vineri, 30 martie 2012

Preludiu la preludiu


Tehnic vorbind (şi dacă e să ne luăm după intenţiile lui Wagner), Das Rheingold nu face parte din Tetralogie, ci e preludiul acesteia, fiind subintitulat Vorabend zum Bühnenfestspiel. Avem, aşadar, o trilogie cu preludiu. Dar, ca într-o mise en abîme, îşi are şi preludiul preludiul lui. Nu e vorba de o uvertură tradiţională, ci de ceea ce wagnerienii numesc Vorspiel; mai mult, e o bucată de dimensiuni reduse, însă din materialul căreia se generează toate marile leitmotive ale Ring-ului.

Emanoil Ciomac comentează în Viaţa şi opera lui Richard Wagner (1934):

Din neant se ridică un zvon. Un ton adânc începe să sune în adâncul orchestrei. E preludiul cu care porneşte parecă pe nesimţite, viaţa. Un mi bemol prelung, nesfârşit, izvorând parecă din veşnicie. Apoi, treptat se suprapun quinta lui, cele trei sunete ale acordului perfect, şi pe rând seria arpegiilor armonice. Sunt armoniile consonante, fundamentale ale Naturii, ale apelor din care toate se nasc, din care vremurile încep să se deslege.

Iată cum sună acest Vorspiel în celebra interpretare a Filarmonicii din Viena dirijată de Sir Georg Solti:


John Culshaw, producătorul înregistrării, ne povesteşte în Ring Resounding peripeţiile prin care au trecut realizatorii. E vorba de un pasaj extrem de dificil, în care intră, succesiv, opt corni, şi toți continuă să cânte într-un sostenuto extenuant pentru instrumentişti. Marele pericol e ca fie şi unul din aceşti corni să dea un rateu şi se duce totul de râpă (vienezii numesc acest gen de rateu „peşte”). Efectul e devastator, căci pe lângă disonanţa produsă peştele, cornistul care a tras peştele îi demoralizează pe ceilalţi, care trebuie să continue să cânte în tot acest timp. Dirijorul e neputincios: sunt nu mai puţin de 48 de măsuri în tempo lent de 6/8 şi nu poate să facă altceva decât să bată măsura şi să spere că totul o să iasă bine. De la măsura 49 încolo, se poate considera reintrat în rol.

În fine, când vine vorba de înregistrări, problemele nu pot fi ocolite prin artificii tehnice, căci, fiind vorba de multiple pasaje de corn suprapuse şi susţinute, e practic imposibil ca inginerul de sunet să intervină cu o lipitură fără să se simtă. Corniştii vienezi au vrut să se asigure că nu interpretează bucata neîncălziţi, astfel încât, oricât de greu ne-ar fi să credem, preludiul la întreaga Tetralogie a fost tras în penultima sesiune de lucru.

În autobiografia intitulată Mein Leben, Wagner relatează împrejurările în care a compus celebrul preludiu. Revenit acasă obosit după o plimbare cam deprimantă prin natură, compozitorul s-a întins să se odihnească. Somnul propriu-zis întârzia, dar a căzut într-un fel de stare de somnolenţă, în care s-a simţit deodată „ca şi cum s-ar scufunda într-o apă repede”. El continuă: „Sunetul foşnitor al acestei ape mi s-a întipărit în creier ca un sunet muzical, acordul în mi bemol major, care continua să reverbereze în forme disonante, care păreau a fi pasaje melodice ale unei mişcări crescătoare, însă triada pură a acordului în mi bemol major nu se modifica niciodată, ci părea să proiecteze o semnificaţie infinită elementului în care mă scufundam. Mi-am dat imediat seama că uvertura orchestrală la Rheingold, care pe care trebuie s-o fi avut de multă vreme în minte în stare latentă fără s-o pot defini, îmi fusese revelată în cele din urmă”. 

2 comentarii:

impricinatul spunea...

ah, peste, asadar...
las la o parte faptul ca wagner este sufocant, deci, si la propriu.

Micawber spunea...

@ impricinatul

Chestie de interpretare (sic!).