☺ Nicolae Merişanu - Cafenele, oameni de altădată. Zeul perisabil

La prima vedere, ai spune că volumul lui Nicolae Merişanu, Cafenele, oameni de altădată. Zeul perisabil (Paralela 45, 2007) nu e operă de ficţiune, pentru că e apărut în colecţia Odiseu a editurii. Noroc că nu se încurcă nimeni cu criterii din astea plicticoase şi - merge şi aşa! - s-a înghesuit şi un volum de povestiri printre atâtea zeci de cărţi de eseuri sau amintiri.

Acum că am lăsat la o parte scrupulele astea metodologic-taxonomice, să purcedem la puricat. Sunt unsprezece bucăţi de dimensiuni reduse (întreaga carte are puţin peste 100 de pagini) situate în marea lor majoritate, cel puţin ca încadrare tematică, într-o vagă zonă a fanteziei expresioniste. Autorul pare să ştie că dacă l-ai dezamăgit pe cititor cu primele pagini, gata, l-ai pierdut pe vecie, aşa că deschide spectacolul cu o proză intitulată, epatant, Miliardarul invizibil. Linia epică nu e prea întortocheată: Almod, un miliardar rău, excentric şi, bineînţeles mai mult ascuns decât expus muritorilor de rând, cumpără de la mama lui adoptivă un copil, Antonio, pentru că ştie că acesta poate ghici gândurile oamenilor. Sigur că o asemenea marfă e preţioasă, pentru că poate fi utilizată împotriva adversarilor (sau duşmanilor, cum se zice în manele). Prozatorul ne poartă prin labirintul subteran tenebros al palatului lui Almod, populat cu tot felul de ciudăţenii tehnico-biologice. Între Almod (care e zeul perisabil din titlul volumului) şi Antonio se poartă conversaţii de genul:

- Antonio, spuse Almod, de astăzi sunt Dumnezeul tău.
Antonio râse scurt, răutăcios:
- Ce ştim noi despre Dumnezeu? Nimic, Almod. Emitem din când în când jalnice supoziţii, în timp ce Dumnezeu ne trimite zilnic semnale pe care nu le putem descifra. Trebuie să recunosc că este un jucător maliţios.
- Nici măcar Antonio, cel care citeşte gândurile oamenilor, nu poate spune mai mult?
- Nu.

Sau:

- Da, Antonio, sunt un nefericit, iar adevărata fericire o voi întâlni doar când îl voi atinge, când mă voi contopi cu adversarul meu...
- Nu prin iubire te va înfrânge, Almod!
- Să nu mai vorbim despre asta, Antonio, să mergem mai departe!
- Să mergem!

E nevoie de multă răbdare pentru a parcurge toate bazaconiile astea. Să recunoaşem că tocmai de epigoni ai lui Paulo Coelho nu mai avea nevoie mica noastră literatură.

În Un orăşel fericit ni se schiţează utopia unei republici conduse de un despot numit Timotei (Părintele Poporului) înţelept, bun şi săritor, ţară cu oameni aşijderea, în care se naşte un soi de Calimero, om rău şi zbuciumat pe care îl cheamă Hans. Neputând fi adus pe drumul cel bun de către cei din jur, Hans sfârşeşte prin a se sinucide şi nu are, în posteritate, nici măcar satisfacţia ca gestul să îi fie corect interpretat de cei din jur. Povestirea, care ar putea fi mai bună dacă autorul ar putea s-o rescrie, scuturând-o de preţiozităţi, e plină de reflecţii despre bine şi rău, despre putere şi cucerirea ei. Aceleaşi teme (şi aceleaşi metehne) apar şi în Un basm.

O atmosferă expresionistă care te duce parcă la scrierile lui Gustav Meyrink găsim în Spaima, Profetul sau Fiara întunericului. Toate aceste piese descriu întâmplări horror din spaţii imaginare, populate de personaje terorizate de tot felul de monştri reali sau închipuiţi. În Spaima inşi cu nume precum Albert Kaplan, John Pongratz, Bello Sender se luptă de zor cu nişte creaturi nemiloase şi care sunt anihilate, ca într-un film prost, de iubirea a doi tineri (Peter şi Mara). Profetul e povestea unui copil cu abilităţi excepţionale şi se dovedeşte o rescriere a istoriei patimilor lui Cristos, într-un registru solemn şi sentimental, adică cum nu se poate mai fără har. Tot personajul excepţional se vrea şi Bâlbâici din schiţa cu acelaşi nume, dar din păcate textul nu are nicio miză.

Despre relaţiile dintre sexe, într-un registru mai realist, dar cu inevitabile şi destul de stângace glisări în fantastic, e vorba în Soţul ideal sau Poveste de dragoste. Cu cea de a doua poveste, Nicolae Merişanu tatonează chiar ştiinţifico-fantasticul: o femeie neglijată de soţ se îndrăgosteşte de un extraterestru. Nu-mi pot stăpâni impulsul de a da şi de aici un citat (Angela, pământeana noastră, aflase că extraterestrul avea o iubită pe planeta de baştină):

- Poate că într-o zi te vei întoarce la ea?
- E imposibil, doar ţi-am spus, orice legătură cu centrul este întreruptă. Chiar dacă aş vrea, n-aş putea, dar îţi jur: nu vreau să mă despart de tine... cum te cheamă, iubito, am fost atât de distrat încât am uitat să te întreb...
- Şi pentru mine e prima oară când mă îndrăgostesc de o fiinţă fără a-i cunoaşte numele... pe tine cum te cheama, iubitule?
- K 14...

Sublim, nu? Parca ar fi scena Siegmund - Sieglinde din Die Walküre a lui Wagner. Atâta că se vrea serioasă dar e comică. Cred că amatorii autohtoni scriau, în anii '60 - '70 un SF de mai bună calitate. O răbufnire sefeistică are autorul în piesa care încheie volumul, intitulată Rătăcirea, în care un individ ajunge într-un univers paralel, iar tema (lipsită de noutate) e tratată în acelaşi limbaj pretenţios şi căutat care ne însoţeşte mai peste tot. Rezumând, un volum de proză extrem de slabă, fără originalitate tematică, rău scrisă. E acel gen de lucrare care te transformă în partizan al cărţilor electronice, nu de alta, dar se face economie de hârtie dacă le publici exclusiv pe post de e-book. Cartea e ilustrată cu poze alb-negru, de proastă calitate, reprezentând vagabonzi, cerşetori şi indivizi homeless din Bucureşti. Ut pictura poesis.