Mama către Bulă: Măi, Bulă, măi... mai pune şi tu mâna pe o carte... şi mai fă şi tu nişte cornete, că uite, nu mai avem din ce să vindem seminţele-astea... (vechi banc)
Am tot stat şi am cugetat dacă să cenzurez sau nu titlul volumului de proză al lui Costi Rogozanu Fuck the cool. Spune-mi o poveste (Polirom, 2007) şi m-am decis să n-o fac. La urma urmei, dacă editura îl lasă să treacă, probabil în speranţa că va atrage cumpărători cititori, de ce n-aş aplica apelaşi procedeu pentru sporirea traficului pe blog? Drept e şi că autorul, probabil îngrijorat de efectul pe care l-ar putea produce titlul la unele categorii de lectori, adaugă, cu font de dimensiuni mai reduse, şi liniştitorul subtitlu 10 sinopsisuri cu amor, tristeţe şi alte nimicuri.
Aşadar o (auto)minimalizare (auto)ironică, în definitiv zece bucăţi scurte, pe teme rupte din viaţa oamenilor în jur de 30 de ani, înfipţi cu ambele membre inferioare în solul junei patrii capitaliste. La urma urmei, dacă ar învia, prin absurd, pictorul paşoptist C. D. Rosenthal şi şi-ar repicta celebra Românie revoluţionară, nu e de neconceput că ar înfăţişa-o pe Maria Rosetti cu buricul gol prevăzut cu cercel şi dând un SMS unui membru al guvernului vremelnicesc. SMS-uri dau şi personajele lui Rogozanu din povestioara HP/SMS. J (de la jurnalist, desigur) o bombardează cu mesaje pline de ardoare erotică pe V (Viola), la care ea răspunde cu aceeaşi intensitate amoroasă, ceea n-o împiedică să consume aproape simultan un act sexual cu un alt bărbat. În Exploziv, Berni, angajat la SRI (filaj şi interceptare, aşa că bine informat) o gelozeşte pe Maria şi o aruncă în aer împreună cu Ramon, după care se sinucide. Eroii anilor 2000 trăiesc intens, parcă după principiul work hard, fuck play harder. Traduşi în amor precum Crăcănel, ei nu aşteaptă ca treaba asta să se petreacă, precum în D'ale carnavalului, de prea multe ori (Da, Mangafaua!... Eu... A opta oară tradus), ci trec la acţiune cu mijloace ferme. Trecut-au vremurile vitrionului englezesc al Miţei Baston. Miţele lui C. Rogozanu par coborâte din paginile scrierilor chick lit:
Mi-am luat şi licenţa, cu ceva efort, la „limbi străine“. Sunt traducătoare şi şefă de departament într-o mare companie de produs ambalaje de carton. Câştig 2000 de dolari pe lună [între timp dolarul a devenit desuet, se poartă (i)euro] şi sunt în sfârşit plină de respect faţă de mine. Nu-mi vine să cred, de fapt. Când iau salariul, mă uit în oglindă cu frică şi curiozitate, ca la un manelist care coboară dintr-un Mercedes. (Delete).
Piesa centrală, Fuck the cool, se concentrează pe persoana unui maestru („consilier de cool“) în jur de 50 de ani, „un soi de filozof al religiei showbizului, un fel de Constantin Noica de Nereju“, care devine cel de al treilea vârf al unui triunghi amoros, alături de soţia lui tomnatică şi de o tânără discipolă, Andra. Satira e amară, dar tuşele (pardon, apăsările pe clapele calculatorului) sunt uneori groase şi strică efectul. Tot de showbiz şi mecanismele stereotipe ale (auto)promovării e vorba şi în Frumuseţe, inteligenţă, dimensiuni, înţelegere. Viola (autorul pare în pană de inspiraţie când e să aleagă numele personajelor feminine) e o divă aflată în scădere de popularitate şi care îşi înscenează o relaţie scandaloasă cu Luca Preda, un fel de celebritate culturală televizată („un erou al intelectualităţii, un rafinat comentator al societăţii contemporane, pe care o punea pe masa de operaţie, o despica sigur cu bisturiul“). Nu e exclus ca modelul pentru Luca să-l fi constituit micii Mesia de Dâmboviţa gen Dan Puric sau H. R. Patapievici, cert e că povestirea e destul de reuşită.
Dacă autorul ar fi rămas în zona satirei, rezultatul de ansamblu n-ar fi fost deloc rău, cu toate excesele de limbaj şi relatările detaliate ale scenelor amoroase consumate între personaje (doar n-o să ne supărăm din atâta lucru, nu?). Din păcate el ne explică mai mult decât trebuie, mai ales proza finală, intitulată Zero. Illegal fiction, unde încearcă nişte teoretizări în răspăr, evident nu 100 % serioase, dar suficient de dăscălitoare pentru a-i stârni un căscat sănătos cititorului. Oricum, cu toate hibele, volumul rămâne un produs mai bun decât manifestările publicistice ale lui C. Rogozanu, foarte modeste de felul lor, spre a folosi un termen delicat.
C.N. Poşta Română S.A. anunţă reinstalarea restricţiei a trimiterilor poştale cu destinaţia SUA
Bucureşti, 15 decembrie 2010 – Începând cu data de 15.12.2010 se revine la restricţia privind acceptarea la prezentare a trimiterilor poştale (poşta de scrisori şi colete poştale PRIORITARE şi NEPRIORITARE sau E.M.S.) cu destinaţia S.U.A. având o greutate egală sau mai mare de 453 de grame şi este menţinută până la o dată neprecizată care urmează a fi comunicată ulterior.
Aşa arată comunicatul postat pe site-ul Poştei Române acum vreo trei săptămâni. E o prelungire a aceloraşi restricţii, introduse pe 18 noiembrie 2010, şi la care nu se renunţase vreo clipă, dar în fine. Ei şi ce, vor zice mulţi dintre noi, că doar nu ne interesează să trimitem pachete în America, ci doar să primim, că nu degeaba i-am aşteptat pe americani cu zecile de ani (a se vedea aici un articol din presă privind restricţia iniţială, însoţit de comentariile deştepte ale unor compatrioţi). Şi la urma urmei, au să se descurce americanii şi fără să le mai trimitem noi cârnaţi, brânză sau tobă, că tot riscam să le respingă Departamentul Agriculturii şi nu mai ajungeau la destinatar. În plus, după toată tevatura cu pachetele acelea suspecte trimise de prin Yemen sau din cine ştie ce cotlon adăpostitor de terorişti, e bine să fim vigilenţi, toa'şi, că nu se ştie unde pândeşte duşmanul global.
Pe cine supară decizia asta? Probabil că numărul nemulţumiţilor e infim, raportat la cel al indiferenţilor. Eu cunosc un cuplu de oameni în vârstă, cu o fiică stabilită de mulţi ani pe la New York şi care îi trimiteau acesteia, din când în când, câte un cadou naiv. De pildă, când fata şi-a luat casă i-au trimis părinţii nişte carpete şi perdele. Deh, oameni naivi şi învechiţi în concepţii. De parcă n-ar fi plină America de aşa ceva. Bine le-a făcut că le-a tăiat macaroana, ia să se termine cu coletele astea subversive.
Destul de supăraţi au fost şi o serie de inşi, români la bază şi cititori în limba română, cărora rudele şi prietenii le mai trimiteau cărţi sau reviste din patria-mumă. Gata şi cu asta, cel puţin în cea mai mare parte, căci multe tipărituri depăşesc, dacă adaugi si plicul, greutatea de una livră (453 g). Ia mai puneţi mâna şi citiţi pe internet sau luaţi-vă ebook-uri, că ne-am globalizat, ce atâtea cărţi. Că în mediul virtual cărţile româneşti, mai ales cele mai recente apariţii, sunt extrem de slab reprezentate nu mai contează.
Nu caut vinovaţi. E posibil ca aceştia să se afle în tabăra americană, nu de alta, dar n-avem noi monopolul prostiei, am lăsat destulă şi pentru alţii. Desigur, ştiind cum merg instituţiile noastre, bănuiala cade în primul rând asupra Poştei Române. Să vedem. Partea caraghioasă e că trimiterile poştale cu pricina trec de regulă prin vama românească, unde un individ ţanţos şi cu stema ţării-n piept veghează cu vigilenţă ca în colete să nu se strecoare obiecte ilicite. A interzice expedierea pachetelor echivalează cu a recunoaşte că vama e o instituţie inutilă, cel puţin în relaţiile cu SUA. Până una, alta, se vor citi ceva mai puţine cărţi româneşti în America, dar - nu-i aşa - nicio pierdere. Vorba unul clişeu al zilelor noastre: şi care-i problema?
Cu recentul roman Gluma rusească (Cartea Românească, 2010), Dragoş Ghiţulete ne propune un fel de viziune tip mondo cane asupra unei felii de istorie care se întinde pe vreo două decenii, dacă nu şi mai bine, din comunism şi pană în vremurile de azi. Iar când spun mondo cane nu mă refer doar la relatarea unor episoade de o duritate de-a dreptul câinească, ci şi la procedeul insolit utilizat de autor, care introduce în carte până şi fragmente din jurnalul unui... câine, botezat, într-o deplină banalitate, Blăniţă:
Citeam cu voce tare, el ciulea urechile când eroul trecea cu bine peste un necaz. Apoi s-a apucat de scris, când i-am găsit jurnalul am fost uimit să găsesc acolo frânturi din viaţa mea, erau acolo cu râsetele şi văicărelile mele, cu jucăriile şi rugăciunile făcute lângă pat, cu mâinile împreunate şi cu ochii mai mereu aruncaţi pe geam, să aud dacă mă strigă sau nu din curtea blocului.
