miercuri, 14 martie 2012

☺☺☺ Alexandru Petria – Deania neagră


Apărut în 2011 la editura Herg Benet şi intitulat Deania neagră, volumul de proze scurte al lui Alexandru Petria nu e deloc o lectură reconfortantă, aşa cum o anunţă de altfel şi titlul. Te apuci de citit aşteptând ceva apăsător şi în bună măsură aşteptarea asta se confirmă. În aparenţă, factorul comun al tuturor textelor este apartenenţa unei bune părţi a personajelor şi a întâmplărilor la un loc numit Deania, localitate situată vag în Ardeal, un fel de sat-oraş de dimensiuni pare-se destul de mari. În acest univers se circumscriu o seamă de microuniversuri umane, de familii, cupluri şi colective din existenţa fictivă a cărora prozatorul extrage materia pieselor.


Sunt bucăţi de dimensiuni mici, adesea simple notaţii pe marginea unei întâmplări groteşti, nu rareori cu poantă finală nedusă până la capăt de autor pentru a-i da ocazia cititorului să termine el însuşi treaba. În Prizoniera, văduva octogenară Eleonora Popoviciu are neînţelegeri cu Tereza, nora ei şi văduva lui Doru, iar accidentul cerebral care o lasă pe bătrână afazică e prezentat într-o manieră aluzivă şi de aceea cu atât mai sinistră. În Cel mai lung cuţit, Stela Onisei, o femeie singură care îşi îngrijeşte fratele oligofren (Victor), descoperă că e gravidă deşi nu întreţinea relaţii cu niciun bărbat. Somnambulă, se pare că rămăsese însărcinată chiar cu Victor, iar relatarea se încheie cu femeia ajunsă la un supermarket, care pune în cărucior „cipsuri cu gust de ceapă şi cel mai lung cuţit”. Corul vânătorilor ne înfăţişează scurta carieră politică a lui Marin Ciurar, un ţigan care urcă pe scara socială, face avere şi intră în politică, unde acţionează după toate regulile jocului şi strânge informaţii compromiţătoare despre alţii, ajungând candidat la postul de primar. De toate acestea se alege praful în doar un singur paragraf, căci Ciurar e demascat ca braconier. Pe o schemă asemănătoare sunt construite destule alte povestiri.

Coeziunea Deaniei negre e asigurată (şi) de apartenenţa textelor la adevărate cicluri tematice precum cel al relaţiilor de cuplu sau cel al relaţiilor dintre tineri şi bătrâni. Mulţi din eroii lui Alexandru Petria sunt bărbaţi între două vârste care au soţie şi amantă (ca Paul Todoran din În porumbar). În frumoasa economistă, partea infidelă e însă cea feminină, Teodora, soţia lui Luca Ostoian, care e nimfomană. O zi mult prea friguroasă atinge şi ea en passant relaţiile de cuplu pentru a se încheia într-un mod cu adevărat sinistru. Uneori eroii sunt recrutaţi din rândul membrilor subţirei noastre clase mijlocii, care se luptă să pună pe picioare mici afaceri şi, dacă se poate, să dea lovitura. Bineînţeles că se alege praful, cu rezultate nu rareori groteşti (şi garoafele au viermi). Alteori acţiunea se petrece afară, în Italia, bună ocazie de a releva stereotipuri şi primitivisme naţionale (Fotografie la mare).

Grotescul, elementul sinistru şi, la urma urmei, negru, ca în titlul volumului, sunt elemente de bază ale prozei lui Alexandru Petria. Autorul (sau poate editorul, nu avem cum să ştim) dă dovadă de pricepere în materie de marketing literar, aşezând la început majoritatea prozelor reuşite, asezonate din plin cu detalii şocante. Iată cum începe Prima zăpadă, mişcarea de deschidere a cărţii:

Alexandru Santamaria nu se legăna cum văzuse Călin Bob în filme. Doar atârna de funie, cu pantalonii gri, călcaţi atent la dungă, murdăriţi de fecale şi urină. “A avut oare erecţie înainte de moarte?”, a crescut întrebarea în capul lui Călin, repede alungată de amintirile despre fostul lui profesor de fizică. Cât l-a mai cicălit, câte note proaste i-a dat în liceu, cum le-a povestit şi părinţilor că nu se străduieşte deloc să înveţe, şi ce palme a primit de la tatăl său pentru asta.

Stătea şi se uita, ar fi vrut să se apropie, însă picioarele nu-l ascultau. Nu-i era frică, îi era frig. Ce să-i facă fostul profesor care s-a spânzurat? Fără vreo legătură a rostit: Vine iarna ca un câine, s-a dus vara ca o pâine.” De câteva zile repeta mecanic aceste cuvinte, spre exasperarea prietenilor şi a părinţilor. N-a nins încă, totuşi prima ninsoare nu e departe, ceru-i ca şi cimentul, ba chiar mai închis la culoare pe alocuri, ca un fund de ceaun ars ai zice, se gândeşte Călin.

Stilul e alert, material epic există cât pentru mai multe romane, başca nişte nuvele pântecoase, chiar dacă schiţele nu depăşesc câteva pagini. Există destule momente remarcabile şi scene construite cu o bună cunoaştere a naturii umane. Drumul spre mănăstire, în care două bătrâne (Floarea şi Maria) sunt amendate pentru o aşa-zisă fraudă la vot în ziua alegerilor europarlamentare e din aceeaşi familie cu Proştii lui Rebreanu. Textele sunt construite strâns şi solid, deşi există pe alocuri alunecări sintactice supărătoare, din aceeaşi familie cu anacolutul (de pildă în Ea s-a pensionat ca profesoară de geografie, iar de la pensionare a scris cinci cărţi de călătorii. Adunate la cele patru anterioare şi ţinând seama de cum au fost primite, nu s-ar putea afirma că a umbrit pământul degeaba” sau Minus lipsa urmaşilor şi că erau surori, una era grasă, alta slabă, una gureşă, cealaltă tăcută, aveau în comun bigotismul şi aceleaşi boli de inimă”). Gruparea textelor sub umbrela apartenenţei geografice şi umane a personajelor la Deania din titlu nu e foarte convingătoare. Locul nu se distinge prin nimic şi rămâne o simplă etichetă arbitrară. Putea fi Sighişoara, puteau fi şi Băileştii, puteau fi diverse locşoare de provincie. Cu toate astea, există în carte destul material care să-l atragă pe cititor. 

Niciun comentariu: