joi, 29 martie 2012

☺☺☺ Radu Albala – Femeia de la mizeul nopţii


Nu degeaba îşi deschide Radu Albala volumaşul de povestiri intitulat Femeia de la miezul nopţii (Humanitas, 2006) cu un citat din Mateiu Caragiale, căci pe parcursul cărţii ne întâlnim adesea cu atmosfera prozei acestuia şi avem parte nu de puţine aluzii la personaje şi locuri asociate cu ea. Cartea de azi conţine şase texte de dimensiuni inegale şi care, deşi se pot citi independent, sunt legate între ele prin câteva personaje şi toposuri. Factorul unificator îl constituie situarea acţiunii fiecărei bucăţi într-o lume bucureşteană colorată şi plină de detalii pitoreşti, ceea ce dă elementelor mulţimii un aer de familie. Sunt multe întâmplări, uneori anecdoticul devine arborescent şi greu de descâlcit. Cadrul temporal e divers. Unele episoade sunt evocate din relatările altora de demult, iar firul epic se întinde până în preajma Războiului pentru Independenţă.

Cele mai multe întâmplări sunt (vorbă să fie, n-avem de unde să şti, desigur) rodul experienţelor directe ale unui personaj în care recunoaştem multe din datele personale ale autorului (născut în 1924 şi mort în 1994). Personajul acesta e avocat şi cunoaşte perfect Bucureştii şi universul lor. Numeroase întâmplări se desfăşoară în prima parte a anului 1944, într-o atmosferă de crepuscul (războiul stătea să se încheie – prost – iar societatea românească îşi trăia ultimele clipe ale vechiului regim). Nu stăm să ne mirăm, că doar l-am pomenit deja pe Mateiu Caragiale. Din liota de portrete mărunte se detaşează figuri excentrice ca a moşierului levantin Costi Paleologu (din povestirile La Paleologu sau Sclava iubirii), ofiţeri de poliţie (Rache din În deal, pe Militari), colegi de generaţie dezabuzaţi (cuplul Adrian-Nora) etc. Materia celor mai multe proze e dată de poveşti de dragoste cu deznodământ fatal, iubiri imposibile şi care se consumă violent, aproape à la russe (Sclava iubirii e, să ne reamintim, şi titlul unui film de Nikita Mihalkov, pe care naratorul îl vede, peste ani, la cinematograful Mioriţa de pe Calea Moşilor).

Aplecarea spre crepuscular şi misterios, explorarea elementului decadent, a misterului genealogic vecin cu blestemul, dar şi o stilistică foarte elaborată, înţesată de aluzii culte, atracţia faţă de femei decăzute (dar fatale, nu glumă) sunt doar câteva din elementele care trimit fără greş la creaţia lui Mateiu Caragiale, ameninţând să facă din autor un epigon al acestuia. Iată o mostră de text:

Mă aflam, aşadar, în plină iarnă, la un bal, la Sutzu, pentru a mea desfătare, dar – sacerdos in aeternum – nu fără a avea totodată şi misiunea, lesnicioasă de altminteri în acele împrejurări, de a veghea asupra lui S., el însuşi părtaş la sindrofie. Schimbam, destul de sastisit de petrecerea ce se vestea cam searbădă, câteva vorbe cu unul dintre oaspeţi, la catul de sus, când privirea îmi fu robită de o apariţie fermecătoare, deosebit de fermecătoare chiar printre atâtea grandes dames en grande beauté care umpleau saloanele palatului. Mă izbise graţia ei de regină încă de când urca, întorcându-mi spatele, treptele dimpotrivă. Acum ajunsese sus şi puteam s-o văd la faţă. Era o femeie oacheşă, foarte tânără şi foarte frumoasă, îmbrăcată şi încălţată cu un gust şi cu o eleganţă desăvârşite, purta o rochie de brocart greu, de culoarea vişinei putrede, iar gâtul şi-l împodobise cu o zgărdiţă alcătuită dintr-un şirag de perle. În corsaj, ca o făgăduinţă şi ca o provocare, înflorea, de o culoare aidoma rochiei, un minunat trandafir. Dumnezeule mare! Un trandafir adevărat, în plină lună a lui ianuarie? Amănuntul acesta îmi strâmtă simţitor cercul întrebărilor etc. etc.

Galeria de femei fatale, aristocrate sau comilitone ale Raşelicăi Nachmansohn, e destul de bogată, de la misterioasa şi senzuala Tofana (La Paleologu) la exotica dizeuză Sequana din Femeia de la miezul nopţii, trecând prin povestea celor două fete gemene, concepute dintr-o relaţie extraconjugală, ale colonelului Emanuel R. Am avut nu de puţine ori impresia unei influenţe eliadeşti destul de puternice şi asta nu numai din cauza filonului fantastic bine reprezentat, ci şi ca urmare a exploatării unui folclor magic destul de stilizat de altfel.

Dacă lui Radu Albala i se poate reproşa o anume lipsă de originalitate, ar fi nedrept să nu-i recunoaştem câteva lovituri de maestru, vizibile mai ales în povestirile mai scurte, unde nu apucă s-o ia prea rău pe arătură şi, concentrându-se pe spaţii mai mici, ajunge la rezultate remarcabile. E de citat aproape integral Propyläen Kunstgeschichte, unde un bibliofil vinde pentru a face rost de bani seria de volume cu acelaşi nume, iar cumpărătorul, un ins enigmatic, rupe o pagină dintr-una din cărţi pentru a pune în ea măsline pentru o femeie uşurică pe care o mai cheamă, colac peste pupăză, Tănţica. În final, un bonus pentru cei care iubesc istoria Capitalei. Aceştia pot descoperi în volumul de azi evocări documentate şi amănunţite ale multor locuri, clădiri şi personaje uitate din Bucureştii de altădată. 

Un comentariu:

ionescu spunea...

daca nu ma insel, 'in deal, pe militari' este o incercare de a continua 'supt pecetea tainei' a lui mateiu caragiale. a mai scris cineva o astfel de continuare (alexandru george???). le-am citit cam demult, nu mai stiu