Cel care (se) descoperă (în) jurnalul căţelului e un tânăr numit, hipocoristic, Fleo, de la „sufleur“, căci practicase meseria cu pricina în România la sfârşitul anilor 1980. Când nu citeşte din jurnalul amintit, Fleo ne relatează din păţaniile sale de la teatru, din vremea lui ancien régime, apoi de la revoluţie, mineriade şi din Italia, unde îşi caută norocul, asemenea multor compatrioţi. Înşiruirea relatărilor nu e cronologică. Autorul ia bucăţile de viaţă, le răsuceşte şi le (re)pune laolaltă într-o ordine care corespunde mai degrabă emoţiilor sale decât curgerii fizice a timpului. O bună bucată din roman e consacrată zbaterilor morale ale lui Fleo, care, şantajat fiind, semnase un angajament cu Securitatea cam la spartul târgului, prin noiembrie 1989, deşi drept e şi că nu apucase să dea informări. În paranteză fie spus, situaţia seamănă cu cea a unei foste consiliere a lui T. Băsescu. Aceasta a demisionat, în cele din urmă, nu înainte de a fi etalat ifosele unei regine detronate.
Revenind la eroul nostru, remuşcările lui îl duc la o tentativă de suicid cu un revolver din recuzita teatrului. Nereuşita îl îndârjeşte, cel puţin declarativ, iar omul se dă de ceasul morţii pe zeci de pagini, cu riscul de a-l plictisi pe cititor. Când nu ocupă spaţiul cu mustrările de cuget ale lui Fleo, autorul relatează episoade din teatrul la care lucra acesta înainte de 1989. Mizerie, cenzură, obscenitate fizică şi morală, un securist atipic şi sentimental, Crăciun, care face uneori fapte bune şi îşi ajută colegii din teatru, un coleg actor (Potze) care practică echilibristica etică a epocii, o chelneriţă (Ioana) pe care Fleo o iubeşte, dar de care nu are parte etc. Nu-s multe personaje şi nici nu-s grozav realizate.
Dezamăgirile şi rememorările dureroase (şi iar remuşcările, vorba unui cântec destul de popular acum câţiva ani, Amintirile mă chinuiesc/ Amintirile mă răscolesc/ Nu mai rezist...) îl fac pe Fleo să plece în Italia. Mizerie multă şi acolo, xenofobie cruntă, violenţă. Relatarea personajului uman se amestecă cu diaristica practicată de câine, noroc că cititorul e răbdător şi despică şi-n patru firul narativ dacă e nevoie. O dimensiune suplimentară e introdusă prin istorisirea unor întâmplări sinistre prin care trecuse în comunism tatăl lui Fleo, internat într-un spital de psihiatrie. De parcă din tot ghiveciul ansamblul ăsta mai lipsea ceva.
Termenul de glumă rusească se doreşte, probabil, o referinţă alegorică la regimul comunist din România (introdus, ce-i drept, de sovietici, dar desăvârşit de ai noştri) şi la sinistroşeniile lui, pe care Dragoş Ghiţulete le evocă destul de convingător pe spaţii mici. Din păcate ansamblul rămâne precar, marcat de schematism şi de o duritate extremă a exprimării, îndoielnică însă ca efect estetic.
Înşelător şi, în fond, neinspirat titlul Dinastia Sanielevici. Prinţul Henric, între uitare şi reabilitare, pe care autorul îl dă cărţii apărute la Cartea Românească în 2008. Înşelător, pentru că din cele peste 250 de pagini ale lucrării, neamul („dinastia“) Sanielevici, distinsă familie de intelectuali evrei, nu are parte decât de... două şi jumătate, aşa că unii cititori s-ar putea plânge de reclamă mincinoasă. Neinspirat, pentru că la aşa o slabă prezenţă a dinastiei titlul de prinţ (coborât parcă dintr-o vitrină de la rame şi oglinzi) nu se prea justifică.
Depăşind aceste chichiţe în parte formale, avem o monografie tradiţională Henric Sanielevici (1875 - 1950). Who the f**k is Henric Sanielevici? ar putea întreba, iritaţi de propria ignoranţă suficientă, unii cititori. În Istoria... lui, G. Călinescu îl numeşte (cu maliţiozitate?) „inteligentul evreu“, îl compară cu Hasdeu şi îi consacră un spaţiu destul de mare, insistând asupra preocupărilor enciclopedice ale individului. Într-adevăr, prin polivalenţa preocupărilor sale, H. Sanielevici n-o egalează, probabil, decât pe Barbra Streisand (despre care ştim că e actriţă, cântăreaţă, compozitoare, scriitoare, scenaristă, regizoare, producătoare, fotograf, decoratoare, activistă politică şi câte şi mai câte).
Personajul nostru e critic, estetician, antropolog, paleontolog, publicist, memorialist, traducător, istoric al artei şi religiilor, politolog, economist şi, nu în ultimul rând, un polemist acerb. Practicant neabătut al „criticii ştiinţifice“ şi strict deterministe, în spiritul tainian al triadei rasă-mediu-moment, H. Sanielevici îşi începe cariera ca apropiat al cercurilor socialiste şi al Vieţii româneşti. E apreciat de C. Rădulescu-Motru şi pare sortit unei cariere universitare şi publicistice de mare succes. Ceva se va rupe însă (Adrian Jicu nu explică ce - poate nici n-ar fi fost posibil) şi viaţa lui Sanielevici ia un curs diferit, cel al permanentei lupte cu ceilalţi. Nu cruţă pe nimeni, de la Ilarie Chendi până la Nicolae Iorga, Ibrăileanu, Ralea, Lovinescu, sau Pompiliu Constantinescu şi îi desfiinţează pe Sadoveanu, pe poporanişti sau sămănătorişti. Îi apreciază (disproporţionat) pe Brătescu-Voineşti sau pe Panait Istrati precum şi pe o serie de prozatori ardeleni obscuri pe care istoria literară nu i-a reţinut (Grigoroviţa, Bănăţeanu, Buticescu, Păcăţeanu). Are contribuţii interesante privind pastelurile lui Alecsandri sau opera lui Eminescu.
Alături de perspectiva enciclopedică (uşor desuetă, chiar la începutul secolului trecut), atitudinea de permanentă confruntare cu ceilalţi e caracteristica definitorie a activităţii lui Sanielevici. Omul are, fără îndoială, un adevărat talent în a-şi face inamici peste tot (greu handicap, mai ales la noi, unde cultivarea relaţiilor e una din principalele chei ale succesului) şi e greu de găsit o personalitate cât de cât cunoscută a vremii pe care să nu şi-o fi ostilizat. Titlul cunoscutului film How to Lose Friends & Alienate People poate servi şi drept epitomă a vieţii personajului nostru. A sfârşit (previzibil), sărac, dezamăgit şi uitat de toată lumea.
Din tot talmeş-balmeşul acesta de preocupări, probabil cea mai aproape de suflet a fost antropologia. Înzestrat cu tenacitatea acerbă a multor diletanţi, Sanielevici a făcut, totuşi, studii temeinice în Germania şi Franţa. A scos în anii '20 un tom masiv, în franceză, intitulat La vie des Mammifères et des hommes fossiles, în care stabilea tot felul de corelaţii între scheletul şi alimentaţia oamenilor primitivi. Îmi amintesc că în copilărie găsisem tomul ăsta imens în bibliotecă şi mă fascinau desenele reprezentând tot felul de schelete. Eşecul acestei lucrări, la care muncise ani de-a rândul, l-a amărât, se pare, enorm şi i-a accelerat declinul intelectual început în deceniul următor. Drept e şi că omul nu se purtase deloc cu mănuşi şi făcuse albie de porci o serie de somităţi de la Sorbona.
Desigur, întrebarea la locul ei e dacă rămâne ceva din opera, imensă cantitativ şi niciodată reeditată, a lui H. Sanielevici. Ceva, ceva pare că s-ar putea alege. E vorba, desigur, nu de extravaganţele teoriilor antropologice sau de determinismul orb aplicat în critica literară. Rămân studii interesante despre Alecsandri sau Eminescu, dar şi o serie de idei estetice privind curentele literare pe care - ar putea spune unii răuvoitori - şi le-a însuşit ulterior G. Călinescu. Cât despre cartea lui Adrian Jicu, ea are meritul de a fi readus în atenţia publicului o personalitate foarte interesantă şi virtual necunoscută azi. E o monografie destul de plată şi pe alocuri redundantă, dar să nu fim prea aspri: puţini autori au darul de a scoate în evidenţă cu claritate ce e cu adevărat important.
Să scrii pe un blog despre cartea lui David Crystal Language and the Internet (Cambridge University Press, ediţia a II-a, 2006) poate părea o întreprindere narcisistică sau autoreferenţială (dacă nu-i totuna, desigur). E, păstrând proporţiile, să vorbeşti de funie în casa spânzuratului. Crystal, lingvist britanic cunoscut mai degrabă pentru preocupările lui din domeniul anglisticii normative sau al lingvisticii aplicate, nu-şi propune să zguduie disciplina propunând noi teorii sau formalisme complicate, ci mai degrabă să întreprindă un exerciţiu de stilistică bazat pe imensul material lingvistic pe care îl oferă internetul. Este, după cum afirmă însuşi autorul, o perspectivă lingvistică asupra internetului şi ea are în vedere toate dimensiunilor majore ale limbajului, în versiunea sa scrisă, desigur: elemente (orto)grafice, caracteristici gramaticale, lexicale şi de discurs.
Mediul specific de exprimare exercită o presiune uriaşă asupra limbajului, aşa cum îl ştim din variantele sale orale sau chiar scrise pe materiale clasice (hârtie). Autorul acordă importanţa cuvenită acestei presiuni şi mai ales consecinţelor ei asupra formei pe care o îmbracă limbajul folosit pe internet (numit, cu un termen anglo-saxon de sonoritate orwelliană care nu ştiu dacă are şanse să se impună în română, netspeak). Multe din trăsăturile netspeak-ului ar fi reacţii la constrângerile mediului electronic, la „tensiunea dintre natura mediului şi obiectivele şi aşteptările utilizatorilor“. E vorba, în multe privinţe, de caracteristici care disting limbajul scris de cel vorbit, dar ar fi probabil o simplificare să reducem situaţia la acest contrast.
David Crystal consacră capitole substanţiale problemelor legate de expresia lingvistică a identităţii pe internet, de limbajul folosit în e-mail-uri, chatgroup-uri sau în lumile. Nu lipseşte un capitol consacrat blogurilor, la care am să mă refer un pic mai pe larg.
În 2001 (când a apărut prima ediţie a lucrării) şi chiar în 2006 (anul actualei ediţii), blogurile mai figurau încă la capitolul Varietăţi noi (al optulea din carte), ceea ce, dacă ne uităm la explozia domeniului în ultimii 2-3 ani, poate stârni duioşie. După o scurtă introducere în care ne e lămurită originea termenului, atestat prima dată în 1997 (etimologia e, de altfel, binecunoscută, de la web + log, iar vorba a fost declarată cuvântul anului în 2004 - e o veşnicie de atunci), secţiunea despre bloguri prezintă şi o savuroasă familie de cuvinte. Mulţi termeni sunt arhicunoscuţi şi au pătruns, cu sau fără minime ajustări, şi în limba română: blogging, blogger, blogroll, blogosferă. Unii sunt mai rari şi mai depărtaţi de vorbitorii de mult-e-dulce-şi-frumoasă: blogoise/blogerati sunt cunoscătorii în ale blogurilor, iar un bleg nu este o persoană lipsită de energie, ci un blog care cere ceva (beg) de la cititorii săi (de pildă, bani), aşadar blog + beg = bleg (tehnică cunoscută în morfologia derivaţională drept portmanteau).
Discuţia atinge şi o dimensiune mai profundă, iar autorul face o afirmaţie interesantă, deşi poate niţel hazardată:
Blogurile personale ilustrează un lucru care nu se mai găseşte astăzi nicăieri: o varietate de scris destinată consumului public, care se prezintă exact aşa cum a scris-o autorul, care nu este expusă constrângerilor dictate de convenţiile altui gen şi care privilegiază idiosincrazia lingvistică. Numesc această varietate, prin analogie cu versul liber, proză liberă.
De reflectat.
Pentru că veni vorba de constrângerile mediului, nu-i aici locul unei prezentări mai lungi a acestei cărţi, deşi ar merita-o (poate revin la ea cu ocazia altei postări). Nu de alta, dar, spune David Crystal, dacă postările de pe un blog sunt prea lungi, autorul blogului poate fi acuzat de... blogoree.
Language and the Internet e o carte pe care o pot citi cu destulă plăcere şi nespecialiştii, desigur în măsura în care sunt interesaţi de problemele limbii. Deşi avertizam la început că lucrarea nu se avântă în adâncuri teoretice, există incursiuni de mai mică amploare şi în chestiuni mai aride pentru laici, dar deosebit de interesante pentru cei mai avizaţi, bunăoară aplicaţii ale maximelor conversaţionale ale lui Paul Grice la limbajul internetului. Desigur, totul în limba engleză, limbă din care e preluat şi materialul ilustrativ. Până la o eventuală traducere românească mai e mult de aşteptat şi vor mai ieşi, cred, destule ediţii ale volumului.
PS Am citit cartea în condiţii foarte bune pe iPad, folosind programul Stanza. Traducerea fragmentelor îmi aparţine.
Azi reiau (fără vreo modificare) o postare recentă de pe blogul prozatorului Marin Anton. Un experiment interesant de sociologie a lecturii:
Despre literatura şi proza românească cu dragoste şi abjecţie
Ceea ce voi spune acum nu are pretenţia vreunei analize aprofundate, bazate pe date statistice şi sintetizate metodic. Spun şi eu doar ce observ în jurul meu, iar toate acestea mă pun destul de serios pe gânduri.
Am avut în ultima vreme niscaiva discuţii cu tot felul de oameni, mai ales tineri, despre literatura română în general şi despre proza românească contemporană în special. O primă întrebare - pusă adolescenţilor - a fost cum li se pare materia numită şcolăreşte "română". Răspunsul aproape unanim - opt din nouă, ca să fiu ma precis - a fost: "E naşpa de nu se poate!". Al nouălea mi-a zis dând din umeri: "De obicei e o prostie şi te plictiseşti de mori la orele alea, da' din când în când mai sunt şi scriitori sau bucăţi mai mişto." "Şi cam care ar fi scriitorii mişto?", am întrebat plin de speranţă. Băiatul a stat un pic, după care a zis: "Acum, pe moment nu ştiu să-ţi spun, da' îmi aduc aminte că Creangă a fost chiar tare. A! Şi Caragiale-i mişto. De alţii nu ştiu să-ţi zic acum, pe loc." Atunci şi-au amintit şi alţi doi de Creangă şi de Caragiale, aderând şi ei la spusele colegului: "Aaa, da, frate, Creangă şi Caragiale-s mişto." Le-am amintit de Radu Tudoran şi de Toate pânzele sus. Majoritatea lor au dat iar din umeri şi au zis că, da, şi ăsta a fost mişto, au văzut filmul. Doar doi dintre ei citiseră şi cartea. Au fost câţiva care au zis că şi Mihail câine de circ a fost mişto. Am zâmbit şi le-am explicat că Mihail câine de circ a fost scris de Jack London. S-au mirat şi au zis privindu-mă neîncrezători: "Bine, da' filmu' era românesc!"
Trecând la contemporani am avut alte surprize. Încercaseră să citească, printre altele, Băgău sau 69, dar nimeni nu le terminase. "De ce?", i-am întrebat. "Fiindcă erau cam fâsâite şi aveau numa' caterinci de doi lei în ele", mi s-a răspuns. Am întrebat de premiata Cruciada copiilor a Florinei Ilis. Auziseră de ea, iar iubitorul de Creangă chiar încercase să o citească, dar renunţase rapid după un număr oarecare de pagini. "De ce?", l-am chestionat. "Fiindcă era total aiurea! Cică-i cu copiii din ziua azi, da' ăia din carte ascultă muzică la casetofoane şi n-are niciunu' empetrei sau ceva. O făcătură, ce mai!" I-am întrebat atunci dacă citiseră ceva de Dan Lungu, Filip Florian, Matei Florian, Răzvan Rădulescu, Radu Aldulescu. Au zis că: "nu, nu ne-am riscat la aşa ceva". "Păcat! Măcar unul din ei cred că v-ar fi plăcut!", am zis şi li s-o fi părut că vorbele mele aveau o nuanţă de insistenţă. O fată a dat sâcâită din umeri: "Ei, ce naiba să-ţi placă? Doar sunt scriitori români!".
Oftând, m-am intersat dacă mai citesc şi altceva în afară de presă, ca de exemplu literatură străină. Răspunsurile lor m-au lăsat cu gura căscată. Tinerii aveau nişte lecturi neaşteptat de variate, deşi poate că ar fi fost considerate de un pedant ca fiind destul de inegale valoric şi ciudate. Nu numai din clasicii literaturii universale, ci şi din scriitorii moderni sau contemporani. Am fost surprins nu de lecturile lor din Chuck Palahaniuk sau de cele din J.K. Rowling - sigur, o să mi se spună că mai ales scrierile doamnei Rowling sunt literatură de consum -, ci de faptul că vorbeau cu entuziasm despre De veghe în lanul de secară, romanul unei adolescenţe aparţinând altei generaţii.
Iată că, din fericire, dădusem de nişte tineri care citeau, mi-am zis după ce m-am despărţit de ei. Totuşi, nu puteam să fac abstracţie de nepăsarea, ca să nu zic de-a dreptul ostilitatea pe care o manifestau faţă de proza românească.
De unde o proveni această aversiune? Din orele de "română" şi reala lor ariditate? Din insuficienta promovare a scriitorilor români contemporani? Un răspuns franc şi dur - nu ştiu cât de exact, dar asupra căruia reflectez - l-am primit tot de la un adolescent care ştia însă că şi eu scriu (dar care n-a citit niciun text de-al meu din principiu cred). După un timp de reflecţie, mi-a zis uşor jenat: "Chestia e că voi scrieţi de parcă n-o faceţi decât ca să vă citiţi unu' pe altu' sau să vă citească criticii şi să vă dea premii. Fără supărare, da' scrieţi nişte aiureli plicticoase la maxim care, în rest, nu interesează pe nimeni altcineva pe lumea asta!"
Acum, deh, poate n-oi fi întrebat eu pe cine trebuie şi nici n-am făcut-o cu vreo umbră de profesionalism. Dar subliniez încă o dată: tinerii aceia încă mai citeau!
O să vă întrebaţi unde e "dragostea" din titlu. Bănuiesc că totuşi or mai descoperi şi câţiva curajoşi proza românească contemporană. În fond, chiar şi tirajele acestea anemice demonstrează că unii mai gustă şi aşa ceva.
Despre poezie n-am mai întrebat nimic. Prefer să-mi păstrez iluziile...
Subintitulat, străveziu, palindroman, volumul lui Şerban Foarţă, Roşul uşor e rozul iluzor (Humanitas, 2008) pare închis între copertele unei cărţi pentru coafeze (pardon, hair stylists, întru gloria noii corectitudini politice). Acum nu că distinsele practiciene ale trasului de păr n-ar citi şi lucrări mai subţiri (la conţinut, adică rafinate). E vorba - de ce nu - şi de o dimensiune dacă nu iconică, măcar mimetică. Altfel, în spiritul deja cunoscut (am scris mai demult aici despre Rimelările lui Foarţă), autorul se joacă şi aici cu vorbele, cu deosebirea că o face pe spaţii mai mari şi într-o organizare de tip romanesc. Dar de la Tristram Shandy încoace cam orice text se poate numi roman, nu-i aşa? Şi dacă, pentru a relua o idee tocită până la urzeală, lumea e un text, de ce n-am scrie şi un roman palindromic, un palindroman, adică un volum centrat pe ideea de palindrom.
Ce e aceea palindrom nu ni se explică cu claritate - culmea - nicăieri. Cititorul silitor ştie că un palindrom e un cuvânt (sau text) care citit de-a-ndăratelea dă un cuvânt (text) identic. Cum ar veni, „epuraşul uşa rupe“ (cu licenţa de rigoare). Sau nu neapărat identic, ci pur şi simplu un cuvânt sau text care are sens, ca în „Vasile - Elisav“, dacă admitem că cel de al doilea este un nume legitim (cam ca în felul în care se descriu secvenţele palindromice de nucleotide în genetica moleculară). Acum că ştim asta, e limpede că titlul cărţii e palindromic, fiind chiar un palindrom de cea dintâi speţă. În paranteză fie spus, preocuparea palindromistică a lui Şerban Foarţă e ceva mai veche, căci el comisese deja poezia Cvasi-palindrom. Nu trebuie să se aştepte, desigur, nimeni la un roman de tip doric/ ionic/ corintic, cu personaje, acţiune şi cadru mai mult sau mai puţin ortodoxe.
Roşul uşor e rozul iluzor e o lungă convorbire cu tente maieutic-intructiv-belferistice între palindromicul profesor de franceză Vasile Elisav şi două tinere vecine şi discipole, Nora Aron (palindrom!) şi Carmen Carpen (paronim). Cei trei toacă vorbe pe parcursul a aproape 200 de pagini (e drept, din când în când unul din ei mai iese din cameră pentru a se duce la baie, de unde, poate prin sinestezie, autorul ne spune cum se aude curgând un jet galben). Magistrul Elisav ţine discursuri savante, e erudit-caraghios şi franţuzit într-o lume în care franceza e desuetă (mai să te apuce râsul văzând că zice „ordinator“ în loc de „computer“ sau „calculator“). E pedant şi cu umor de cancelarie şi devine chiar insinuant cu aluziile sale erotice. Cele două tinere sunt mai degrabă publicul şi nu-şi stânjenesc mentorul cu prea multe întrebări incomode. Bineînţeles că nu trebuie nimeni să creadă că ar exista o cât de subţire miză epică aici. Deşi la un moment dat intervine, omniscient, autorul, pentru a ne povesti cum s-au cunoscut cei trei sau chiar dacă ni se istoriseşte povestea unui anume Iordache Moise (un al doilea, transparent, Cănuţă, om sucit), cititorul a văzut destule la viaţa lui şi e mai greu de atras pe piste false.
Un erou tiranic există, totuşi şi e limpede că acesta e limbajul. Toată cartea nu-i decât o joacă cu vorbele, desigur în sensul înalt al cuvântului, de pildă cel din Joc secund, o răsucire manieristică a vorbelor care bate de-a binelea înspre poezia în proză şi căreia i s-ar putea face, la nevoie, analize şcolare în spiritul vechilor texte ale lui Roman Jakobson sau - la noi - Solomon Marcus. Se citează vorbe ale altora, ba în româneşte, ba în franţuzeşte, ba în nemţeşte (mai puţin pe englezeşte, limba care pare a-i cădea mai greu la stomac lui Foarţă), şi se răsucesc, palindromic, cuvinte, până la alcătuiri ca cea de mai jos:
E anul, Avvo! Totul e creat. Negru capac e neaerisirea. Rece, apa, un rotitor bla-bla. Ana, idem. (Axa - mediana). Alb, alb (rotitor nu). Apa e cer, e cer. Aerisirea e necapac. Urgent, aer! Ce lut otova, luna! Luna e?!
N-a ieşit o poezie prea rea din acest gonit prin cuvinte de la coadă înspre cap. Mai ales „Negru capac e neaerisirea“ şi „Aerisirea e necapac“ fac toţi banii (deşi - nu-i aşa, unii s-ar putea supăra că vorbeşte cineva de arginţi în prezenţa poeziei). O bună impresie fac şi schimburile alerte de replici, în descendenţa lui Ionesco sau Alfred Jarry (franţuzii, deh):
- Atunci, ne continuăm dialogul? - Care dialog? se miră Nora. - Consideraţi că ăsta-i dialog? - Că face, schimb de libere opinii? [...] - Că convorbim?! - Că conversăm? - Căcănarii nu iubesc canarii, le-o reteză profesorul Vasile
Nu-mi place să dezvălui cum se termină cărţile despre care scriu. E de ajuns să spun că asta nu se termină rău, iar finalul pare să devoreze începutul, ca un şarpe Ouroboros. E, la urma urmei, un macro-palindrom pe care ni-l propune autorul. Un deliciu pentru iubitorii de jonglerii cu cuvintele, dar un fel de mâncare mai puţin apetisant pentru înţelepţii care nu văd forma din cauza conţinutului. Volumul e obositor pe alocuri, ce-i drept, mai somnolează şi muza, dar merită citit pentru bucuria descoperirii unor geme.
PS Fără vreo legătură tematică cu subiectul de azi. E exemplar gestul lui Şerban Foarţă, care a anunţat cu ceva vreme în urmă că îşi încetează colaborarea la revista Dilema veche, nedorind să mai fie coleg cu deputatul-publicist Sever Voinescu, mai cunoscut în vremea din urmă prin cauţionarea furtului la vot în Parlament, dacă nu prin lipsa de scrupule cu care susţine actualul regim politic corupt din România. De citit aici.
Alle gute Dinge sind... vier, cel puţin în materie de înregistrări ale unor spectacole de operă legendare. Îmi doream demult înregistrarea asta a Tetralogiei de la Bayreuth '76 dirijată de Pierre Boulez, dar am primit-o abia acum, la aproape cinci ani de când a ieşit pe DVD la Deutsche Grammophon, că pe VHS am avut ocazia s-o văd. Un cadou cu adevărat apocaliptic (nu mai puţin prin conţinut, căci, să nu uităm, Götterdämmerung se soldează cu sfârşitul lumii) pe care l-am pomenit în sesiunea încrucişată pe care am avut-o deunăzi aici.
Trecut-au, iată, 34 de ani de la montarea cu pricina, montare aniversară, căci se împlinea veacul de la primul festival de la Bayreuth, iar festivalul fără Tetralogie e ca petrecerea (rr)românească fără manele. Scandalul de atunci mai răsună şi azi prin văi. Patrice Chéreau le-a făcut pe fiicele Rinului să se hârjonească cu Alberich cel sumbru la baza unui baraj de hidrocentrală, i-a îmbrăcat pe Wotan în redingotă şi pe Gunther în frac, asta în vreme ce vicleanul Hagen e costumat cam ca Wagner la vremea lui. Şi - colac peste corbii lui Wotan - vasalii lui Hagen poartă puşti şi arată ca nişte proletari. Publicul select adunat în spaţiul mistic al Festspielhaus-ului de la Bayreuth a tropăit, a huiduit, a aplaudat când nu se cuvenea (sacrilegiu în templul wagnerianismului), dar până la urmă posteritatea a înghiţit gogoaşa.
Gogoaşa cu pricina a rezistat, ba chiar s-a umflat, zic eu, pe drept, în cele peste trei decenii. Dacă versiunea din 1976 s-ar fi remarcat numai prin teribilismele pomenite mai sus, ea ar fi rămas în istorie ca o extravaganţă şi atât. Din fericire, mai sunt şi interpretările. De departe, zic eu, performanţa interpretativă e a lui Donald McIntyre (Wotan), magistral pe tot parcursul celor trei opere în care apare. Helmut Pampuch (Mime) are un rol de mică întindere (personajul apare numai în Das Rheingold), dar îl cântă cu un rafinament deosebit. Roluri mici ca număr de măsuri, dar mari ca interpretare au şi Ortrun Wenkel (Erda), Marti Salminen (Fasolt în Das Rheingold şi Hunding în Die Walküre) sau Hermann Becht (Alberich). Principala voce feminină a Tetralogiei, Brünnhilde, este a lui Gwyneth Jones, onestă, fără a atinge performanţa lui Birgit Nilsson din Ring-ul dirijat de Solti, celebra versiune DECCA. Decent - fără a trezi mare entuziasm - şi Siegfried-ul cântat de Manfred Jung.
