duminică, 7 martie 2010

☺☺☺☺ Ana Selejan - Literatura în totalitarism 1949 - 1951 (Întemeietori şi capodopere)

Editura Cartea Românească a început în urmă cu câţiva ani publicarea, într-o ediţie adăugită şi în condiţii mai bune, a ciclului de volume al Anei Selejan, Literatura în totalitarism. Primul volum al seriei acoperă perioada 1949 - 1951 şi este subintitulat Întemeietori şi capodopere (ediţia a II-a, 2007). De fapt, strict vorbind, există şi un preludiu la această serie, reprezentat de volumele Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană şi Poezia românească în tranziţie (1944 - 1948), care prezintă tabloul literaturii române în ultimii ani de (relativă) libertate ce premerg instalarea deplină şi definitivă a corsetului comunist peste trunchiul ei şi aşa nu foarte robust.

Întemeietori şi capodopere îşi propune, aşadar, o panoramă a intervalului 1949 - 1951, reprezentând nu doar începutul unor timpuri negre, ci şi cea mai nefastă perioadă din istoria literaturii române. Regimul comunist, care cucerise puterea politică deplină la 30 decembrie 1947 (cucerire urmată la scurt timp de naţionalizare) îşi impune cu brutalitate dictatura şi în domeniul artistic. Seceta estetică e deplină, nu apare nimic din ce ar putea nu doar să aducă o cât de mică atingere valorilor ideologiei oficiale sau să practice o cât de firavă formă de escamotare a combativităţii cerute într-o luptă care se cere purtată pe cel puţin două fronturi: cel împotriva valorilor din vechiul regim şi cel împotriva duşmanului de clasă, chiaburul sau burghezul.
Volumul e organizat pe ani, iar în cadrul fiecărui an există o structurare pe genuri literare, dar sunt discutate şi cele mai fierbinţi „dosare” ale momentului. Pentru anul 1949 de pildă, avem printre altele două cazuri-exemplu (exemplu în sensul de conformism şi aderenţă demnă de urmat la şablonul epocii): Dan Deşliu în poezie şi Petru Dumitriu în proză. Ce soartă au avut cei doi, se ştie. Dan Deşliu a evoluat spre o poezie digerabilă în anii '70, devenind disident în anii '80, iar Petru Dumitriu, după ce a făcut carieră în deceniul '50, a „fugit” în Occident.

Secţiunea dedicată anului 1950 e foarte variată. Ea include o prezentare a cazului nuvelei „Ana Roşculeţ” a lui Marin Preda (evoluţie interesantă, de la laudă la contestare, inclusiv prin scrisori primite de la „oameni ai muncii”), campania desfăşurată împotriva naturalismului (aproape că nu era an să nu se ducă câte o campanie din asta) sau problema stalinismului în lingvistică. În 1951 peisajul se schimbă întrucâtva, în sensul că apar noi campanii, dintre care iese in evidenţă combaterea proletcultismului. Oricât ar părea de ciudat, la începutul anilor ’50 la noi se înfiera proletcultismul! În realitate, dacă eşti familiarizat cu conceptele literare respective, lucrul nu mai pare la fel de straniu. Ana Selejan are de altfel meritul de a fi adăugat la sfârşitul cărţii o Addenda care discută conceptele de proletcultism şi realism socialist.
Nu mi-am propus - şi nici nu ar fi fost posibil - să „povestesc” cartea. Lucrarea Anei Selejan e de altfel un tom de vreo 500 de pagini în care intervenţiile autoarei sunt minimale. Ea îi lasă să vorbească pe eroii acelor zile şi comentează arareori. Pentru amuzament (unul amar, desigur) redau un fragment dintr-un text al lui N. Tertulian, unul din criticii cei mai temuţi în epocă (şi până hăt, prin anii ’80, dacă nu greşesc), care scria despre caracterul ideologic al rimei:
Autorul ignorează [sic] că ritmul şi rima sunt forme adaptate la un anume conţinut, că - de pildă - nu poţi scrie o istorie a rimei fără o istorie a ideologiilor (un filolog sovietic a arătat că pentru poeţii veacului [al] XVIII-lea rima contemporană n-ar fi considerată ca rimă, că despre rima lui Maiakovski nu se poate vorbi în termenii cu care se poate vorbi despre rima lui Puşkin).
Uneori atitudinea asta de intervenţionism minimal poate să deranjeze; unii cititori ar dori, poate, să vadă mai mult din atitudinea autoarei. De asemenea, ar fi fost, poate, binevenită o secţiune cu date bio-bibliografice referitoare la autorii pomeniţi (unii critici sau scriitori sunt foarte puţin cunoscuţi). Cu toate aceste reproşuri mărunte, cartea Anei Selejan rămâne lectură obligatorie dacă vrei să vezi mersul literelor în siniştrii ani 1949 - 1951.

Niciun comentariu: