Roméo et Juliette la Metropolitan Opera din New York (Hei-Kyung Hong, Piotr Beczała, Plácido Domingo)

Tare dezamăgiţi trebuie să fi fost admiratorii Angelei Gheorghiu când au constatat că diva nu cântă în recent reluata serie de spectacole cu Roméo et Juliette de Gounod de la Metropolitan Opera din New York şi că în rolul principal feminin apare soprana sud-coreeană Hei-Kyung Hong. O, legendară răbdare asiatică! Înlocuitoarea Angelei Gheorghiu i-a fost acesteia rezervă 15 ani, timp în care nu a apucat s-o interpreteze pe Julieta. Noroc cu binecunoscutele capricii ale cântăreţei din Adjud. Oricum, chiar dacă înlocuirea s-a făcut cu abia o săptămână în urmă, din programul de sală nu răzbate nicio urmă a agitaţiei care trebuie să fi însoţit schimbarea de interpret.

E greu de spus cum s-ar fi achitat Angela Gheorghiu de sarcinile pe care le ridică rolul Julietei, dar Hei-Kyung Hong a fost departe de perfecţiune şi s-a luptat destul de serios cu notele din registrul înalt, mai ales la începutul actelor I şi IV. E drept şi că pe măsură ce s-a încălzit, vocea sopranei şi-a mai revenit. Spectatorul e cel care trebuie să se decidă cu ce rămâne, cu prima sau cu ultima impresie. În celălalt rol principal a fost distribuit tenorul polonez Piotr Beczała, un cântăreţ tânăr şi aflat în culmea unei cariere artistice cu multe realizări. A fost un Romeo plin de culoare, cu o voce plină, deşi undeva spre sfârşitul acului III şi-a dat şi el în petic şi tot în registrul înalt. Trebuie şi să recunoaştem că marele duet din actul IV a fost, în ansamblu, reuşit. Foarte constanţi Dwayne Croft (Capulet), Sean Panikkar (Tybalt), Lucas Meachen (Mercutio) şi Julie Boulianne (Stéphano). Mai puțin inspirat James Morris în rolul Frère Laurent. Orchestra a fost dirijată de Plácido Domingo, care a avut de făcut faţă unei partituri destul de cuminţi, căci opera lui Gounod nu-şi propune inovaţii deosebite la capitolul instrumental.

Scenografia lui Johannes Leiacker construieşte un spaţiu focalizat pe două cercuri, unul în planul orizontal al scenei şi care înfăţişează un zodiac, celălalt, situat în planul perpendicular al fundalului, care reproduce bolta cerească. Sunt simboluri destul de transparente şi care nu pun la prea mare încercare imaginaţia spectatorului. Un loc central îl ocupă patul nupţial al celor doi îndrăgostiţi, în care aceştia apar, pe jumătate dezbrăcaţi, în actul IV. Patul este suspendat la câţiva metri deasupra scenei, care compune, graţie unor diode luminiscente distribuite mai peste tot, un peisaj cosmic cu steluţe de mărimi şi străluciri diferite. Frumos, dar nu din cale-afară. Ce e drept, la ridicarea cortinei publicul newyorkez mai sensibil din fire a oftat şi a aplaudat. Costumele lui Jorge Jara au încălcat timid convenţia, fiind mai degrabă renascentiste decât medievale, cum ar fi cerut acţiunea operei. Dacă era după mine, aş fi aşteptat mai multă îndrăzneală din partea scenografului şi a autorului costumelor. Poate vom avea parte de aşa ceva în viitoarea montare a operei lui Gounod anunţată peste doi ani şi unde acţiunea se va petrece într-o lume post-nucleară. Mai modest, Leonard Bernstein plasase acţiunea din West Side Story în secolul XX. Oricum, Angela Gheorghiu şi-a anulat de pe acum angajamentul pentru spectacolul respectiv, aşa că de data asta n-o să mai aibă nimeni aşteptări frustrate la capitolul acesta.

Dacă las la o parte maliţiozitatea de wagnerian dus la o operă de Gounod într-o seară ploioasă de martie, n-am cum să nu recunosc că a fost, în ansamblu, un spectacol bun. Orice s-ar spune, experienţa live e greu de comparat cu experienţa înregistrărilor. Să nu uităm nici că atunci când asculţi o operă pe disc ea e rezultatul unor numeroase duble al căror rezultat e aparenţa perfecţiunii. În sală, pe viu, artistul e singur şi nu are decât un glonţ pe ţeavă, iar dacă nu nimereşte uneori ţinta vina e doar a lui.
Photo credits: The Metropolitan Opera, New York