Să montezi şi să interpretezi cele peste 800 de minute ale Tetralogiei reprezintă, e limpede, o performanţă de ordin în primul rând sportiv. Trebuie să te ţină toate organele astea cordiforme - muşchi, tendoane, corzi vocale, nervi. Dacă la performanţa asta pur mecanică se adaugă şi harul artistic atunci se creează premisele capodoperei. Alături de extravaganţele punerii în scenă (care au, orice s-ar zice, o savoare deosebită), dincolo de performanţele vocale indiscutabile, ceea ce distinge versiunea de faţă a Tetralogiei de alte interpretări reuşite este caracterul teatral. Cântăreţii, fericit instruiţi de Chéreau, joacă magistral şi dau pe alocuri interpretării actoriceşti un caracter comic-grotesc (vezi mai ales scenele 1 şi 3 din actul I din Siegfried, dar nu numai). Pe unii wagnerieni treaba asta s-ar putea să-i necăjească, în ideea că deh, la Tetralogie trebuie să stăm, artişti şi spectatori, solemni-smirnă şi transpuşi şi doar atâta. Eu zic că nu e rău să-l mai scuturăm pe Wagner de praf şi să dăm un pic de viaţă acţiunii. Mai ales că, histrion cum era, probabil nu i-ar fi displăcut nici lui. Să nu uit, că tot mă pregătesc să închei postarea: memorabilă regia de televiziune a lui Brian Large. Omul e un specialist avizat al meseriei. Arătaţi-mi şi alţi regizori de transmisie cu doctorate în muzicologie şi care au tradus librete de operă.
Am răsfoit cu nostalgie, cu ocazia revizitării Tetralogiei în această interpretare, vechiul volum al lui E. M. Ciomac, Viaţa şi opera lui Richard Wagner şi l-am găsit încă demn de atenţie la peste 75 de ani de la apariţie. Ciomac pomeneşte un detaliu interesant legat de parodiile de care a avut parte, de-a lungul anilor, creaţia lui Wagner: „cu bunul gust specific, eroii erau îmbrăcaţi în costumele de azi. Herr Siegfried purta joben şi îşi avea însemnat locul vulnerabil cu o foaie mare de trifoi în dos.“ Fără foi de trifoi aplicate pe părţile ruşinoase, eroii wagnerieni ai zilelor noastre sunt mai apropiaţi de noi decât ne-ar plăcea să credem.
De la inceputul anului s-au aratat Semne: pe 16 martie ard mormintele sacre kasubi, in aprilie cade avionul cu poloneji, din iulie belgienii preiau conducerea UE, pe 2 decembrie NASA prinde gandacul facut din arsenic, p-orma Assange distruge increderea in Democratie.
E clar ca lumea asa cum o stim se va sfarsi in 2011. Voi ce vreti sa primiti de la Mos Craciun inainte de Apocalipsa?
zum ce-as putea sa vreau eu daca nu o carte? dar nu orice carte. imi trebuie una despre insecte, ca daca nici de la ele nu-nvat cum sa supravietuiesc sfarsitului lumii..deci ne vedem in colonia mea din Lumea cea Noua. pe curand!
ma lasi cu darurile tale capitaliste, cu culorile tale coca-colice, si cu hohotitul tau astmatic? in primul rand, mi-esti cam strain, io l-am cunoscut mai bine pe var-tu, Gerila, impuscat acum vreo douaj de ani de Voican Voiculescu & co. si nici tu nu esti mai breaz - campanie publicitara si-atat!
asa ca mosule, da-ti dracu' tolu-ala rosu - de la gorby nu se mai poarta - mai rade-ti si tu barba-aia-mbacsita cu care zgarii bietii copii, si-acum, ca tot vine apocalipsa, mai trage-ti si tu sufletul inainte de-a ti-l pierde si spune-mi odata cum era cu Betleemul ala!
macar acum sa ma gandesc la speranta unei salvari, dac-am uitat-o atat-amar de vreme...
cinesseur
daca tot vorbim de imposibilitati [Mos Craciun, Apocalipsa.. ce-s astea??? gimme a break!] atunci m-ar interesa ca Mos Craciun sa-mi aduca inainte de Apocalipsa, urmatoarele obiecte: filmul de absolvire al lui Terrence Malick - Lanton Mills [un scurt metraj existent doar in arhiva American Film Institute] si una din cele mai celebre carti disparute de-a pururi: Cartea Razboaielor Domnului [autor necunoscut]. pe care sa o ecranizeze Malick, fireste. daca o mai avea vreme..
bine, as mai vrea un lucru, insa asta ar implica o schema de tip dotarea masinii timpului cu o roata [de rezerva] a norocului. cam greu, deci raman primele doua.
diacritica
eu de la Mos Craciunul de dinainte de Apocalipsa as vrea sa primesc o pereche de pantofi aurii.
cultura-vura
amenintarea vine de la trafalmadorieni. mr. Assange a aflat si el asta la un pahar verde. doar sobolanii lui Banksy vor ramane la fel sa spuna povestea. postumanitatea suna comfortably numb. sa fim dada!
anda
"not with a bang but with a whimper" - now you can change that!
se pare ca orice american stie ca nu poti face fata unei Apocalipse fara your trusted firearm. as for me, biet consumator dezorientat, dar plin de intentii bune, nu stiam exact ce vreau de la Mosul, pana sa vad reclama asta:
zamo.ca
o caciulita care sa nu se rupa cand o pun. deoarece cf "Bigger, Longer & Uncut", Necuratu-i gheu. iar eu mi-s ferkes.
in plus caciulita are avantajul si ca mi-ar tine de cald, dat fiind ca eu-s convins ca Apocalipsa va veni abia cand hell freezes over.
delaskela
ultimul Mos Craciun as vrea sa mi-o aduca pe Madonna. nu mi se pare deloc imposibil si deloc nepotrivit. impreuna, sub bradul impodobit, am cinta True Blue. poate si altele. apoi am adormi unul linga celalalt privind pe N.G. viata frumoasa si harnica a castorilor. as inceca sa fiu cit se poate de spiritual si de calm.
micawber
eu nu mai vreau nimic, caci am primit deja ce imi doream: Tetralogia lui Wagner pe DVD, celebra versiune de la Bayreuth Boulez - Chéreau - Peduzzi din 1976.
..pana si renii cei simpatici s-au salbaticit. dupa ani intregi de munca neintrerupta au cedat psihic si i-a lovit turbarea. mai nou sunt cei mai de temut pradatori ai noptii arctice, infuleca halci intregi de carne de spiridus, si nu mai pot fi dresati inapoi.
sa-mi puna sub perna o kartzulie buna de speed-reading ca sa reusesc sa citesc intr-un an tot ce mi-am adunat ca o rozatoare sperand ca o sa am suficient timp sa termin.
si baaaaaaaaaani, multi bani, ca sa nu trebuiasca sa lucrez tot timpul asta.
poematike
imi doresc de Craciun ca oamenii sa fie singuri, complet si absolut singuri, macar o ora in viata lor.
diana
draga ultim si cel in care se pare ca trebuie sa cred pe cea din urma suta de metri, Mos Craciun, dedubla-m-ai! adica, mai pe intelesul renilor sfarsiti, scoate-ma din mine si lasa-ma sa privesc ranjind, de la distanta, cum se dizolva toate, sa ma incarc cu ale mele iluzii psihedelice. ah, cum mereu ti-am lasat a doua optiune, la fel de usor ai putea sa ma plasezi intr-un ozeneu.
adina b inainte de Apocalipsa eu vreau sa primesc de la Mos Craciun o pereche de manusi de lanuta, cu reni, si un ciobanesc belgian.
liviu daca anul viitor va disparea in ceata, singura mea dorinta pe care i-o pot adresa lui Mos Craciun inaintea ultimei lui veniri consta intr-o cutie goala de carton, colorata si cu funda, asa cum am vazut eu pe cand eram mic in filmele de la televizor. e cadoul pe care mi l-am dorit dintotdeauna si pe care nu l-am primit niciodata. cel putin o sa am in ce sa vomit atunci cand o sa ma imbat ca un porc de fericire ca incetez sa mai exist.
adriana avand in vedere faptul ca asta ar cam fi ultimul craciun si ca nu-s pretentioasa din fire as vrea sa fac un ultim gest tembel, plin de ambitz si inconstient intru totul, asa cum fac cretinoizii de mai jos.
a reader eu as dori sa-mi aduca Mos Craciun o biblioteca in care sa fie mai toate cartile clasice din lume si ceva pe deasupra - dar sa nu-mi umple casa. cu alte cuvinte, as vrea un ereader [preferatul meu ar fi Nook Color].
subteranienii
Apocalipsa inseamna Revelatie, asa ca nu imi pot dori altceva decat asta: "to feel greater than the sum of all my parts".
dreaming jewel
draga Mosule, de Sfarsitul Lumii eu vreau sa-mi aduci ultimele doua-trei romane din seria "A song of ice and fire”. cum adica "George RR Martin nu le-a scris inca”? esti Mosul sau nu esti?! fa bine de le scoate de undeva, ca nu vreau sa mor fara sa stiu cum se termina!
cu sau fara respect [in functie de rezultate]
DJ
zamboni
pentru mine "the end of the world movie collection", Bad Santa's cut [aka Santa's Bad cut] in aceasta ordine: The Omen, The Second Coming, Millennium, Antichrist, Armageddon, Apocalypto, Judgment Day.
În Ramona-Vals (Povestiri din Epoca de fier), volumul de proze apărut anul acesta la Cartea Românească, Constantin Mateescu pare să spună una şi aceeaşi poveste şi o face de nu mai puţin de nouă ori. E o impresie la care contribuie semnificativ tema comună a marii majorităţi a textelor, anume relatarea la persoana I a peripeţiilor prin care trece un tânăr intelectual (student sau proaspăt absolvent de Filozofie sau Filologie) în cea mai neagră perioadă a anilor 1950. Sub Ceauşescu perioadei respective i se zicea, eufemistic şi, se spune, cu voie de la poliţie, „obsedantul deceniu“. Autorul acestui volum se referă la anii în cauză cu formula „epoca de fier“, ceea ce pare să arate că şi-a făcut lecturile obligatorii din Hesiod.
