21 martie 2012

☺☺ Ioana Drăgan – Mafalda


Mafalda, titlul pe care l-a ales Ioana Drăgan pentru romanul ei (Allfa, 2009), e un cuvânt pe care îl folosesc mulţi vorbitori, deşi probabil nimeni nu prea ştie ce înseamnă. Cu toate astea, mai toată lumea pare să fie de acord că el desemnează o persoană care le ştie pe toate fără a fi neapărat erudită. E vorba mai degrabă de o fiinţă cu calităţi paranormale care cunoaşte aspecte la care ceilalţi muritori nu au acces. În această accepţiune a termenului se încadrează şi însuşirile pe care le are Adina, eroina cărţii de faţă, care... le ştie, după cum ni se explică încă din primele rânduri:

ştie.
ştie totul.
ştie când o să plouă, ştie când o să fie senin, ştie că undeva, peste mări şi ţări, o să fie război şi uneori ştie chiar şi când o să vină câte-un cutremur.
ştie de ce unele lucruri se întâmplă într-un fel sau altul şi care este rostul ascuns al întâmplărilor care dau înţeles şi sens vieţii.
ştie trecutul tuturor celor pe care îi întâlneşte etc. etc.

Un început care abuzează atât de anaforă, cat şi de un ton biblic demn de Pearl Buck. Totuşi, alegerea unui asemenea personaj e un pariu foarte riscant pentru scriitor, care se vede pus în faţa unei alternative make or break (adică la bal sau la spital, cum am zice noi). Adina, această adevărată baba Vanga dâmboviţeană, nu se face cu nimic remarcată. Văduvă după o scurtă şi fără de urmări căsnicie, pensionată la vreo 30 de ani imediat după 1990 (destin comun cu numeroşi compatrioţi), ea pare să împlinească o maternitate refuzată crescând-o pe Cristina (alintată cel mai adesea cu diminutivul Cristinica), fata unei prietene (Violeta). Aceasta, moldoveancă fără multă carte, dar descurcăreaţă, lucrează pe un vas de croazieră şi trimite bani pentru copil, dar se dezinteresează altminteri de fetiţă.

Adina (care, să nu uităm... ştie) e perfect conştientă că Cristina n-o să aibă o viaţă prea lungă şi nici prea fericită, dar o creşte cu stoicism. Regula ei de aur (stabilită în urma mai multor experienţe neplăcute) e să nu-i anunţe niciodată pe ceilalţi că îi pasc nenorociri. Cristinica, intrată cam à contre cœur la ASE, are ca mare pasiune actoria. În mod cu totul previzibil, se va îndrăgosti de Florin, un actor de succes, dar mult mai copt decât ea, care o meditează pentru ATF. La fel de previzibil, de această relaţie se alege praful. Dezamăgită, tânăra acceptă invitaţia Violetei de a petrece o vacanţă de lux pe vasul de croazieră unde e aceasta angajată, dar lucrurile nu se sfârșesc deloc bine (nu mai povestesc, cine e curios, să citească cartea, dar îi previn pe amatori că Adina... ştie, nu se joacă).

Cu ce altceva mai umple Ioana Drăgan cele aproape 150 de pagini ale cărţii? Mai ales cu relatări (pe un ton mimat-tânguitor) ale unor existenţe minore, de personaje de cartier din România post-decembristă (din rândul cărora se detaşează nea Tibi, inginer pensionar, cobai al tuturor guvernărilor, singurul care are parte de un portret ceva mai consistent). Tabloul social este vag-satiric (a se vedea întâlnirea Adinei cu o ţigancă ghicitoare). Nu lipsesc nici aluziile politice la un preşedinte mitocan şi manipulator, dar (încă) popular, care nu s-ar da în lături să se folosească la Cotroceni de serviciile Mafaldei. Scriitoarea a avut totuşi grijă să ne anunţe de la bun început că „orice asemănare cu ghicitoare, vecini, rude, actori şi preşedinţi e pur întâmplătoare”. şi noi, care crezusem... Nu-s Mafalda şi nu am de unde să ştiu cât de numeroşi sunt cititorii care să fie încântaţi de această carte, dar până şi eu i-am găsit o calitate greu de contestat: e scurtă.  

Niciun comentariu: