☺☺☺ Will Self – Cum văd eu distracţia

Tradus (nu foarte rău) la Polirom în 2010, romanul lui Will Self Cum văd eu distracţia nu e o carte pentru cititorii amatori de scrieri tradiţionale, cuminţi, cu modele umane, morală şi fapte demne de urmat, ca în Budulea Taichii. De altfel, după ce ai citit Cucul şi pupăza, despre care am scris mai demult aici, cred că nici nu mai aştepţi aşa ceva; dimpotrivă, eşti curios să vezi ce a mai scornit autorul, ce ciudăţenii o să mai pună în mişcare şi ce rezoluţie fistichie va da conflictelor.

Asta aştepţi, asta găseşti, deşi ar fi poate prea mult să spunem că povestea e previzibilă. În două cuvinte, e vorba despre un anume Ian Wharton, un tânăr englez înzestrat (deşi poate ar trebui să spunem pedepsit) cu un psihic deviant, cu puternice manifestări ale unei aşa-numite memorii eidetice, adică simplu spus, fotografice. Darul acesta păcătos îi permite creierului său să înghită dumicaţi de realitate senzorială şi să-i manipuleze apoi în tot felul de jocuri mentale sofisticate. Sună cam complicat, nu? Chiar este, dar în esenţă, oricât am îmbrăca lucrurile cu vorbe mari, omul e bolnav la cap, dar bolnav rău, din clasa irecuperabilă a celor din care în filmele americane se extrag criminalii în serie. Dar să nu anticipăm.

Într-o admirabilă miştocărire a clişeelor pe care populara ştiinţă a psihologiei le-a sădit în conştiinţa publicului, Will Self îi confecţionează lui Ian o copilărie singuratică, de băiat al cărui tată, de altfel un specialist de succes în domeniul marketingului, şi-a părăsit familia, şi care trăieşte un fel de vacanţă perpetuă în complexul de rulote pe care îl administrează mama lui într-o localitate de pe litoral. Până aici nimic foarte spectaculos, un copil niţel ciudat, cu o minte cam încâlcită, dintr-o familie destrămată. Lucrurile se schimbă odată cu apariţia în camping a domnului Broadhurst, un individ ciudat, masiv, bonom în aparenţă, dar în realitate un fel de geniu rău, care pune stăpânire pe Ian şi îi canalizează impulsurile ciudate într-o direcţie malignă. Apariţie burlesc-terifiantă, Broadhurst nu-l lasă niciodată complet din mână pe Ian, controlându-i viaţa printr-un fel de atracţie irezistibilă. El ia tot felul de înfăţişări şi de altfel chinuitul nostru personaj îl va numi când „Mag al Cotidianului”, când „Brahmanul Banalului”, când „Controlorul Grăsan”.

Controlorul îl iniţiază pe Wharton în tot felul de ritualuri şi mai ales în practica unui anume gen de omoruri gratuite (nu-i exclusă o vagă referinţă parodică la Dostoievski). Ian va ajunge să se perfecţioneze în căsăpirea unor animale şi oameni, pe care îi supune unor ritualuri sadice complicate pentru a-şi asigura materialul senzorial pe care creierul său eidetic să-l prelucreze ulterior. În treacăt fie zis, de la Pianista de Elfriede Jelinek n-am mai dat de atâta perversitate macabră (vezi şi aici). Pentru un timp Ian se va crede scăpat de probleme, căci îi este recomandat un psihiatru, domnul Gyggle, care pare să aibă asupra lui o influenţă benefică. Ni se dă chiar impresia că Gyggle e o contrapondere a Controlorului, căci pune şi el stăpânire pe mintea chinuită a lui Ian, dar în scopul de a o vindeca.

Nu e singurul element de simetrie din roman. Simetrică e, printre alte elemente, însăşi alcătuirea sa din două mari secţiuni („cărţi”), Persoana întâi şi Persoana a treia, denumite astfel după modalitatea relatării. De altfel Will Self pare să fie bântuit de un adevărat demon al simetriei şi în Cucul şi pupăza, un diptic în a cărui primă parte unei femei îi creşte un penis, ca în cea de-a doua unui bărbat să-i apară un vagin. În fine, o structură binară au şi relațiile sentimentale ale lui Ian. După o lungă perioadă de autosatisfacţii erotice, el încearcă o relaţie cu June, colegă de facultate cu el, însă Controlorul i-o întrerupe brutal. Se va căsători, de data asta cu încuviinţarea Brahmanului, după ce-şi termină studiile şi devine şi el specialist în marketing, cu o anume... Jane, pe care o lasă şi însărcinată.

Gyggle se va dovedi în cele din urmă din acelaşi aluat cu Controlorul. Ian va duce două vieţi paralele, una de soţ burghez şi la locul lui, alta de psihopat criminal şi sadic, care îşi hrăneşte fanteziile cu orori cât de poate de concrete. Unii cititori ar putea obiecta că nu e mare lucru şi că e un banal caz de schizofrenie tratat artistic. Nu e exclus să fie aşa, dar măcar autorul a muncit, nu glumă, pentru crearea unei lumi în care realul se îmbină cu fantasticul într-un mod atât de verosimil, că la un moment dat nici nu mai ştii unde te afli, în realitatea ficţională sau în ficţiunea... ficţională. E drept şi că uneori, poate în dorinţa de a-şi impresiona cititorul printr-o defilare masivă de personaje şi episoade incongruente, Will Self riscă să-l plictisească. Nu ai totuşi cum să nu-i recunoşti autorului merite pentru sarcasmul de bună calitate, satirizarea inspirată a cam tot ce există (de la psihologia popularizată la specia corporatiştilor) şi asociaţiile neaşteptate, de natură să compenseze unele lungimi şi teribilisme mai puţin fericite.