☺☺☺ Ion Ianoşi – Internaţionala mea. Cronica unei vieţi

Cred că numai să fie homosexual îi mai lipsea lui Ion Ianoşi, bătrânul profesor de estetică al Universităţii din Bucureşti. Nu de alta, dar ungur este, evreu așijderea (numele iniţial, Ioan Maximilian Steinberger). În plus, şi-a păstrat convingerile filozofice marxiste şi simpatiile politice de stânga, ca să nu mai spun şi că a studiat la Leningrad în siniştrii ani 1950, aşadar ce s-ar putea imagina mai aproape de chintesenţa minorităţii în România de azi? Aceste caracteristici se pot transforma în tot atâtea motive de a citi, cu curiozitate, masivul volum memorialistic apărut acum câteva luni la Polirom şi pe care autorul l-a intitulat Internaţionala mea. Cronica unei vieţi. E o carte gospodărească, în care autorul nu se abate niciun pic de la principiul cronologic şi îl însoţeşte pe cititor prin toate etapele vieţii lui, de la copilăria braşoveană (e născut în 1928) la scurta perioadă de studenţie la Cluj urmată de studiile „adevărate” la Leningrad (până în 1955), de la anii în care a ocupat postul de instructor la CC al PMR (1957-1965) până la perioada maximei productivităţi profesionale, din 1965 până în anii din urmă, când s-a pensionat.

 

Biografia lui Ianoşi urmează o traiectorie destul de previzibilă pe baza datelor ei esenţiale. Tânărul provine dintr-o familie burgheză evreiască cu simpatii antebelice comuniste şi totodată cu o tradiţie intelectuală solidă şi are parte şi el de propriile aventuri de ilegalist. Unul din episoadele relatate seamănă perfect cu o întâmplare din vechiul serial Pistruiatul:

 

Le preda [orele de romană] o profesoară tânără, cu maniere severe, al cărei nume avea să dobândească notorietate în regimul ulterior. Era doamna Sanda Rangheţ, soţia comunistului ilegalist Iosif Rangheţ, demnitar la începuturile noului regim, decedat în septembrie 1952. O dată sau de două ori, ea mi-a încredinţat rolul de curier. Îi duceam tatălui meu câte un pachet. Pe atunci mai locuiam încă în casa bunicilor, iar eu habar nu aveam ce căram de la şcoală în apartament, câteodată şi înapoi. Pachetele conţineau materiale de partid, manifeste ilegale. Tata nu-şi întrerupsese sprijinul acordat Partidului Comunist. Cotiza la „Ajutorul Roşu”. În apartamentul în care locuiserăm înainte, găzduise temporar pe câte un urmărit de poliţie, chiar pe câte un evadat din penitenciar, îşi pusese locuinţa la dispoziţia adunărilor secrete ori maşina de scris – pentru multiplicarea manifestelor. Acum, doar intermedia mesajele. Nu era încadrat în vreo organizaţie. Statutul său de burghez, chiar expropriat, le convenea militanţilor aflaţi în condiţii de ilegalitate.

 

După o scurtă perioadă de glorie, părinţii sunt marginalizaţi. Mama (Anna Látó) are parte de o existenţă aventuroasă; ea divorţează de timpuriu de tatăl memorialistului, trăieşte o vreme la Londra, apoi la Budapesta, revine în ţară, se recăsătoreşte, activează ca jurnalist etc. Intrat, datorită unor excelente premise de familie, dar şi mulţumită opţiunii personale, în graţiile regimului instalat după 23 august 1944, Ianoşi (pseudonim pe care îl va oficializa de fapt ulterior) face studii de filozofie în URSS, unde îşi cunoaşte şi soţia (Janina Caffé). Proaspătul doctor în filozofie începe o carieră didactică universitară şi ajunge profesor la sfârşitul anilor 1960.  Pe măsură ce comunismul îşi traversează etapele istorice româneşti (de la stalinismul iniţial trecând prin naţionalismul relativ bine stăpânit, însă represiv, al lui Gheorghiu-Dej şi culminând cu regimul personal al lui Nicolae Ceauşescu) se limpezesc şi vederile lui Ion Ianoşi. Critic moderat (şi exclusiv pe la colţuri, de ce să n-o spunem) al exceselor ultimelor două decenii de comunism, el nu-şi abandonează convingerile marxiste, ba chiar ajunge să le reproşeze conducătorilor ţării abandonarea de facto a erzaţului ceauşist. Totuşi, mai ales după ce renunţă, în 1965, la postul de instructor pe care îl ocupa într-o structură a Comitetului Central, Ianoşi publică masiv. Sunt de menţionat lucrările mai timpurii, cea consacrată romanului monumental (tributară totuşi multor poncife marxizante grosolane) şi mai ales monografia dedicată lui Thomas Mann, din care supravieţuiesc destule secţiuni. Universitarul călătoreşte mult (suspect de mult pentru un trăitor în comunism, ar putea spune unii), ţine cursuri de estetică, conduce doctorate, publică masiv.

