☺☺ Andrei Ruse – Soni

Una din cele mai vechi amintiri cinematografice pe care le am este a unui film japonez alb-negru în care e vorba de un bărbat de vreo 50 de ani (nu-i exclus să-l fi chemat Tanaka, ca pe mulţi din compatrioţii lui) care suferă de cancer la stomac. Îmi amintesc că bietul om, cu un aspect caşectic pronunţat, s-a chinuit, a gemut, a vomitat şi s-a strâmbat foarte realist tot filmul, de a priceput până şi copilul care eram că a avea această boală e un lucru cumplit. Cancer gastric în ultimul stadiu e diagnosticul care i se pune pe neaşteptate şi personajului titular din Soni de Andrei Ruse (ediţia a III-a revăzută, Polirom, 2012), iar această sentinţă produce în comportamentul şi concepţiile tinerei de 26 de ani o serie de modificări care dau substanţa cărţii.

Dacă tot am început cu o referire cinematografică, să spun că dacă ar fi fost film, probabil Soni ar putea fi cu uşurinţă calificat drept remake al unei alte... cărţi. E vorba de Prins de Petru Popescu, despre care am scris nu foarte demult aici, scrierea cult a anilor 1960-1970. şi de această dată, personajul central e tânăr, şi acum el (adică ea) primeşte pe neaşteptate diagnosticul de cancer în fază avansată, hotărându-se să-şi trăiască cu maximum de frenezie viaţa scurtă care i-a rămas de trăit. Eroul lui Popescu nu are nume, e doar inginerul. Ruse face un pas timid înainte şi-şi botează eroina Soni. Îi atribuie identitatea unei femei de 26 de ani şi statutul social al unui individ care nu are mari probleme materiale (foncţia-foncţie, slujba la firmă o scuteşte de griji). A, să nu se creadă cumva că Soni (numele civil e Sonia Vlad) ar fi una din nenumăratele fiinţe care fără trecut (că viitor nu prea ar mai avea, oricum). Autorul îi confecţionează la repezeală o biografie intelectuală, căci fata a terminat Filozofia şi ar fi fost o cititoare pasionată („facultatea şi sutele de cărţi pe care le-am citit”, „cărţile beatnicilor, cărţile cu vână, pe care le devoram şi le furam din librării”).

Adică, pe scurt, fata era şi cultă, ba chiar a avut iubiţi cu pronunţate aplecări intelectuale. Atâta că acum nu prea mai e timp pentru aşa ceva, se scurge nisipul din clepsidră, iar compensaţia, foarte la îndemână de altfel, e sexul, la care se adaugă, previzibil, drogurile. Să fie vorba de un mecanism de substituţie sau de o convertire totală a instinctelor la cel al reproducerii, fapt e că Soni devine un fel de nimfomană şi face experienţe care de care mai senzuale, de relatarea detaliată a cărora scriitorul nu şi-ar fi putut priva cititorul. Rămasă singură în urma plecării unui iubit relativ stabil, Paul, despre care anglo-saxonii ar zice că avea commitment issues, Soni trece din bărbat în bărbat. E vorba mai ales de cunoştinţe întâmplătoare, de relaţii pasagere. Nu ştiu cum se face, dar mai toţi bărbaţii aceştia sunt buni la pat, un stereotip pe care îl găsim în destule scrieri erotice, dintre ei se detaşează Vlad (pe care îl cunoaşte la un sex shop), un anume Florin sau Niki, un băiat de 14 ani cu care Soni are o experienţă pedofilă. Soni nu o va ierta nici pe Dana, cea mai bună prietenă şi confidentă de încredere, de care se apropie într-un mod cât se poate de puţin ortodox.

În toată suferinţa asta zăpăcită, există totuşi speranţă şi repere. Soni face chimioterapie şi participă la sesiuni de psihoterapie în grup, ocazie cu care îl cunoaşte pe Mihai, bolnav şi el (de SIDA) şi care pare să îi confortul spiritual de care are nevoie. De altfel cartea se încheie într-o notă optimistă, Soni nu moare, ba chiar boala i-a prilejuit o experienţă de neuitat, aceea a trăirii vieţii la intensitate maximă. Domnişoara Tanaka a literaturii noastre contemporane are parte de viitorul care îi fusese refuzat japonezului.

Limbajul folosit de eroii lui Andrei Ruse mimează destul de convingător realitatea lingvistică a anilor 2000:

Răspund. Aud doar respiraţia Danei în telefon.

— Soni… Am aflat de la maică-ta… Nici nu ştiu cum să zic, nu ştiu ce să zic.

— Păi nu zice nimic.

— Nu, deci… Pfff… Mi-a zis Radu că te-ai învoit, că nu eşti ok, am zis să te sun, dar aveai telu’ închis… În fine, şi-am sunat la maică-ta mai devreme şi mi-a povestit tot… Nu, deci… Mi-a căzut cerul în cap, Soni…

 — Dana, Dumnezeule, nu trebuie să-mi explici sau să te scuzi că ai aflat, în puii mei. Ţi-aş fi spus. Dar abia-mi revin şi eu, adică…

— Eşti ok? Adică cum dracului să fii ok… Trec pe la tine.

Autorul nu se teme de cuvintele „tari”, iar expresii precum „e, pula!” au o frecvenţă comparabilă probabil cu cea a sintagmei „rege al regilor” din inscripţiile în vechea persană care au ajutat la descifrarea tăbliţelor cu texte cuneiforme. Tehnica romancierului se vrea sofisticată. Un anume AR intervine în carte şi are un schimb de mesaje pe e-mail şi Yahoo Messenger cu Soni, pe care aflăm că de fapt o cheamă cu totul altfel şi nu e decât plăsmuirea livrescă a sus-pomenitului AR. În fine, jocuri din acestea cam banale de-a „uite autorul, nu e autorul, uite personajul, nu e personajul”, un fel de bandă a lui Möbius narativă pe care cititorul e invitat să alunece pentru a ajunge, fără tranziţii, de pe o suprafaţă a textului pe alta. Nu e exclus ca romancierul, care numai lipsit de inteligenţă nu e, să fi intuit lipsa de originalitate a subiectului şi caracterul destul de previzibil al personajului principal şi să fi dorit să dezvolte o strategie compensatorie, la fel cu Soni. La unii cititori aceste gadgeturi vor fi funcţionat, la alţii, printre care mă număr şi eu, nu prea.