☺☺☺☺ Stelian Tănase – Moartea unui dansator de tango

Ce ţi-e şi cu prejudecăţile cititorului! Când am văzut că Stelian Tănase şi-a scos cel mai recent roman, Moartea unui dansator de tango (2011) la mai puţin vizibila editură Trei, mi-am spus că scriitorul, conştient că de data asta n-a produs o operă prea grozavă, s-a ferit de behemoţii Humanitas sau Polirom, care i-au publicat majoritatea scrierilor anterioare. A trebuit să citesc cartea ca să-mi dau seama cât de tare mă înşelam făcând un asemenea exerciţiu de valorizare, căci de data asta e vorba de una din cele mai bune cărţi pe care le-am citit anul acesta şi care întrerupe fericit şirul unor lecturi mai puţin aducătoare de satisfacţii din prozatorii noştri contemporani.

Personajul eponim al cărţii – şi în bună măsură eroul ei principal – e un anume Gogu Vrabete zis Tango, mahalagiu din Griviţa pe care, ne spune autorul, „îl fătase mă-sa în picioare într-un gang din Gara de Nord”. Dacă identitatea câştigată prin naştere e una vagă, Vrabete îşi dobândeşte singur faima de neîntrecut dansator de tango la una din locantele renumite ale epocii, salonul lui Akim din Calea Griviţei nr. 78, al cărui nume se schimbă, în funcţie de deţinătorii puterii şi de evenimente în Benito, Adăpost şi, finalmente, Kremlin. Personajul nu e numai dansator, e amploaiat undeva pe lângă Gara de Nord, ţuţer la curse, speculant, traficant la bursa neagră etc. se distinge prin extrema lui versatilitate, printr-o mare capacitate de adaptare la mediu şi supraviețuire în condiţiile multor evenimente tragice petrecute în Capitala anilor 1940-1948. Cariera de dansator a lui Gogu se încheie brusc în 1940 când, pentru a scăpa de recrutare, el se supune unei operaţii invalidante. E momentul unui prim punct de inflexiune în viaţa eroului, care e sfâşiat între sentimentul de macho emasculat şi cel de oportunist bucuros că a scăpat de front.

Lumea lui Gogu Vrabete e una a mahalalei bucureștene inter- şi imediat postbelice, în care au loc drame pasionale, colcăie prostituatele şi prosperă bordelurile, un univers în care cei descurcăreţi fac legea şi în care nu există, de fapt, buni sau răi pentru că toţi sunt nici prea-prea, nici foarte-foarte. Stelian Tănase populează acest spaţiu cu apariţii nu doar pitoreşti, ci şi înzestrate cu viaţă proprie, precum Vrabete însuşi, dar şi Akim, patronul speluncii, interlopul sentimental Jean Glonţ zis Cairo, ziaristul Marcel Nazarie, evreu sub pseudonim într-un timp al antisemiţilor, prinţul Mişu Banu, vlăstar al unei familii străvechi şi as al aviaţiei, comisarul de poliţie ţepeluş, un Pristanda al tuturor stăpânilor, rusul Vasili Olşevski, fugit de bolşevici spre a da tot de ei şi încă mulţi, mulţi alţii, conturaţi poate mai sumar, dar la fel de sugestiv, uneori din câteva sintagme bine găsite. Stelian Tănase impresionează prin capacitatea de a crea personaje vii şi de a reconstitui – desigur, fără a reproduce – universul fascinant al cartierului Griviţa, cu violenţa lui desprinsă parcă din G. M. Zamfirescu sau Groapa lui Eugen Barbu, dar cu un grad mai înalt de stilizare, cu crepuscularul venit parcă din Craii... lui Mateiu Caragiale, dar fără manierismul uneori caraghios al acestuia, în fine, ca să venim la timpuri mai apropiate, cu complicata reţea de raporturi umane a comunităţilor mici în vremuri tulburi pe care o găsim în Medgidia, oraşul de apoi a lui Cristian Teodorescu, carte a cărei acţiune se petrece exact în aceeaşi perioadă, dar fără obsesia mecanică a perfecţiunii sintactice a acestui din urmă prozator.

Ingenios şi cinic, fără însă a-i deveni vreodată antipatic cititorului, Gogu Vrabete vinde şi cumpără tot ce se caută şi se cere. Marea afacere a vieţii lui, demnă de geniul unui Ostap Bender balcanic, e traficul cu bucăţi de cadavre rezultate din tragicul bombardament de la 4 aprilie 1944. E unul din cele mai realizate momente ale romanului, iar dacă se va alcătui vreodată o antologie a dezarticulării/rearticulării corporale în literatura română paginile respective trebuie fără îndoială incluse în ea. Iată un scurt fragment relevant:

Secretul afacerii: s-a aranjat cu ăia care scotoceau prin ruine să-i dea resturi umane. Le ridica răbdător cu brancardierii – nişte orfani închiriaţi cu ziua. Căutau acte, documente, încerca să identifice morţii. Făcea juma-juma. Capetele, de preferat să fie desfigurate, pocite, cu nasul stâlcit, gura ruptă, urechile lipsă, părul ars. Costau mai scump desfigurate. Lua şi torsuri şi omoplaţi, crupe, coaste, gambe, dar le plătea mai puţin. A tocmit taraful lui Gânsac. Când avea prea mulţi clienţi, o angaja ieftin pe Diana acordeonista. Omul plătea şi-şi înşira familionul în linie spre cimitirul Sf. Vineri. Vă ţineţi după cruce, să nu vă rătăciţi. Mortul solemn, la ţol festiv, în pantofii de nuntă. Zicea: să fii mulţumit că ai pe cine să duci la groapă. Mare ruşine la mahala să n-ai omul tău îngropat cu slujbă, popă şi muzici.   

Sosirea Armatei Roşii „eliberatoare” schimbă definitiv mersul lucrurilor nu doar în ţară, ci şi în cartier. Istoria făcea o cotitură nemaivăzută până atunci, iar cei care credeau că ocupaţia sovietică va fi una esenţialmente identică cu cele pe care le mai trăiseră Bucureştii încă de pe la 1769 se înşelau. Vremurile care vin sunt teribile, iar ororile ocupaţiei sovietice ocupă multe pagini din roman. Dacă Gogu e personajul alcătuit din carne şi oase, istoria e eroina metafizică a romanului, iar schimbările care se pregătesc sunt anunţate uneori prin semnale pe care numai puţini le pot interpreta corect. Iată bunăoară concluzia autorului la moartea unui anume Sake Skeletu, cerşetor:

Sake Skeletu era întruchiparea lumii vechi. Moartea lui a fost un semn că ordinea lumii se va schimba.

şi pentru că am ajuns aici, e cazul să spunem că filonului principal realist, cu nuanţe naturaliste pe alocuri, cu vorbe tari şi descrieri plastice din două-trei fraze i se contrapun o serie de elemente fantastice sau simbolice, mult mai discrete şi utilizate cu o parcimonie care le face sarea şi piperul evenimentelor. Ar fi, de exemplu, acel tramvai fără vatman care poate fi văzut în unele nopţi pe străzile Bucureştilor şi în care te poţi urca pentru a scăpa de urmăritori sau îngerii care par a-l veghea în anumite momente pe Vrabete (deşi, cinstit s-o zic, romanul ar fi fost la fel de bun şi fără ei). Tot aici îi putem încadra şi pe autorii unor note informative către poliţie, note care alcătuiesc o bună parte din text, şi pe care îi cheamă, mistico-ironic, Ioan, Marcu, Luca şi Matei, ca pe evanghelişti.

Ale cui sunt vocile din Moartea unui dansator de tango? Romanul e, se vede încă de la început, polifonic, căci e alcătuit ca o larmă de glasuri. Sunt – anticipasem în paragraful precedent – vocile „evangheliştilor”, vorbesc apoi, mediate de vocea auctorială, înseşi personajele. O bună parte din texte, mai ales din ultima treime a cărţii, sunt introduse de autor ca însemnări ale ziaristului Nazarie, găsite într-un pod şi în vreo două rânduri ni se adresează romancierul însuşi, ca un dramaturg care iese la scenă deschisă.

Încerc să limitez dimensiunile postării, pentru a nu o face de necitit. Există în roman şi o evidentă dimensiune cinematografică ce ar merita o discuţie separată. Personajele, în frunte cu Gogu Vrabete, văd filme peste filme (la început americane, apoi din ce în ce mai multe sovietice), la vechi cinematografe de cartier precum Marna sau Volta Buzeşti, până ce ajung să identifice viaţa reală cu cea de pe peliculă. Însuşi sfârşitul lui Vrabete e unul luat parcă din Casablanca. Îndrăgostit iremediabil de Larisa, una din fetele gemene ale lui Vasili Olşevski, Gogu pune la cale împreună cu prinţul Mişu Banu o evadare spectaculoasă a celor trei cu avionul pilotat de prinţ. Scena, de un mare dramatism, se va încheia tragic, căci se dovedeşte că avionul are doar două locuri, iar Gogu se va sacrifica, creând o diversiune care să permită evadarea celorlalți doi. Este, dacă vreţi, cea de a doua moarte a dansatorului de tango.  Pe scurt, acum: romanul lui Stelian Tănase are toate şansele să fie cea mai mare reuşită a genului din anul 2011.

      Fact checking

• Stelian Tănase, altminteri un istoric al comunismului foarte bine documentat, recompune minuţios atmosfera bucureşteană a anilor 1940, mergând pană la a reproduce textul de pe abonamentele la bordel (asemenea „scrieri” au circulat nu demult în anumite reviste şi, desigur, şi pe internet). Unele personaje par inspirate din existenţe reale. E cazul unui anume Teohari, fost comunist ilegalist, coleg de puşcărie cu Cairo, care după 23 august 1944 ajunge ministru de Interne şi nu-şi uită foştii camarazi de drept comun (personajul real a fost Teohari Georgescu) sau al prinţului Mișu Banu, a cărui existenţă aminteşte izbitor de cea a lui Bâzu Cantacuzino.
• Una din vocile care vorbesc în roman este cea a înţelepciunii populare. Iată ce ne spune această voce despre problemele medicale ale unui anume Zozo Pantazi, amic cu Gogu: A făcut elefantiazis de teama katiuşelor. Când ruşii trăgeau, i se umfla capul şi-i creşteau membrele. În iarna lui 43/4 pula i-a ajuns până la genunchi. [...] Saluta respectuos cu vocea lui de castrat până când l-a descoperit un regizor de operă din Milano, oaspete al hotelului. L-a învăţat să cânte partituri de contratenor. Evident, atât etiologia elefantiazisului, cât şi subţierea vocii după castrare sunt fanteziste.