☺☺☺ Lucian Dan Teodorovici – Matei Brunul

Un destul de vechi, însă relativ reuşit banc spune că, dacă în capitalism exista exploatarea omului de către om (lucru înţeles ca negativ), în comunism situaţia s-a schimbat radical, pentru că e invers. Mi-a venit în minte gluma asta destul de sinistră citind în Matei Brunul, cel mai recent roman al lui Lucian Dan Teodorovici (Polirom, 2011), despre „modelarea omului de către om”, adică un fel de reeducare, în spiritul nou-instalatului sistem represiv, a acelor indivizi pe care autorităţile îi considerau recuperabili. Exemple atestate istoric nu lipseau (şi sunt evocate şi în carte), dacă ar fi să pomenim doar oribilul experiment de la Piteşti.

Din alternanţa de planuri temporale şi de acţiune a capitolelor cărţii cititorul reconstituie destul de uşor povestea lui Bruno Matei, un tânăr cu mamă italiancă, plecat împreună cu părinţii în Italia pe când era încă adolescent, la sfârşitul anilor 1930. Viaţa în noua ţară nu-i prea surâde şi nu se alege cu prea mare lucru de acolo în afară de deprinderea meseriei de păpuşar. Se termină războiul, lucrurile par să se aşeze, iar în 1945 Bruno revine în ţară. Tatăl lui se cunoştea cu Lucreţiu Pătrăşcanu care, ajuns înalt demnitar după 23 August 1944, îi aranjează tânărului o angajare la recent înfiinţatul teatru ţăndărică, condus de chiar soţia lui. Anii care vin sunt martorii căderii lui Pătrăşcanu, care antrenează arestări şi condamnări masive în rândul cunoscuţilor şi apropiaţilor acestuia, după cum iarăşi se ştie din istorie. Plasa îl prinde şi pe Bruno, căruia i se înscenează cu uşurinţă un proces în urma căruia e condamnat la zece ani de muncă silnică.

Vor urma ani de recluziune la odiosul Canal (Peninsula), apoi la Galaţi şi la Iaşi. Textul ne oferă pagini reuşite de reconstrucţie a vieţii carcerale din anii comunismului fundamentalist. Portrete de torţionari violenţi şi cruzi (începând cu anchetatorii nou-înfiinţatei Securităţi, continuând cu comandantul Iosif Lazăr şi căpitanul Nicolae Maromet) se adaugă figurilor unor colegi de detenţie câteodată pitoreşti (handbalistul Porthos) şi oricum mult mai umani. Romancierul evită din fericire pericolul căderii într-un maniheism grosier în care toţi temnicerii sunt răi, iar toţi deţinuţii, îngeri neprihăniţi şi reuşeşte să schiţeze portrete destul de complexe (a se vedea mai ales cazul lui nea Zacornea, bătrânul gardian de la Galaţi, cu care Bruno ajunge să conspire la construirea unei marionete). Evenimentul senzaţional care rupe cadenţa este accidentul suferit de Bruno pe un şantier de lucru, în urma căruia personajul suferă o amnezie ciudată care îi şterge din memorie ultimii douăzeci de ani din viaţă.

E momentul în care se declanşează marele experiment de reeducare. Bruno, eliberat din închisoare şi ajuns ieşean, e dat pe mâna unui adevărat handler, securistul Dumitru Bojin a.k.a. tovarăşul Bojin. I se construieşte o nouă identitate (de altfel Bojin îi va spune Matei Brunul, ca să sune mai puţin cosmopolit), e angajat iniţial la Teatrul de Păpuşi, apoi pe un şantier, primeşte o garsonieră, i se inculcă noile valori şi respectul faţă de partid, ba chiar i se plasează o prietenă, Eliza Stancu, în realitate o rezidentă a Securităţii coordonată de Bojin. În aparenţă cobai perfect lobotomizat şi placid şi păpuşar cam slab de minte care îşi plimbă după el marioneta (Vasilache), Bruno are încă sclipiri de curiozitate omenească şi încearcă să-şi redescopere trecutul, ba chiar reuşeşte în cele din urmă să descifreze misterul interesului pe care i-l arată Bojin şi Eliza. Împreună cu aceasta din urmă el va avea chiar o tentativă de fugă în Iugoslavia, reuşită pentru femeie şi ratată pentru protagonistul romanului.