 

Perioada postdecembristă (termenul de „postdecembrism” e folosit aproape obsesiv şi cel mai adesea cu conotaţii negative) îi va aduce lui Ianoşi multe contestări. O bună parte a ultimului sfert al cărţii e de altfel ocupată de trecerea în revistă a unor atacuri şi critici. Memorialistul are numeroşi prieteni (lista e prea lungă pentru a putea fi reprodusă aici, dar pe ea se regăsesc nume precum cele al coreligionarului Radu Cosaşu, dar şi ale cuplului Ion Vartic – Marta Petreu, colegi ca Vasile Morar sau Adrian Paul Iliescu şi mulţi, mulţi alţii). Cu Gabriel Liiceanu (căruia Ianoşi i-a fost conducător de doctorat) relaţia e complicată, iar colaborările lui Ianoşi cu Humanitas stau sub semnul unei instabilităţi provocate – în opinia acestuia – de radicalismul maniheist al directorului editurii. Cu destule hopuri se desfăşoară relaţiile cu Vladimir Tismăneanu. Eternul oportunist al tuturor regimurilor pare complexat de constanţa în opinii (bune sau rele, nu contează) a lui Ianoşi şi mai profită de câte o ocazie pentru a-l împunge (nu în ultimul rând, cu ocazia aşa-zisului raport al aşa-numitei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste). De departe, cel mai violent contestatar al lui Ianoşi e însă fostul director adjunct al ICR, Mircea Mihăieș, al cărui caracter abject iese la iveală şi cu ocazia articolelor pe care pe publică pe tema respectivă în România literară. În fine, pentru a încheia spinosul capitol al relaţiilor personale complicate, Ion Ianoşi are nu puţine cuvinte de reproş la adresa fiicei lui Blaga (Dorli) pentru modul în care gestionează documentele rămase de la Tudor Bugnariu, soţul ei, sau faţă de Iosif Sava, renumit muzicolog şi realizator de televiziune, căruia i se reproşează inconsecvenţa morală în raport cu alte personalităţi (G. Liiceanu, Gh. Rădulescu).

 

Internaţionala mea... e o carte masivă, de aproape 900 de pagini (cu un preţ pe măsură, desigur). Memorialistul are o ţinere de minte excepţională, sprijinită desigur şi de jurnalele şi însemnările de pe parcursul unei vieţi bogate în evenimente. Însemnările ajung la detalii incredibile, iar evocările, extrem de numeroase, se referă la sute de indivizi, cu rude, traiectorii profesionale, destin geografic etc. Autorul include impresii de călătorie din ţările vizitate, în Est ca şi în Vest, lungi liste de nume, date, evenimente politice de fundal, apoi adevărate bibliografii ale propriei opere, foarte bogată şi ea. De altfel filozoful recunoaşte că a fost întotdeauna animat de dorinţa de precizie, care i s-a accentuat pe măsură ce înainta în vârstă. Rezultatul e o adevărată enciclopedie (subiectivă, categoric) a celei de a doua jumătăţi a secolului XX.

 

Postarea de faţă nu şi-ar fi putut propune o prezentare mai detaliată a acestei cărţi, ale cărei dimensiuni şi complexitate fac imposibilă tratarea într-un asemenea cadru. Cu bună ştiinţă sau nu, autorul desfide apelul lansat de Ceauşescu cel priceput la toate la începutul anilor 1970, care susţine că „Cei care predau ştiinţele sociale trebuie să facă eforturi să predea scurt, să scrie concentrat, pe înţelesul oamenilor. Atunci vor face o treabă bună”. Probabil că mulţi cititori vor fi de acord că Ion Ianoşi a făcut „o treabă bună”, deşi unele secţiuni ar fi putut fi comprimate, altele chiar eliminate cu totul ca fiind de interes prea îngust. Indiferent de opţiunile ideologice ale lectorului, e greu să i se conteste lui Ianoşi consecvenţa. „Am rămas fidel propriului meu internaţionalism desuet” scrie el şi, deşi se găsesc destui viteji (post-războinici) consecvenţa e o însuşire destul de rară pe la noi.

 

Fact checking

Cu toate eforturile depuse de autor, în carte s-au strecurat numeroase erori. Trec iute peste greşelile de tipar, deşi unele sunt de tot hazul (cum ar fi „vanfarină” în loc de „warfarină”, substanţă folosită ca otravă sau medicament, „Mariiski”, eroare repetată, pentru „Mariinski” ca nume al celebrului teatru de balet). Ceva mai supărătoare este repetata ocurenţă a termenului „calc” [lingvistic], al cărui înţeles e limpede că autorul nu îl cunoaşte. Editura Polirom s-a dovedit şi de această dată incapabilă să facă faţă la înălţime cerinţelor editoriale ale unei lucrări de asemenea anvergură, iar redactorul cărţii are o performanţă mediocră. Lipsa unui index este și ea un neajuns de neiertat. Iată câteva erori, mai ales de detaliu istoric:

 

• Despre Hilde Benjamin, înalt demnitar comunist din RDG, ni se spune că a fost ministrul Învățământului. Nici vorbă, a fost ministrul Justiţiei, ba chiar a coordonat o serie de procese politice răsunătoare.
• Ştefan Voitec nu a ocupat niciodată demnitatea de preşedinte al Consiliului de Stat şi cu atât mai puţin i-a precedat lui Ceauşescu ca şef al statului.
• Ion Ianoşi a învăţat rusa în anii 1950 după celebrul în epocă manual al Ninei Potapova, aşa cum ne mărturiseşte chiar el. După 20 de ani, vizitând iar URSS, el îşi aminteşte de primele lecţii de rusă, luate după manualul scris de... Zoia Potapova.