Tânărul erou intelectual al lui C. Mateescu e un (auto)marginalizat tipic şi nu pare procupat să ocupe în societate locul pe care ar trebui să i-l asigure, în mod firesc, calităţile lui. Nici măcar când se căsătoreşte cu fiica unui mare potentat comunist al zilei, ea însăşi bine integrată în atotputernicul aparat de stat, eroul nu pare să aibă prea mari aspiraţii şi lucrează o vreme ca hamal la gara Basarab (M-am însurat cu o comunistă). Va fi numit, graţie influenţei socrului şi, după moartea acestuia, a soţiei, în diferite funcţii în aparat, dar le va îndeplini fără tragere de inimă şi va sfârşi prin a defecta în Occident. În Melody bar, omul cântă într-o orchestră de local şi vede cum prietenii şi colegii lui dispar unul câte unul, arestaţi de Securitate, şi li se pierde urma.
De altfel aceste dispariţii sunt o constantă a pieselor din Ramona-Vals. Oamenii sunt ridicaţi de pe stradă, de acasă, de la lucru. Cei rămaşi în libertate (câtă poate fi ea de libertate în condiţiile respective) trăiesc sub permanenta ameninţare a iminentei arestări. În Cenaclul din Matache, câţiva tineri se întâlnesc într-un apartament din piaţa bucureşteană respectivă pentru a dezbate tot felul de teme estetico-filozofice şi, bineînţeles, încep şi ei să dispară unul câte unul, mai ceva ca în Zece negri mititei. Când ai parte de asemenea întâmplări, e firesc să te muncească şi obsesia că cei din jurul tău sunt oamenii regimului şi te toarnă la Securitate. Ceea ce - se dovedeşte adesea - nu e o simplă suspiciune, ci de-a dreptul adevărul. Ba chiar se întâmplă câteodată să te saturi să faci obiectul delaţiunilor celorlalţi şi să vrei să-ţi încerci propriile forţe. Asta face şi tânărul redactor la secţia spaniolă a radioului, care transformă informarea organelor într-o adevărată artă. El îşi numeşte rapoartele cu sinistrul termen de „compuneri cognitive“, iar sintagma dă şi titlul uneia din povestiri.
Constantin Mateescu (despre care citesc că este un venerabil octogenar, autor a numeroase volume) scrie o proză cuminte dacă e s-o judecăm după standardele Ego-iştilor mizerabilişti de la Polirom. Nu însă şi o proză rea. Stilul e curat şi dovedeşte o excelentă stăpânire a tehnicii narative, ceea ce îl ajută pe alocuri pe autor să-şi captiveze cititorul. Sigur că omogenitatea tematică a povestirilor prezintă riscul apariţiei unor repetiţii, dacă nu la nivel textual, măcar la unul ideatic. De departe cea mai reuşită bucată mi s-a părut piesa de deschidere, Cu Troţki în intimitate. De data asta eroul primeşte cadou o carte a lui Troţki, desigur strict interzisă, iar simplul fapt de a ţine aşa ceva în casă i-ar putea aduce arestarea. Angoasa individului e magistrat capturată, iar obsesiile lui capătă pe alocuri un caracter gogolian ca în Nasul. Finalul are un twist pe care cu greu îl poţi anticipa. Reuşită e şi Nebuna din Chaillot, unde doi tineri căsătoriţi împart o baie comună cu o bătrână, iar convieţuirea se arată imposibilă.
Acţiunea din ultimele trei proze, Enigma Soniei, Plecarea Generalului şi Ramona-Vals, nu se mai petrece în anii epocii de fier, ci cu câteva decenii mai încoace. Cu toate acestea, prin personajele lor (nişte „foşti“), aceste povestiri nu afectează omogenitatea tematică a volumului. Nu că ar fi fost un lucru rău în sine. Cartea lui Constantin Mateescu, fără a fi o capodoperă zguduitoare sau un răcnet al originalităţii, merită citită de amatorii de proză de calitate.
Titlul postării - rebarbativ, fără îndoială - e nimica toată faţă de conţinutul ei, care îi va oripila fără îndoială pe adepţii necondiţionaţi ai cititului de cărţi clasice din celuloză. O recunosc deschis (şi nu-i prima oară că o fac): fără să mă declar adeptul teoriei potrivit căreia cărţile vor dispărea, îmi place să citesc cărţi electronice. Toate bune şi frumoase, citim cărţi electronice, dar pe ce dispozitive?
Am scris ceva mai demult aici despre experienţa mea cu Amazon Kindle şi chiar cu mult mai incomodul iPhone. Azi, despre iPad. S-o spunem din capul locului, dispozitivul e din altă categorie. Şi ca preţ, şi în materie de posibilităţi. Eu am versiunea fără 3G (îmi ajunge reţeaua wireless din casă), dar cu un hard de 64 GB (suficient, dacă ţii seama că aparatul nu-i făcut să depozitezi pe el fişiere). Am instalat şi am folosit, până acum, 3 programe de citit cărţi electronice (celebrele „readere“), după cum urmează:
Stanza e un program destul de robust şi care permite încărcarea direct de pe PC folosind, desigur, odiosul iTunes, asta dacă nu vrei, desigur, să cumperi cărţi online sau să le descarci pe cele gratuite. Există posibilitatea organizării pe autori sau grupuri, ceea ce nu e rău, mai ales dacă ai un număr mare de cărţi. Răsfoirea şi întoarcerea paginilor se fac destul de uşor şi natural, gestul fiind destul de asemănător cu cel folosit pentru cărţile adevărate. Stanza se comportă însă destul de prost (înţepeneşte de-a binelea) dacă vrei să încarci şi să vizualizezi fişiere de dimensiuni mai mari.
Bookman mi s-a părut, cel puţin până acum, cel mai promiţător dintre readere şi asta cel puţin pentru că permite vizualizarea relativ uşoară a unor fişiere de mari dimensiuni. Mai mult, el dispune de o funcţie tip History, care îţi arată ce cărţi ai citit în ultima vreme şi, desigur, la ce pagină ai rămas, ceea ce îţi permite să reiei lectura cărţii dorite. Mai mult, dacă te-ai săturat să citeşti o carte in Bookman, programul îţi dă voie s-o exporţi către un alt reader instalat.
În materie de funcţionalitate şi uşurinţă a utilizării (includ aici şi naturaleţea, adică apropierea de cititul clasic), readerele nu diferă prea între ele. Toate permit modificarea contrastului (plus aşa-zisul citit pe vreme de noapte) şi mărirea, dacă este nevoie, a dimensiunii textului. Din păcate, niciunul din cele trei programe nu e foarte uşor de utilizat când e vorba să sari de la o pagină la alta, neadiacentă (funcţia Go to page...). Utilizatorul se vede nevoit să dea cu deştul pe display până i se acreşte, ceea ce poate deveni frustrant la cărţile cu foarte multe pagini. Un neajuns fizic îl reprezintă greutatea destul de mare a iPad-ului propriu-zis (care trece binişor de juma' de kil), aşa că uneori îţi înţepenesc braţele de-a binelea citind. Nu-i un capăt de ţară, versiunile ulterioare vor cântări mai puţin, asta e clar.
O întrebare firească e de unde faci rost de cărţi electronice româneşti (că străine-s gârlă, pe bani sau nu). Editurile noastre sunt încă timide la capitolul ăsta. Corect books a zgâriat suprafaţa, dar mai e un drum lung până să se cearnă grâul de neghină. Humanitas îşi anunţă destul de pompos aici intrarea în era digitală, atât că în buna noastră tradiţie a formelor fără fond site-ul nu conţine, desigur, nimic. Polirom pune la dispoziţie amatorilor câteva zeci de cărţi. Gratuit. E ceva, deşi nu prea mult. Până la noi ordine nu ne rămâne decât să ne descurcăm cum putem. Dacă asta implică şi o doză de piraterie, s-o spună alţii.
În ciuda aparenţelor, de data asta nu-i vorba de România (şi nici măcar de volumul omonim al unui fost disident din comunism), ci de o îndoită ficţiune. Mai întâi, ţara în chestiune nu există, fiind rodul imaginaţiei lui Gary Shteyngart, iar apoi, odată ce am acceptat convenţia, ea se cheamă Absurdsvani, atâta că autorul o botează Absurdistan. E şi titlul romanului tradus la Humanitas în 2008 şi care ne dezvăluie un prozator plin de aplomb şi energie narativă, calităţi puse la treabă pentru a relata peripeţiile lui Mişa Vainberg. Evreu de felul lui, fiul lui Boris Vainberg, mafiot magnat post-sovietic de anvergură internaţională, Mişa are aspiraţii cu bătaie lungă.
