16 martie 2012

Cum cade inelul în oala de noapte

Cu titluri precum De ce fierbe copilul în mămăligă sau cu cel de azi, acest blog are toate şansele să devină o paradă a ciudăţeniilor, dar n-am ce face, aşa s-a nimerit, zău că nu e nicio conspiraţie. Cel puţin nu azi, când mă ocup (nici eu nu mai ştiu a câta oara) de peripeţiile înregistrării integrale a Tetralogiei lui Wagner aşa cum sunt ele relatate de John Culshaw în Ring Resounding (vezi aiciaici sau aici). Suntem tot în toamna lui 1958 şi se lucrează tot la Das Rheingold.

După cum wagnerienii pasionaţi ştiu prea bine, în cea de a patra scenă a operei Wotan încearcă să câştige bunăvoinţa giganţilor Fasolt şi Fafner folosindu-se de comoara smulsă de la Alberich. Giganţii cer să se clădească o grămadă de aur suficient de mare pentru a o ascunde pe Freia, zeiţa tinereţii, pe care au sechestrat-o. La montarea pe o scenă de operă, momentul e destul de delicat, căci oricât „aur” s-ar căra pe scenă publicului îi e evident că e vorba de nişte simple cutii de carton vopsite. Problema e că acestea nu scot sunetul metalic aşteptat. Cu toate astea, spectatorii pot fi convinşi destul de uşor să accepte convenţia artistică implicită şi să renunţe la asemenea aşteptări.

Cu înregistrările e mai complicat. Lipsit de informaţia vizuală, ascultătorul aderă mai greu la convenţie şi are nevoie de sunete specifice. Pentru producţia Decca, inginerul de sunet Gordon Parry a propus să se folosească... lingouri de aur pentru a genera sunetul dorit. Echipa a primit propunerea cu entuziasm. S-a apelat la o serie de bănci vieneze, cerându-li-se să împrumute nişte aur echipei de înregistrare. Urma, desigur, să se apeleze la forţe de securitate pentru paza preţioasei recuzite. Spre deziluzia celor de la Decca, nu s-a găsit nicio bancă dispusă la aşa ceva. Din fericire, nu toate băncile au fost le fel de categorice în refuzul lor.

Să mai spună cineva că băncile nu sunt omenoase! Creditanstalt a manifestat o anume simpatie pentru idee şi a sugerat că s-ar putea folosi şi alte metale, pe care le-ar putea pune eventual la dispoziţie cu condiţia ca poliţia să poată fi convinsă să păzească operaţiunea (inclusiv înregistrarea) cu gărzi înarmate.  S-au folosit în cele din urmă nişte lingouri lungi şi grele de cositor. John Culshaw nu s-a arătat prea mulţumit de rezultat, dar altă soluţia mai bună nu s-a putut găsi. El declară cu regret că dacă există un pasaj din Rheingold pe care l-ar dori refăcut ar fi vorba chiar de acesta.

La problemele de mai sus s-a adăugat - ca bomboana pe colivă - şi dificultatea de a reda convingător sunetul pe care îl produce inelul (da, der Ring) pe care Wotan îl aruncă, cu imens regret, peste grămada de aur, pentru a astupa ultima fisură. După ce înregistrarea a intrat în circulaţie, un critic maliţios a declarat că sunetul de pe disc seamănă cu cel produs de o pietricică aruncată într-o oală de noapte. „Mai târziu ne-am dat seama că dacă am fi aruncat cu adevărat o pietricică într-o oală de noapte am fi obţinut, poate, un efect mai bun”, scrie cu umor, dar şi cu oarecare părere de rău John Culshaw.

Imaginea reprezintă lingourile de cositor folosite pentru înregistrare. 

Niciun comentariu: