☺☺ Adrian Costache – Trilogia de la Sf. Sava

În schiţa Eu, de fapt, nu sunt scriitor din volumul apărut nu demult în româneşte, Ilf şi Petrov spun povestea unui individ care îşi oferea colaborarea pe la diferite redacţii. Când i se spunea că lucrările lui sunt proaste, omul răspundea că e conştient de asta. Când interlocutorul de la redacţie îl întreba de ce le-a mai adus marfa dacă ştie ce calitate are, autorul replica, senin: păi de ce să n-o aduc? Doar aveţi în revista dumneavoastră un anumit procent de lucrări proaste, nu? şi adăuga că s-a gândit să furnizeze el procentul cu pricina. Gata însă cu divagaţiile. Despre Ilf şi Petrov o să fie vorba cu altă ocazie. Postarea de azi e despre Trilogia de la Sf. Sava de Adrian Costache (Editura Art, 2011). E un grupaj de trei romane (trilogie aşadar, că doar nu era să-i zică bilogie, cu un termen inventat de aceiaşi Ilf şi Petrov): Regele sperietorilor de ciori, Apocalipsa după Ian şi Lista cu nume.

Să recunoaştem, sunt titluri care par să anunţe grandoare epică, sublimul trăirilor, abisuri şi zguduiri sufleteşti de tot felul. Omul ăsta nu se joacă, îşi spune cititorul şi se pune pe treabă. Regele sperietorilor de ciori e romanul lui Steriade Emanuel, pe care îl regăsim, la mulţi ani de la plecarea din satul natal, profesor de română la Colegiul Centenar, denumirea pompoasă pe care autorul i-o dă celebrului liceu Sf. Sava din Capitală. Cvincvagenar pedant, sensibil şi reţinut, noul Humbert Humbert face o pasiune pentru o elevă (Alicia), o nimfetă destul de deocheată, ajunsă de poveste în şcoală pentru o aventură amoroasă finalizată cu un avort. E o idilă care nu depăşeşte cu mult limitele platonismului impus de preceptele dăscăleşti ale lui Steriade, care se zbuciumă ca peştele pe uscat, dar a cărui pasiune se mulţumeşte în ultimă instanţă cu nişte rămăşite voyeuriste. Textul e cuminte, ordonat şi bine periat, de belfer atent la stil, dar nu se pot nega pasiunea cu care profesorul scrie despre elevii lui, dorinţa de a comunica cu ei sau perpetuul regret că diferenţele dintre generaţii nu pot fi niciodată transgresate complet.

Apocalipsa după Ian şi Lista cu nume au în centrul lor figura unui Steriade cu nume schimbat (de data asta îl cheamă Ian Munteanu), dar cu puţine alte transformări (tot profesor, tot acolo, tot cam la aceeaşi vârstă). E probabil vorba de un alter ego al autorului, el însuşi zeci de ani profesor de romană la liceul cu pricina, reflectat într-o nouă varietate alotropică. După ce a ocupat o vreme un post în minister, Ian revine la vechiul lor de muncă pentru a-şi petrece timpul rămas până la pensionare. Încearcă să scrie un roman, dar până la urmă nu finalizează nimic. Asta nu înseamnă că autorul nu profită de pretext pentru a cita pagini întregi din jurnalul lui Munteanu, cu numeroase însemnări din anii 1980. Ian Munteanu nu este singurul care (încearcă să) scrie un roman în roman; o face şi Ion Trifu, unul din profesorii de sport (vai!), din a cărui carte ne sunt transcrie pasaje lungi, probabil pentru a ni se demonstra că literaţii sunt o specie superioară, care nu trebuie confundată cu speţa mai joasă a celor care aleargă în costum de trening şi cu fluieru-n gură. Inserarea romanului lui Trifu reprezintă şi o tentativă (probabil nu foarte dibace) de a introduce în carte un nou mediu reflector, pe lângă discursul auctorial în aparenţă omniscient, dar care vede lumea prin ochii lui Ian, sau fragmentele din texte scrise de acesta. Destul spaţiu ocupă viaţa de cancelarie, cu rivalităţi şi ciocniri între colegi, ocazie cu care autorul îşi reglează conturile cu unii din foştii tovarăşi de meserie, căci mulţi dintre ei ies şifonaţi de-a binelea (Eliza Farina, profesoară de română şi specialistă în poezie, Doina Amelescu, profesoara de tehnologie, Sencovici de matematică, directorul, bibliotecara etc.). Puţini colegi se bucură de consideraţia protagonistului; dintre ei se detaşează Virgil O., profesorul de engleză. 

Mult mai scurtă, ultima parte a trilogiei (Lista cu nume) aduce o modificare de perspectivă asupra aceluiaşi loc (Colegiul Centenar), cu aceleaşi personaje şi umori. De data asta cel care narează e un ziarist pe care o fundaţie îl însărcinează cu realizarea unui proiect omonim cu romanul, un fel de monografie a liceului. E vorba de un fel de metaroman, căci ziaristul se documentează din primele două cărți, ceea ce îi dă ocazia să-i explice cititorului cât de bune sunt şi, desigur, cât de complexă şi interesantă e personalitatea lui Ian Munteanu, care ar fi fost autorul lor. Sunt până la urmă jocuri textuale ale unui autor fără îndoială cultivat şi nu lipsit de sensibilitate, dar incapabil de jocul cu miză mare, cu un stil pedant şi dăscălesc, amintind câteodată de Educaţie târzie de Mihai Zamfir (vezi aici). Pentru parcurgerea celor peste 500 de pagini de proză cititorul ar fi meritat un premiu mai mare decât izbânzile acestei cărţi. Sau, cine ştie, ea s-o fi numărând printre cele din procentul acela fatal la care se refereau Ilf şi Petrov.

      Fact checking

• Sub numele de împrumut pot fi recunoscuţi cu uşurinţă colegii lui Adrian Costache de la Sf. Sava. Eliza Farina („profesor doctor în ştiinţele literaturii şi care-şi susţinuse teza de doctorat cu o lucrare despre un poet contemporan, autor de manuale, cunoscută în ţară şi peste hotare”) e, fără îndoială, sosia livrescă a celebrei Maria Pavnotescu, ani de-a rândul primadonă a cancelariei liceului bucureştean. Virgil O. nu are cum să nu fie Virgil Olteanu, profesor de engleză şi distins specialist în istoria cărţii, om de o fineţe deosebită, regretat probabil de numeroase generaţii de elevi.
• Referinţele culturale sunt de regulă exacte, deşi nu spectaculoase (majoritatea sunt luate din autorii de manual pe care îi predau Steriade sau Munteanu). O scăpare minoră: pe cunoscutul compozitor de lieduri vienez pomenit la un moment dat îl chema Hugo Wolf, nu Hans Wolf, cum i-a scăpat romancierului.