Atât de lungă, că ajung până peste Atlantic. După ce-şi petrece adolescenţa şi prima tinereţe în America (unde urmează Occidental College, şcoală pe care rareori o numeşte altfel decât Accidental College), băiatul constată că nu se mai poate întoarce pe tărâmul făgăduinţei. Motivul e banal: papaşa Boris a omorât un om de afaceri din Oklahoma, iar dacă părinţii au mâncat aguridă, copiilor nu li se mai dă viză de intrare în Statele Unite. Aşa rămâne Mişa blocat în Rusia, departe de Rouenna, iubita lui americană, dar avându-l alături pe fistichiul Alioşa-Bob, un yankeu filorus. Maica Rusie îi pute, nu glumă, aşa că nu se sfieşte s-o califice drept „o naţie de ţărani băgăcioşi ajunşi peste noapte într-o modernitate dubioasă“. Iar Sankt Petersburgul nu apucă să se bucure prea mult de recent-recăpătatul nume: Mişa îi spune Sankt Leninsburg, metropolă unde dai peste localuri pentru toate gusturile şi portmoneele: Clubul 69 e-un club pentru homosexuali, însă cine îşi permite să dea trei dolari taxă de intrare (adică unu la sută din populaţia oraşului) îl poate frecventa şi-n timpul săptămânii. În afară de specificul homosexual, acest club este, fără îndoială, unul dintre cele mai normale şi mai respectabile localuri din Rusia. N-ai să vezi, ca prin alte părţi, cretini cu moace de mardeiaşi şi geci de piele sau chelioşi cu bocanci. Aici întâlneşti numai poponari prietenoşi şi nevestele bogate cu care se înţeleg aşa de bine. Acest grup voios îţi aduce aminte de celebra sintagmă a expaţilor americani: societate civilă.
Lucrurile se precipită. Boris Vainberg e asasinat în plină zi. Nu pare să fie o mare tragedie - ucigaşii sunt în relaţii cordiale cu Mişa. Acesta ajunge la concluzia că singura cale de acces în America o reprezintă un paşaport... belgian. Omul dispus să-i facă rost de el e un diplomat acreditat în excentricul Absurdistan, o fostă republică sovietică cu imense bogăţii petroliere, aşa că Mişa n-are încotro şi pleacă într-acolo. E momentul în care fantezia autorului se dezlănţuie. Absurdistanul e o utopie din aceeaşi familie cu ţările imaginare vizitate de Gulliver, ba chiar e sfâşiat de o veche (şi absurdă, desigur) rivalitate între două populaţii autohtone care ne aminteşte de gâlceava dintre cei care sparg oul la capătul ascuţit şi cei care preferă să facă aceeaşi operaţie la capătul rotunjit, dacă e să-i dăm crezare lui Swift. Mişa se trezeşte prins într-un adevărat război civil, trece prin aventuri după aventuri, îşi găseşte până şi o iubită locală (Nana Nanabragova) şi e numit ministru în guvernul revoluţionar al ţării (portofoliul e al multiculturalismului, căci puţine i se potrivesc chelului mai bine decât tichia de mărgăritar).
Romanul lui Gary Shteyngart e scris cu mult umor întunecat spre negru şi satiră ascuţită. Personajul Mişa Vainberg e remarcabil. Dotat cu un fizic supragabaritic, el are o nelimitată înzestrare naturală de a intra în bucluc şi - fire delicată - se hrăneşte nu doar cu cantităţi uriaşe de nisetru, ci şi cu flacoane de medicamente dezmierdate dulce, ruseşte, cu nume precum Zoloftuşka sau Prozakcik. Mişa aminteşte în destule privinţe de alt personaj fistichiu şi supraponderal al literaturii americane postbelice, Ignatius Reilly din Conjuraţia imbecililor a lui John Kennedy Toole. Cartea e scrisă cu vervă, iar sarcasmele sunt direcţionate echitabil, atât înspre urmaşii ţarilor, cât şi înspre promotorii americani ai stupidei corectitudini politice. Firile mai ruşinoase vor fi poate scandalizate de relatarea unor scene de amor explicit, dar n-ai cum să nu observi că descrierile, care îi aparţin chiar personajului principal, sunt pline de autoironie şi stârnesc râsul, ceea ce nu-i puţin. Romanul e totuşi obositor mai ales în cea de a doua parte, dedicată aventurilor din Absurdistan, când acţiunea se fragmentează şi textul devine greu de urmărit fără vreun câştig estetic evident. Dacă faci însă bilanţul cărţii, el e pozitiv.
Nu ştiu ce semnificaţie are ziua de 25 noiembrie (în afara de cea de zi a recunoştinţei pe stil nord-american minus Canada minus Mexic). Până una, alta, este - ad hoc - ziua personajelor negative preferate, aşa cum le văd câţiva colegi din blogosferă, cărora m-am alăturat şi eu. Să le dăm cuvântul:
atacati de cavaleria spaniola, aztecii se credeau atacati de centauri. cand eram mic si l’am vazut pe Moxica la cinema, eu nu l’am crezut centaur dar am inteles ca Spania, Nobletea, Cruzimea si Calul sunt, intr’un fel, acelasi lucru minunat.
Personajul care domină galeria mea de Răi Preferaţi e celebrul Omuleţ din Subterană, apărut pentru prima oară în poemul Sebastian în vis de Radu Vancu, crescut apoi pînă la statura mitului literar. După cum se ştie, nano-antropologia subteraniană a emis nenumarate ipoteze încercînd să explice de ce Omuleţul vrea sa devină Supra-Omuleţ, cu orice preţ (chiar administrînd copiilor din Sibiu izomerul lui de praf Nestlé, ca să aibă toţi rahitism şi nanism şi el să ajungă “overlord în lumea lilipută”). Astfel, Omuleţul ar fi ”bolnav” (Dostoievski 1864), ”într-un fel” (Zum 2010), ”rău, dar nu fundamental rău” (Caligraf 2010). Eu mi-l simt un pic apropiat pentru că răutatea lui mi se pare un produs derivat al dorinţei lui, (nano)omenească în fond, de a fi mai înalt decît e. Şi mi-e milă cînd i se pregăteşte un ceai de valeriană, apoi înca unul, ca să se potolească cu fîţîielile hipercinetice între Subterana pentru Omuleţi şi cea pentru Supra-Omuleţi. Din experienţele din subterana mea, ştiu că efectul valerianei nu ţine prea mult.
My Shameful Crushes. ca oricarei fetite cuminti, mi-au placut baietii rai. mai intai, pe la cinci ani, am avut o prima pasiune pentru insusi… Nicolae Ceaușescu – o marturisesc public acum pentru prima oara. adica, nu numai ca auzeam ca face magarii, dar chiar mi se parea ca are buze foarte rosii, iar asta imi era suficient pe atunci. apoi m-am fixat pe Falconetti, personajul negativ din Om bogat, om sarac, fata de care JR din ulteriorul Dallas nu este decat o copie amarata. dupa cum tot copii amarate sunt toti Robocopii si Terminatorii de atunci incoace, doar un pic mai cibernetico-androidizate. gugalindu-i o fotografie, pentru a raspunde provocarii lui murdoc, constat ca-mi tremura si astazi sufletul de frica si de emotie. he kicks any villain’s ass!
Dacă la întrebarea din Dilemateca despre supereroul favorit am răspuns Pardaillan, raţiuni de simetrie afectivă (dar există oare o simetrie a inimii?!) cer ca superoul detestat să fie, fără doar şi poate, Fausta. Malefică precum Richelieu, meschină precum Mazarin, nu mai puţin bravă decât Pardaillan-fils (îmi aduc aminte şi acum cu inima strânsă de scena în care se duelează aproape de la egal la egal), frumoasă ca… (aici e greu să-i găsesc egal, pentru că pur şi simplu, ca orice singularitate, nu admite categoria similarului), papesă (la propriu) şi ghiavoliţă (nu tocmai la figurat), iubindu-l pe amintitul fiu cu aceeaşi patimă cu care-l ura, asasină a tatălui copilului ei (ghici ciupercă!) – toate femeile fatale de celuloid sunt, pe lângă ea, …celuloid. Cât despre vampele şi trampele nu celuloide, ci curat celulozice, să fim serioşi – Milady Clarick de Winter e pe lângă ea o scumpiţică, Madame Thénardier o sadică… sadea, nici mai puţin, dar nici mai mult de atât, iar Caterina de Medici o biată regină răscoaptă, chinuită deopotrivă de menopauză şi de amorul tîrziu pentru astrologul Ruggieri. E groaznică şi seducătoare femeia asta, răul pur şi dur, şi probabil că ea mi-a furnizat primul set mai acătării de întrebări metafizice: cum se face că manifestarea istorică a Răului are drept reacţiune o manifestare nu mai puţin istorică a Binelui? E obligatoriu ca orice Faustă să-şi aibă Pardaillanul? E cel din urmă, prin urmare, un fel de creaţie a celei dintâi? Deci, după cum pătratul logic ne învaţă că adevărul poate rezulta din fals, binele poate rezulta din rău? De ce da? Sau de ce nu? Iar copilul Faustei cu Pardaillan cade în categoria Binelui ori a Răului? Şi cum de sunt cele două miscibile?
Citeam, cum am spus şi în Dilemateca, ultimele volume ale sagăi Pardaillenilor în paralel cu Monadologia. Cred că se vede şi din întrebările de mai sus, naiv-maximalist-adolescentine, cam ca teodiceea lui Leibniz. De fapt, cred că de asta e Fausta personajul meu negativ favorit: pentru că, detestând-o fascinat preţ de două-trei mii de pagini, mi-am găsit teodiceea personală. A fost, care va să zică, prima mea femeie metafizică!
