate Pif ajunge să joace un rol important. Poate ajung odată să scriu o postare despre cartea asta, căci e interesantă şi provocatoare. Ca să expediez destul de iute tema benzilor desenate, un argument care le apropie de literatură, dar pe care văd că Ion Manolescu nu-l utilizează (cel puţin nu explicit) l-ar putea constitui apartenenţa (ce ţine de însăşi esenţa sa) a genului respectiv la aşa-zisele arte ale succesiunii dup­ă vechea şi răspritocita clasificare a lui Lessing. 

Cea de a doua mare temă a volumului (şi, în realitate, foarte strâns legată de prima) e cea a canonului literar. Discuţia se poartă, desigur, mestecând în marele şi primitorul cazan al postmodernismului. Încercând să întrevadă care e viitorul literaturii (fără a avea, bineînţeles, pretenţii de profet) Ion Manolescu îl vede populat de scrieri cyberpunk, de tot felul de hipertexte şi de cărţi fantasy pe linia lui Thomas Pynchon, linie neprizată foarte tare la noi pe la 1994-1995 (când sunt scrise textele din volum). Ce s-a întâmplat între timp se cam ştie. Masivul Orbitor al lui M. Cărtărescu a cucerit o parte a criticii şi a cititorilor, nu ştiu dacă definitiv şi concludent, iar romanele lui Sebastian A. Corn îşi au şi ele publicul lor. Odată cu ivirea în peisaj a tinerilor Ego-işti de la Polirom au apărut însă masiv (ca număr de cărţi, cel puţin) şi alte orientări care, chiar dacă fac o reverenţă complezentă în faţa direcţiilor pomenite mai sus, îşi văd de drumul lor, nu neapărat unul al reuşitei, dar în orice caz unul diferit.

Într-o epocă ce a văzut atâtea „isme“ şi cel puţin tot atâtea prefixe precum „neo“ sau, mai ales, „post“, canonul literar trebuie, dacă nu dinamitat, atunci cel puţin democratizat. E o idee revoluţionară discutată mai ales în Literatura de mâine (text publicat iniţial în 1996) sau şapte idei radioactive (1997). Cele şapte idei ar fi:

1. relativizarea „marilor adevăruri“ de istorie literară;

2. desfiinţarea monopolului infailibilităţii critice;
3. postmodernizarea discursului critic şi a metodelor de investigaţie istorică;
4. adoptarea unei poziţii teoretice pluraliste, eliberată de prejudecăţi şi inhibiţii;
5. dinamitarea festivismului canonic;
6. democratizarea canonică:
7. liberalizarea concurenţialităţii istorice.

Fiecare din idei ar merita cel puţin o discuţie separată, dacă nu câte o carte întreagă, dar nu vreau să lungesc postarea. Interesul pe care îl suscită toate acestea pentru bloggerul care scrie despre cărţi e limpede, iar dacă autorul nu abordează problema este pentru că la vremea respectivă nu existau bloguri. Cititorii parcurgeau cuminţei ce scriau criticii cu acte şi cam atât - nu exista o piaţă a opiniilor literare, măcar una embrionară, ca azi. Aici ar fi fost interesant de-a binelea un update, cu o scurtă referire la rolul jucat de blogosfera literară şi de internet în general în redefinirea criticii. Altminteri, Ion Manolescu ridiculizează atitudinile ţeapăn-conformiste ale unora din criticii tineri (cazurile emblematice fiind Daniel Cristea-Enache şi Paul Cernat ), care apără, vezi Doamne, „marea literatură“, dar care (demonstrează autorul) reuşesc doar să enunţe, nu însă să şi prezinte argumente logice pentru opţiunea lor. Canonul (aşa cum ne-a fost el lăsat de la Maiorescu sau G. Călinescu, şi cum e el apărat de alde N. Manolescu sau colegii lui mai tinerei) e pulverizat, democratizat, relativizat. De acord - critica literară de la noi e, în bună măsură, osificată şi conformistă, iar axiologia sa, adesea arbitrară şi de conjunctură. E loc la masă pentru toţi (de fapt, încă de la T. S. Eliot toată lumea e contemporană cu toată lumea), dar nişte criterii ar trebui să existe. Atâta că ele ar trebui afirmate transparent şi nu sub forma unor verdicte apodictice prin foi pe care le citesc mai puţini inşi decât accesează blogul acesta într-un weekend.

Interesante - şi foarte amuzante totodată - paginile despre corectitudinea politică, care îşi păstrează întreaga actualitate şi la 10-15 ani după ce au fost scrise. În Fantezia corectitudinii politice ni se prezintă, cu umor, azi binecunoscuta lucrare a lui Beard şi Cerf, The Official Politically Correct Dictionary & Handbook. Pagini pline de vervă discută chestiunea „acţiunii afirmative“ în opera lui Ion Creangă, iar remarcile humuleşteanului sunt văzute prin prisma desenului animat Beavis and Butt-Head. E doar una din mostrele de critică postmodernă pe care ni le oferă volumul. Eu încă n-am comparat pe blog niciun mare scriitor cu personaje din filmele de desene animate, dar am făcut adesea referiri la serialul Seinfeld în discutarea unor cărţi altminteri foarte serioase. Am făcut şi eu proză fără s-o ştiu, vorba lui Molière. Partea caraghioasă e că, în vreme ce ridiculizează clişeele corectitudinii politice, Ion Manolescu atinge performanţa ca, scriind despre ţiganiada lui Budai-Deleanu, să n-o numească şi să spună, când nu mai e loc de întors, că eroii sunt „reprezentanţi ai minorităţii romilor“. E drept şi că textul a fost publicat în străinătate, pe post de schiţă a istoriei literaturii române, aşa că e posibil ca cenzorul editorul să fi avut un cuvânt de spus.

Ar mai fi destule lucruri de spus despre Benzile desenate şi canonul postmodern. N-am făcut decât să zgârii un pic suprafaţa unor teme pe cât de vaste, pe atât de sensibile. Cu multe din gusturile şi opiniile lui I. Manolescu sunt de acord, cu destule, nu. Important rămâne faptul că am citit o carte incitantă, chiar înjghebată din bucăţi cum e. Cea mai mare dezamăgire e lipsa de apetit a autorului pentru revederea, după ani, a afirmaţiilor şi predicţiilor făcute în momentul publicării primelor versiuni ale studiilor şi articolelor. Dar cine ştie, poate că asta e deja o altă carte, ar putea spune cei mai optimişti dintre cititori.