☺☺ Mihai Găinuşă - Scândura de frizerie

„[...] un prezentator haios de televiziune, care a făcut istorie, până la un punct, când a început să ne plictisească. Toţi trecem prin asta, trebuie să ştim doar când să ne oprim.“ Citatul e luat dintr-una din povestirile care alcătuiesc volumul Scândura de frizerie de Mihai Găinuşă (Polirom, 2010). S-ar zice că autorul a fost lovit de un puseu de sinceritate şi s-a autocaracterizat (la urma urmei, arta cere uneori francheţe), dar dacă pariem pe asta pierdem, căci cuvintele astea amabile sunt despre un coleg (Horia Brenciu). Aşadar pluralul din a doua frază nu era unul al majestăţii şi nici unul al modestiei, ci mai degrabă unul al autorului.

Nimerită sau nu, această introducere are meritul de a spune foarte mult despre cosmosul prozelor lui M. Găinuşă sau măcar despre o bună parte a sistemelor stelare care îl compun. Cuvântul „stelare“ nu e deloc deplasat, pentru că prozatorul îşi foloseşte scrisul pentru a se război, într-un stil pe care îl socoteşte probabil îmbibat de un sarcasm letal, cu colegii de mic ecran. Săgeţile pleacă în mai toate direcţiile şi avem noroc că universul nostru e numai tridimensional: Mihaela Rădulescu şi veşnica ei rivală, Andreea Marin (fosta şi, respectiv, actuala madam Bănică jr.), Ştefan Bănică jr. (fostul şi, respectiv, actualul soţ al femeilor pomenite), Oana Zăvoranu, Horia Brenciu (desigur), clarvăzătoarea (?) Carmen Harra, Teo (fosta divă TV care a candidat pentru un loc în Parlament declarând că vrea să apere „mămicile“ şi când s-a văzut deputată, a votat să le taie indemnizaţiile), OTV-ul (personaj colectiv şi odios, căcuia i se asociază până şi un verb, a OTV-iza), Cătălin Botezatu ş.a.m.d. Mihai Găinuşă e necruţător (sau aşa ar fi vrut să fie văzut de cititorii săi) şi flagelează moravurile (castigat mores) pe care toţi aceştia le întruchipează. Rezultatul e un fel de şarjă cu pretenţii umoristice care nu se ridică probabil mai sus de nivelul producţiilor satirice din perioada comunistă, când se criticau vehement chelnerii şi frizerii care primesc bacşiş:

Să zicem că eşti o divă. Sau, mă rog, te crezi. Asta nu-i o problemă, poţi să fii divă la tine în bucătărie, pe canapea la telenovele sau chiar în garaj. [...] Dar nu de diva-de-palier ne ocupăm, ci de diva de copertă. Adică starleta consacrată, apărută la TV, la Milano sau la o cafea atârnată prin Dorobanţi. Păi, drăguţă, înainte să ne apari matale în faţa ochilor îngroziţi, ia măsuri! (Sfaturi pentru dive)

Când nu-şi satirizează în tuşe groase colegii, umoristul se arată tuşat de cestiuni la ordinea zilii, cum ar fi problema universităţilor particulare (Spiru Haret la tot poporu'), a clinicilor ilegale de fertilizare in vitro (Voulez-vous ovule?) sau a murdăriei ca blazon al demnităţii naţionale (Înţelegere amiabilă). Avem parte şi aici de aceleaşi şarje cu aer brigadă de agitaţie şi propagandă, cu mult umor chinuit şi moralizare destul de groasă pe care unii cititori, mai îngăduitori, le-ar putea trece cu vederea căci, nu-i aşa, autorul rosteşte adevăruri greu de contestat.

Să fiu bine înţeles. Dacă până acum mi-am arătat lipsa de entuziasm pentru bucăţile lui Mihai Găinuşă lucrul ăsta nu se datorează vreunei reacţii de simpatie sau antipatie faţă de vedetele stigmatizate de prozator. Cum ar veni, îmi pute Găinuşă pentru sunt un elitist cultural, iar el scrie despre alde Mihaela Rădulescu. Nicidecum. Eroinele, eroii, divele, starurile şi starletele respective nu mă supără, nu mă enervează, nu-mi stârnesc revolta. Singura reacţie pe care mi-o provoacă (e drept, puternică şi irezistibilă) e una de plictis vecin cu somnolenţa. Inşii respectivi nu-mi sunt antipatici, pur şi simplu nu-mi stârnesc interesul, iar atitudinea asta mă tem că n-are cum să nu se transmită şi asupra textelor umoristului, care scrie o literatură modestă pornind de la subiecte minore, ceea ce e cum nu se poate mai rău.

Dacă, totuşi, volumul e salvat de ceva, asta i se trage de la câteva schiţe mai detaşate de imediatul showbiz-ului autohton. În Care criză, domnule? autorul rescrie celebrul text al lui Caragiale, iar deznodământul e suprinzător numai pentru cine nu ştie cum merg treburile la noi:

Domnu': Domnu' e acasă?
Feciorul: Da, dar a porincit să spui, dacă l-o căuta cineva, că-i plecat pe teren să lupte cu criza. E în vizită de lucru pe la autostrăzi.
Domnu': Autostrăzi? Care autostrăzi?
Feciorul: Nu ştiu, domnule.

Internet e o reuşită rescriere pe trei pagini a romanului Moromeţii. E acelaşi procedeu ca în schiţa de mai sus, unul bazat pe translatarea unor personaje şi evenimente pe care cititorul le ştie din lecturile şcolare:

„România ocupă locul patru în lume la viteza medie a conexiunilor la internet.“
Deci timpul nu mai avea răbdare. Moromete închise Mac-ul oftând şi-şi consultă cu coada ochiului iPhone-ul. Niciun SMS, ceea ce în fond era semn bun. Catrina avea indicaţii precise să-i dea mesaj dacă apărea în bătătură ăla cu fonciirea.

Scândura de frizerie, proza care dă titlul volumului, e o meditaţie destul de sentimentală (şi, contrar aşteptărilor, nu foarte rea) pe tema trecerii implacabile a timpului, măsurată prin întrebuinţările date obiectului respectiv. Ansamblul rămâne însă şubred din punct de vedere estetic, iar cele câteva piese mai răsărite nu salvează situaţia, deşi dezvăluie un autor cu un oarecare talent.