In general nu prea simpatizez cu raul nici in fictiune - poate cu cei un pic rautaciosi din spirit ludic, gen Puck, dar nu cu cei rai de-a binelea. Totusi, daca e sa caut unul rau, am sa-l aleg nu dintr-o carte, nici dintr-un film propriu-zis, ci dintr-un desen animat pe care l-am vazut toti in copilarie - cei din generatia mea, cei mai tineri s-ar putea sa nu il stie. E vorba de Meowrice din “Parisul Vesel” (“Gay Purr-ee”), un motan parizian, distins, (aparent) amabil, manipulator si cinic, dar debitandu-si cu sarm cinismele si fermecand-o cu sarmul si manierele lui pe Mewsette, dragalasa dar naiva pisicuta de la tara. Am revazut relativ recent “Parisul vesel” si filmul nu-si pierde farmecul privit cu ochi maturi, poate chiar dimpotriva…
N-am personaje preferate, bune sau rele la purtare. Totuşi, sub coerciţiune: personajul meu negativ preferat ar putea fi Ostap Bender al lui Ilf şi Petrov. De ce? Din patriotism zgândărit, de bună seamă. Să nu uităm cum se termină Viţelul de aur. Ostap încearcă să treacă graniţa în România, în vreme ce din buzunare îi curg verighete, lanţuri şi brăţări şi rosteşte „clar“: Trăiască România Mare! Unde mai găsiţi, în toată literatura universală, un asemenea strigăt venind de la un străin?
nemaiputand sa rabde inca o modificare subtila a termenilor-simbol, iritat de jocul savant al paralelismului si simetriei, probabil surmenat dupa o zi grea de munca, mistretul cu colti ca argintul il reduce la tacere pe naivul print din Levant, devenind [ce ironie!] antagonistul propriei sale balade.
Daca avem voie sa ne jucam in sesiunea asta si un personagiu acuzat de ‘fraud, bigamy, adultery, plagiarism, household damages, negligence, property damages, and performing unnecesarry dental extractions’ poate fi in acelasi timp si bad guy si hero, atunci Leonard Zelig e my favourite villain; daca nu, atunci nu stiu sa raspund.
Pentru cei neconvinsi ca Zelig e evil, uitati aici: ‘He was the guy who smashed my car up. It was brand-new. Then he backed up over my mother’s wrist. She’s elderly, and uses her wrist a lot.’
Nurse Ratched, sora sefa din One Flew over the Cuckoo’s Nest, is my villain of choice. cel mai inspaimantator la ea mi se pare faptul ca actioneaza din convingerea ferma ca are dreptate, o convingere vecina cu fanatismul. fara asta, celelalte aspecte – ca ii terorizeaza pe cei mai slabi decat ea sau ca sesiunile de terapie sunt doar o ocazie de a-si manifesta sadismul – n-ar fi mare lucru. iar modul in care intampina sinuciderea lui Billy, fara cel mai mic semn de remuscare, arata cat de patrunsa e de corectitudinea faptelor sale.
Alonzo Harris. dintre zeci de ticalosi memorabili & inubliabili, l-am ales pe el. tocmai pentru ca nu e unul oarecare. personajul e plamadit dintr-o multime de nuante, e “the zig-zag man” si datorita acestei “constitutii” ramane pana aproape de final in apele teritoriale ale ambivalentei. interpretarea lui Denzel W [oscarizata, de altfel!] pune in valoare fiecare nuanta a personajului ca intr-o filmare HD in slow motion, sarjand permanent neputinta noastra de a-i pune eticheta politistului pe care-l interpreteaza, de a hotari daca el e ticalosul de care ne atasam sau pur si simplu un ticalos. acesta e marele pariu pus [si castigat] de Antoine Fuqua in Training Day, un fel de Mean Streets al noului mileniu [celalalt pariu - de ce ne gandim la Spike Lee cand vedem filmul asta? - l-a pierdut].
de ce e un personaj negativ? pentru ca invata pe cei creduli sa fie mai naivi decat sunt deja si pe cei curajosi sa cada in ridicol.
poate fi pozitiv personajul asta? hmm.. intelectualii [dom'le!] spun ca e un soi de Iisus.
aaaa.. voi tusi discret [vorba lu' Lante] si ma voi preface ca n’am inteles prea bine in ce fel.
My favourite bad guy is Rhett Butler. Îmi place pentru sinceritatea răului din el.
Dacă aş putea să fiu la fel de rea ca Rhett, în sensul de a trăi cu atâta pasiune înțelegând… aș spune că nothing else matters.
E o absenţă ce se simte ca o prezenţă: despre ea se tace atât de asurzitor că te dor timpanele. O reconstitui ca pe un puzzle din tresăririle de suferinţă ale celor ce au cunoscut-o, încerci s-o înţelegi, dar, chiar când i-ai refăcut fiecare mişcare şi cuvânt, motivaţiile ei îţi scapă printre degete, nu ştii cine e, dar o presimţi ca pe o siluetă nefastă la capătul tuturor cărărilor pe care dai s-o apuci.
Şi, când o declari învinsă definitiv, îţi dă o ultimă lovitură, exilându-te pentru totdeauna, nu numai dintr-un loc, ci din chiar amintirile tale.
Doamnelor şi domnilor, Rebecca, deja moartă la începutul romanului lui Daphne du Maurier: a trăit cum a avut chef, a murit în propriii ei termeni şi a reuşit ca inclusiv după aia să dea peste cap vieţile celor lăsaţi în urmă.
Jack Nicholson – Daryl Van Horne (“Vrajitoarele din Eastwick”)
E impertinent si fermecator, inteligent, cult si amuzant. Ranjeste scandalos si irezistibil. Terorizeaza o comunitate de nesuferiti. Trezeste la viata senzualitatea unor femei misto, aducand-o la punctul de fierbere. Si daca are chef, poate sa si zboare. Gotta love the horny little devil.
Nu doar minunile “nu au chip şi nume”, ci şi răul însuşi. Maşinăria aia infernală din cărţile lui Kafka. Ăsta e “ticălosul perfect”: omniprezent şi toxic prin particulele sale invizibile, un concurent al aerului însuşi. Fără explozie. Fără o Hiroshima sau un Cernobâl. Fără teorii.
Amon Goeth: shoot her.
Reiter: Herr Kommandant! i’m only trying to do my job!
Amon Goeth: ja, i’m doing mine.
unul din cei mai simpatici sonati ai cinema-ului autohton, SS Hauptsturmführer Amon Göth, indeplineste mare parte din criteriile care tind catre raul absolut: e ofiter SS intr-o fabrica a mortii, la cafeaua de dimineata impusca 2-3 evrei si da dovada de un narcisism atroce: [touching his reflection in a mirror] Amon Goeth: i pardon you.
Jean Baptiste Grenouille, esenta parfumierului lui Suskind imi bantuie tractul olftacto-cerebelos de vreo cativa ani buni. lucru datorat in mare masura faptului ca JBG e un personaj negativ apartinand tagmei eterogenului, un homuncul spasmodic, filiform, un gollum dandy, care in ciuda apetitului sau atroce e un personaj indragibil, are grija de victimile sale, iar crima e mai degraba o imbalsamare, un experiment de laborator alchimic cu reactii, precipitari, osmoze dirijate liric. scopul sau artistic, inglobator, epigonic, cabalist, de a crea perfectiunea intr-o sticluta de parfum glossy dilueaza mijloacele, granitele deontologicului, iar ceea ce ramane in urma faldurilor falfainde ale acetui prestidigitator e o miasma bahica, instrumentul unui magnetism animal de care cu greu te poti dispensa. era sa zic ca mai ca l-as lua acasa, dar neah, vreau sa ii simt putoarea de la departare
cel mai coios bandit dintre banditi e fara indoiala El Indio. daca ma gandesc la personaje negative cu sange-n instalatie, pentru ca un personaj negativ fara sange-n pula nu poate fi decat un fel de pacalici [vezi Pinguinul din Batman], asta e primul care-mi vine in minte. betivul nevrotic, nebarbierit, viril, agresiv, supercarismatic, interpretat magistral de Gian Maria Volonte in capodopera For a Few Dollars More a lui Sergio Leone, da lectii despre cum ar trebui sa arate un barbat tuturor metrosexualilor, emolailor si hipsterilor autocastrati care ne-au invadat viata. uitati-va la ochii lui! [secundele 52-54]. si cand te gandesti ca Volonte a acceptat rolul doar pentru bani, nestiind ca avea sa-l faca nemuritor!
e greu de ales un [anti]erou fiindca cei care impresioneaza, cei pe care ni-i amintim sunt cei care evolueaza, ceea ce face exercitiul si alegerea in sine confusing. primul care mi-a venit in minte este The Decider, dar acesta sustine ca este, de fapt, pozitiv. urmatorul a fost Zorg. scena in care el face apologia principiului de “creative destruction” este nu numai mal-epica, ci si vag prevestitoare.
Nurse Ratched. nu mi’a trebuit mult sa ma gandesc la personajul negativ preferat. Nurse Ratched. Randle McMurphy din Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci a luptat impotriva sistemului de tip Big Brother si a pierdut. Nurse Ratched. manipulare, umilire, degradare. Nurse Ratched. a te hrani cu privirea unui om infrant. Nurse Ratched. a distruge psihicul unui om, insa a’i pastra constiinta de sine. a’l face constient de faptul ca mai e doar 1% dintr-o fiinta umana. Nurse Ratched. terapie medicamentoasa si prin electrosocuri. Nurse Ratched. metafora?
E mieros, lingusitor si are mii de fetze. Isi tradeaza aliatii, ia ostatici, asista la demonstratii grandioase si pe deasupra e instabil emotional (ah, slabiciunile ticalosilor!). Unii l-ar numi bun politician. Ca orice ‘villain’ care se respecta, vrea Regatul, vrea sa fie ministru plenipotentiar si e gata sa faca orice pentru asta. Mult timp habar n-ai daca e bun sau rau. Sau, mai bine zis, daca e fundamental rau. Pana il vezi, echipat in acvariul de lupta, conducand-si armatele in atacul asupra Bucurestiului si distrugand tot ce-i sta in cale.
Ti-l imaginezi fara probleme intr-un fotoliu subacvatic de piele, cu un trabuc intr-o mana si scarpinand capul unui pisipeste cu cealalta. Inegalabil.
