Cele nouăsprezece povestiri care alcătuiesc cartea îşi recrutează eroii din universul imprecis delimitat al oamenilor mărunţi, cu biografii nesemnificative, inevitabil umiliţii şi obidiţii tranziţiei post-decembriste. Excepţie aparentă face o baterie de trei bucăţi, primele din carte. E vorba de Cheta la flegmă, De-a întunericul (după un tablou de Traian Mocanu) şi Viaţa la ţară. Viaţa la oraş. Paralelă, care sunt trei priviri aruncare aceleiaşi lumi dezamăgitoare, dar cu ochii copilului. Eroul din Cheta la flegmă e un băiat care, maturizat prematur, învaţă pe propria lui piele legile unei vieţi aspre şi sordide:
Tata a murit într-un canal cu păcură, în gară. Era făcut muci, a alunecat şi s-a înecat. L-au scos prea târziu, înghiţise două chile de lichid negru. [...] [Mama] era singura din casă care muncea şi puţea îngrozitor a transpiraţie. [...] Soră-mea şi-a pierdut virginitatea într-un lan de grâu.
De-a întunericul (după un tablou de Traian Mocanu) priveşte lumea prin ochii unei fetiţe uşor abulice, iar Viaţa la ţară. Viaţa la oraş. Paralelă îl anticipează parcă pe T. O. Bobe, cel din Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, dar fără să depăşească nivelul unei mimări, cu destul talent, a stilului şcolăresc în combinaţie cu naivitatea căutată cu tot dinadinsul. Autorul preferă mişcarea pe spaţii mici, caută detaliul, precum o spune parcă direct titlul povestirii care dă (de data aceasta) numele volumului şi unde un personaj urmărit la firul ierbii reflectează că „lucrurile mici se trag din lucrurile mari” şi ţine un fel de evidenţă a cuantelor existenţiale din viaţa lui. Focalizarea pe detaliul anodin se dovedeşte de bun augur în povestirile mai scurte, precum Intimităţi sau Buldozeristul, cea de a doua fiind relatarea dură şi laconică a vieţii unui ins căruia i-a murit soţia şi, iată, îi moare şi fiica şi care îşi pierde minţile când nu i se aprobă să o înmormânteze. Când se desfăşoară pe spaţii mai largi, scriitorul îşi pierde uneori capacitatea de a capta interesul cititorului. Senzaţia asta ţi-o lasă, de pildă, Marea împăcare sau Micile aventuri ale domnului Silvian şi ale blândei (dar îndărătnicei) Tantilili, al cărei titlu marquezian este ataşat unui adevărat microroman care însă nu convinge. În Postfaţă sau despre distanţa iluzorie dintre ficţiune şi realitate Dan Lungu ne propune un fel de reportaj din Transnistria. Dacă e chiar reportaj, e interesant, dar nu din cale-afară, dacă e ficţiune, e onorabilă, dar nu să sari din papuci de entuziasm.
Pentru a încheia pe o notă optimistă, mica bijuterie a volumului e Duminica domnului Chichifoi. Acesta e un personaj care pare să se fi specializat în a juca rolul lui Dumnezeu. În comunism fusese portar la un cămin de nefamilişti, ceea ce îi permisese să cunoască în detaliu (ah, iarăşi detaliul!) viaţa chiriaşilor şi - desigur - să profite de micile avantaje ale slujbei. Autorul o spune fără ocolişuri: era jumătate-om, jumătate-Dumnezeu-al-Căminului. În anii '90, domnul Chichifoi se bucură de o pensie tihnită alături de Clara, soţia lui, pe care o cucerise la vremea respectivă spunându-i cuvinte complicate din DEX, citit desigur de la biblioteca căminului. Pensionar, dar tot un soi de Dumnezeu, domnul Chichifoi creşte iepuri şi în fiecare duminică sacrifică unul, exercitându-şi prerogativele de fiinţă supremă. Povestirea are ritm şi o fineţe a observaţiei la care contribuie, poate, şi formaţia de sociolog a autorului. Sunt, aşadar, şi proze reuşite în acest volum mai vechi al lui Dan Lungu, dar o selecţie mai riguroasă a materialului nu ar fi stricat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu