a, e, i, o, u

Să fie liniştiţi cititorii blogului, atâţia câţi sunt: n-am de gând să copiez poezioara lui Arghezi şi nici să scriu despre ea. Azi, fiind început de weekend, fac un lucru mult mai prozaic, pun o postare despre fonetică, foneticieni şi întrebuinţările lor artistice.

Cine vrea să citească o introducere în fonetică (adică acea ramură a lingvisticii care se ocupă de sunetele limbilor naturale din punctul de vedere al proprietăţilor lor fizice) are la dispoziţie câteva cărţi minunate scrise de profesorul englez Peter Ladefoged (1925 - 2006). Ar fi, fără o ordine precisă, Vowels and Consonants (ediţia a doua, Blackwell, 2005), The Sounds of the World's Languages (ediţia a treia, Blackwell, 1998) sau clasicul A Course in Phonetics (cea mai recentă ediţie, revizuită de Keith Johnson, Wadsworth, 2010).

Dacă există o disciplină contemporană în care spiritul dinastic este viu şi activ, aceea este fonetica. Nu-i, se ştie, o ştiinţă prea veche. Printre părinţii ei fondatori se numără englezul Henry Sweet (1845-1912). Acesta i-a fost profesor lui Daniel Jones (1881-1967), celebru prin născocirea sistemului vocalelor cardinale şi prin dicţionarul de pronunţie a limbii engleze. La rândul lui, Jones l-a avut elev pe David Abercrombie (1909-1992) care i-a fost profesor lui Peter Ladefoged. O adevărată dinastie, ai cărei membri au fost toţi consideraţi, când erau la apogeul carierei, cei mai mari foneticieni ai lumii. Printre foneticieni circulă de altfel superstiţia că nu ai cum să fi învăţat cum trebuie vocalele cardinale decât de la Daniel Jones sau de la unul din elevii lui, adică trebuie să ţi se fi transmis cunoştinţele respective în linie.... genealogică.

Să parcurgi Vowels and Consonants e ca şi cum ai face o excursie într-o lume exotică şi plină de culoare fără să te ridici din fotoliu. Cartea, fără să fie un ghid al ageamiului, e suficient de accesibilă pentru a fi citită şi de laici. Cine n-are aplecare spre teorie, poate sări părţile mai tehnice (caracterizarea acustică, formanţii şi spectrogramele, detaliile anatomiei aparatului vocal) şi se poate limita la imensa bogăţie de exemple şi descrieri de sisteme fonetice ale unor limbi care mai de care mai diferite. Descrierea unora din aceste sisteme a fost făcută pentru prima oară de însuşi Ladefoged, care a petrecut mult timp făcând cercetări pe teren în Africa de Vest sau în alte regiuni îndepărtate. În materie de vocale, multe limbi (cam 20 % din totalul de circa 7000) se descurcă cu cele cinci din titlul postării. Cu toate astea, există limbi cu sisteme sensibil mai simple, cu doar trei vocale (a, i, o sau a, i, u), dar autorul menţionează straniul caz al limbii kabardiene (e o limbă cât se poate de reală, n-a inventat-o alde Borges), care ar avea chiar mai puţine. Engleza, o limba mult mai prozaică, are, în funcţie de dialect, între 14 şi 20 de vocale, iar dialectul Weert al olandezei deţine recordul de 28. Dacă vocalele sunt aşa de diverse, ce să mai spui de consoane, care sunt (dacă e să te referi, iarăşi, la ansamblul limbilor vorbite pe glob), chiar mai pestriţe. Noi suntem, desigur, obişnuiţi cu sunete precum p, b, s, t, g sau m, relativ banale, dar există limbi care numără printre consoanele lor legitime aşa-numitele clickuri, nişte sunete care seamănă cu nişte plescăituri (diferite în funcţie de regiunea aparatului vocal unde sunt produse). E drept că asemenea limbi nu sunt foarte numeroase, fiind vorbite mai mult în sudul Africii. Iată probabil cea mai cunoscută piesă muzicală cântată într-o limbă cu clickuri. E vorba de limba xhosa (al cărei nume se pronunţă într-un mod cu totul şocant), iar interpreta e Miriam Makeba:

N-ar trebui să creadă cineva că Vowels and Consonants e o carte pur teoretică, un produs al erudiţiei sterile a unui învăţat. Nu e doar o carte scrisă într-un stil foarte viu şi diferit de cel al manualelor româneşti (la citirea cărora multora le vine să se spânzure de plictisul stilului belferesc-birocratic). Găsim în ea capitole cu aplicaţii practice imediate, cum ar fi analiza, sinteza şi recunoaşterea vocii, iar volumul e însoţit de un CD pe care poţi asculta sunetele despre care se vorbeşte în lucrare.

Îşi mai aminteşte cineva de filmul My Fair Lady, cunoscuta adaptare regizată de George Cukor a operetei lui Loewe, cu Rex Harrison şi Audrey Hepburn în rolurile principale? Se pare că în Pygmalion (piesa care stă la baza tuturor acestor producţii) personajul Higgins, foneticianul care o educă pe Eliza Doolittle, e o replică a lui Henry Sweet sau, după alţii, a lui Daniel Jones. Oricare ar fi adevărul, producătorii filmului din 1964 au fost extrem de scrupuloşi cu reconstituirea atmosferei. Ei au apelat la un expert - cine altul decât Peter Ladefoged - la acea vreme tânăr profesor la UCLA. Iată o poză celebră făcută pe platoul de filmare:

În stânga stau Rex Harrison (Higgins) şi Wilfrid Hyde-White (colonelul Pickering). Bărbatul mai tânăr şi brunet din dreapta este Ladefoged, iar cel cărunt, mai în vârstă, e George Cukor, cel cu Pe aripile vântului. Higgins şi Pickering studiază o planşă cu semne ciudate. Nimic născocit. E vechiul alfabet fonetic folosit în secolul al XIX-lea, înainte ca un grup de foneticieni să-l propună pe cel modern, al International Phonetic Association, folosit azi în toate lucrările serioase. Detaliu frivol, Peter Ladefoged a fost toată viaţa un individ activ şi nonconformist. La 80 de ani încă făcea surfing pe plajele din Hawaii. După fiecare vacanţă, slideshow-urile PowerPoint care îi însoţeau prezentările la conferinţe se deschideau cu poze făcute pe plajele cu pricina. Prezentările nu erau din cauza asta mai puţin serioase.