Teze provizorii (III)

Postarea de azi încheie seria textelor consacrate manualelor de literatură cunoscute sub numele de Teze provizorii de istoria literaturii române. Îmi rămăsese de scris despre  partea a II-a a manualului pentru clasa a IX-a (zisă medie, căci nu mai existau licee, ci doar „şcoli medii” ), cea consacrată literaturii române vechi de până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Trebuie să recunosc, nu fără o anume părere de rău, că textul acestui al doilea volum e mai puţin savuros decât al celui dintâi, poate şi pentru că el are numeroase referiri la detalii istorice mai greu de manipulat, cum ar fi datele sau detaliile biografice ale autorilor, în măsura în care ele existau.

Nu trebuie să ne facem însă iluzii. Expunerea e ideologizată la maximum, iar istoria este, în pură viziune materialistă, o succesiune implacabilă de moduri de producţie, fie că suntem pe vremea lui Coresi, fie că am mai avansat cu un secol. În spiritul legăturilor frăţeşti cu marea Uniune Sovietică, manualul insistă asupra îndelung textelor slavone vechi, ba chiar include un capitol destul de detaliat despre scrierea cirilică, de vreme ce prezintă şi sistemul de scriere a numerelor. şcoala îi pregătea pe copiii de 14-15 ani ca pe nişte adevăraţi specialişti în paleografie slavă, dar cu alfabetul trebuie să fi fost oarecum mai simplu, de vreme ce limba rusă era obligatorie pentru toată lumea.

Să nu băltim însă în generalităţi şi să trecem la un exemplu savuros. În capitolul despre cărţile populare din secolul al XVII-lea ne este prezentat romanul Varlaam şi Ioasaf, tradus de Năsturel Herescu, boier de neam mare, cumnat cu Matei Basarab. După ce relatează oarecum neutru conţinutul cărţii, autorul manualului răbufneşte (am păstrat unele detalii ale grafiei originare, pentru farmec):

Nu este întâmplător faptul că acest roman a fost tradus pentru a fi răspândit în popor de către un boier.

Este desemenea semnificativă alegerea unei teme care trezeşte în cititori ideea renunţării la viaţa pământească, strălucitoare în aparență, dar plină de dureri în fond, pentru cea viitoare.

În momentul când boierii, întăriţi în poziţiile lor economice, sociale şi politice devin cărturari, tinzând să acapareze din ce în ce mai mult tărâmul culturii. ei aduc cu dânşii, la fel ca şi oamenii bisericii, literatura care convine situaţiei lor de exploatatori. Iar ceeace răspundea nevoilor boierimii în această epocă, era înlăturarea numeroaselor acte de nesupunere la muncă şi de revoltă ale ţărănimii iobage a cărei situaţie devenea din ce în ce mai rea, precum şi stăvilirea noilor forţe sociale care se ridicau primejduind aşezările orânduirii feudale.

Pe de altă parte boierii căutau să îndepărteze din domeniul treburilor materiale şi politice pe înşişi „fraţii” lor întru exploatare, clericii, cu ai căror reprezentanţi episcopi sau mitropoliţi intrau adesea în concurenţă.

Romanul Varlaam şi Ioasaf satisfăcea prin tema sa aceste năzuinţe ale boierimii.

Cred că aţi înţeles. Boierii aceştia diabolici se puseseră pe tradus cărţi pentru a suci minţile ţăranilor (tot un opiu al popoarelor, ca religia instrumentalizată de «„fraţii” lor întru exploatare, clericii»). Sigur că ar fi interesant de ştiut cum ajungeau textele astea la ţărănime, o clasă socială care nu se distingea printr-un grad prea mare de alfabetizare ca să poată fi influenţată semnificativ (ca să nu zic că la ţară de cele mai multe ori nici popa nu ştia să scrie şi să citească). Cât despre noile „forţe sociale care se ridicau primejduind aşezările orânduirii feudale” în ţările Române din secolul al XVII-lea... să fim serioşi. Singurul noroc (căci altfel nu ştiu cum l-am putea numi) era că boierii erau angrenaţi în competiţia asta acerbă cu clericii şi doar aşa mai putea răsufla pesemne şi bietul iobag. Am încheiat parcurgerea manualului cu regretul că n-a încăput în el şi Dimitrie Cantemir (un rusofil avant la lettre care nu avea cum să nu fie manevrat convenabil post factum) şi, desigur, că nu am şi cartea pentru clasa a X-a, tot medie.