Cel mai interesant erou pare să fie însă nu Bruno, ci mentorul său desemnat, tovarăşul Bojin, individ căruia autorul reuşeşte să-i construiască o personalitate mai complexă decât au de regulă oamenii răi din cărţile construite pe fundalul anilor de comunism. Bojin e un adevărat filozof şi dezvoltă o întreagă teorie a dublului adevăr de parcă ar fi un scolastic medieval:

Pur şi simplu, începuse prin a crede că, pe lângă minciună, exista nu un singur adevăr, ci două adevăruri mari şi late. Un adevăr din mintea proprie, care de cele mai multe ori era mai bine să rămână acolo. Iar celălalt adevăr, tot mai important în viaţa lui, era adevărul rostit, oficial. Nu era nicio ipocrizie la mijloc. Pentru tovarăşul Bojin, adevărul oficial era exact la fel de important ca şi cel neoficial, din minte. Credea cu aceeaşi fermitate în amândouă şi faptul că, de cele mai multe ori, se contraziceau unul pe altul nu-l deranja câtuşi de puţin, de vreme ce doar unul era rostit, pe când al doilea era ţintuit acolo, într-un colţ al minţii [...].

Bojin e pasionat de aparatură, colecţionează aparate de fotografiat şi ceasuri, admiră tehnica spaţială sovietică şi locuieşte în vila unui „fost” (unionistul basarabean Anton Crihan) înconjurat de milieuri şi bibelouri şi „îl aşteptă pe Bruno să se descalţe” atunci când acesta îi vine în vizită, ca parte a experimentului de reeducare à la Makarenko. Soţia lui, Toriţa, e o femeie simplă şi chiar bisericoasă, ceea ce nu cadrează cu ateismul afişat de soţ. Un personaj mai vag conturat (şi poate chiar ratat de-a dreptul) e Eliza, pentru care romancierul nu pare să fi avut vreodată prea mult timp. 

Matei Brunul s-a vrut, probabil, un roman cu miză mare, cu forme alegorice extinse pe spaţii mari, speculum al unor jocuri simbolice care depăşesc cu mult teatrul de păpuşi. Una din temele obsesive e opoziţia dintre istoria mare (macroscopică, socială) şi istoria mică (microscopică, individuală). Pe un ton uneori didactic romancierul insistă adesea asupra raportului dintre cele două istorii („istoria mare se lasă târâtă de istoria mică pe drumuri pe care n-ar fi pornit, altfel, nicicând”, „Istoria mare, în chipuri, imagini şi pancarte, se pregătise într-un mod copleşitor pentru a primi sutele, miile de istorii mici ce-aveau să umple de-a lungul zilei acest spaţiu” etc.). Să nu uităm nici ecuaţia fabulaţie alinătoare egal istorie a lui Julian Barnes. O altă opoziţie, subordonată întrucâtva celei dintâi, e cea dintre istoria trăită (vorba neamţului, erlebte Geschichte) şi istoria din arhive, cea reflectată în documente oficiale impersonale. Frecvenţa şi adevărata pedanterie cu care se insistă, uneori expressis verbis, asupra acestor concepte nu sunt de natură să-l entuziasmeze pe cititor. Destul de gros construită e şi alegoria păpuşarului manipulat el însuşi de forţe superioare sub raport cognitiv şi strategic. Ca să nu avem dubii, autorul ne explică uneori de-a dreptul care e situaţia („parcă ar fi fost ţintuit la rându-i de nişte sfori aflate deasupra, mânuite la fel de neputincios cum, cu câteva momente înainte, le mânuise el pe-ale marionetei”).

Tot la capitolul neajunsurilor aş pomeni şi unele formulări pretenţioase, la limita grandilocventului solemn şi emoţionat, garnisit cu metafore, din care scoate capul (aţi ghicit) istoria:

Istoria s-a descotorosit, pentru o bucată de vreme, de Bruno Matei, după ce acesta a priceput, trecând printr-o răzvrătire al cărei sens fusese unul atât de personal încât nimeni altcineva nu-l percepuse, că linia creată de propriul centru de greutate nu putea fi controlată de el însuşi. S-a descotorosit şi i-a aruncat un văl peste chip, lăsându-l astfel neştiut printre alte chipuri acoperite de alte văluri asemănătoare, fără putinţă de acţiune proprie, doar un corp mecanic între alte sute de corpuri la fel, într-o maşinărie controlată până la ultima rotiţă de cei cărora tot ea, istoria, le oferise cunoştinţele şi mai ales forţa necesară pentru un asemenea control.

Ar fi totuşi nedrept să nu spunem că Matei Brunul e o carte care se citeşte cu interes, iar peripeţiile personajului au capacitatea de a declanşa reacţii cathartice. Scriitorul a făcut un adevărat tur de forţă cu reconstituirea minuţioasă a decorului epocii (mai ales perioada 1950-1959), iar documentarea e impecabilă. Portretele complexe ale câtorva din personaje sunt tot atâtea reuşite. Unii cititori ar putea fi nemulţumiţi de didacticismul supărător, patosul strident şi emfaza unor pasaje. Romanul nu e o capodoperă, dar are, indiscutabil, destule calităţi care să  te facă să nu-ţi pară rău că ai dat banii pe el şi l-ai citit. Sau că ai dat un banal like pe Facebook.