Cei patru ani scurşi între două volume de
Vasile Mănuceanu, Alarmă la colţul viu
(apărută în 1964, am scris despre ea mai demult aici) şi Arca lui Nae (Editura Tineretului, 1968) par lungi cât o
eternitate, cel puţin judecând după stilul celor două volume. Dacă prima carte
este o colecţie de povestiri cuminţi şi conformiste cu şi despre pionieri, cea
de a doua e un antibasm de o libertate aproape totală, nemarcat de servituţile
realismului socialist care grevează puternic Alarma... Dispar cu desăvârşire şcolarii care vizitează citadelele
comunismului, colectează fier vechi şi se întrec la învăţătură, iar tuşele
groase de morală proletară par să se fi volatilizat. Chiar persiflantă, aluzia
biblică din titlu – de neconceput cu doar câţiva ani înainte – spune multe. Numele
cărţii anunţă tratarea în răspăr a unor teme altminteri clasice. Personajele
principale, Nae, un băiat cu totul obişnuit, şi căţelul lui, Grivei (un animal
înzestrat, e drept, cu darul vorbirii), pornesc într-o călătorie plină de
fantezie într-o albie de rufe recondiţionată la repezeală şi botezată Sprinteioara. Etapele călătoriei sunt,
în aparenţă, cele canonice unui periplu din poveşti, cu popasuri în ţări
ciudate, populate de eroi pe măsură, cu zmei, prinţese răpite de aceştia şi cu
împăraţi, cu piraţi sau pitici.
Nimic nou până aici, atâta că materialul
epic este tratat într-un răspăr aproape total. Noul Gulliver vizitează ţinuturi
exotice precum ţara Epsod, al cărei nume reflectă iconic („Pe dos”) obiceiul
locuitorilor de a face lucrurile invers decât le ştim, prilej de variate amuzamente
atunci când lumea îşi ia rămas bun la începutul unei conversaţii, când un bunic
simpatic îşi fumează pipa ţinând partea aprinsă în gură sau când populaţia unui
oraş întreg merge cu călcâiele înainte. Spre deosebire de copiii din Alarmă la colţul viu, Nae nu are
pretenţia de a fi silitor şi conştiincios, ci doar înzestrat cu bun-simţ, adică
exact acea însuşire de care duc lipsă eroii de basm întâlniţi. Vizitarea unei
ţări în care treburile merg pe dos nu reprezintă un pretext pentru etalarea
unor cunoştinţe şcolare (cum făcea, de exemplu, autohtonul Leonid Petrescu în
cărţile cu Tică şi Rică, vezi aici, aici sau aici sau sovietica L. Gheraskina
în În ţara lecţiilor neînvăţate, vezi
aici). La micii cititori de acum patru decenii şi mai bine, această completă absenţă
a muştruluielii pedagogice trebuie să fi dat foarte bine.
Episoade precum întâlnirea cu meşterul
Rataplimplum scot în evidenţă miza însemnată pe care o pune Vasile Mănuceanu pe
inventivitatea lingvistică, una din însuşirile de căpetenie ale textului
acestei cărţi. Stilul aminteşte oarecum de cel din proza pentru copii a lui
Marin Sorescu:
– Mda, da... Se vede că n-ai auzit încă de meşterul
Rataplimplum. Dacă-i aşa, află că eu sunt bătrânul Rataplimplum, care drege cu
mare iuţeală orice cuvinţel de pe lume. [...]
–
Uite cum fac. Să zicem că vine un băieţel. Unul aşa, ca tine. Şi-mi aduce
plocon vorba frică. Nu-i mai place lui vorbuliţa asta, vezi bine, vrea s-o
cârpesc, s-o încăputez ori s-o pingelesc. Atunci eu iau frumuşel un peticel, să
zicem litera „ş”, apoi o vâr unde se potriveşte mai bine şi treaba s-a făcut.
–
Şi unde s-ar potrivi mai bine, de exemplu?
–
De exemplu între „i” şi „c”. Aşa că din frică fac frişcă. [...]
–
Când te saturi de frişcă, îţi fac din ea brişcă să te plimbi după pofta inimii,
în clinchetul zurgălăilor, iar când te saturi şi de brişcă, îţi fac din ea
trişcă, să fluieri până nu mai poţi, până le spargi urechile la toţi.
În spiritul ludic-dinamitant al lui Gianni
Rodari, Vasile Mănuceanu face ca domniţa Mirabela, fiica împăratului Picăpară
al împărăţiei Plicipleosca să fie răpită de un zmeu de hârtie pe care ajunge
să-l terorizeze cu ifosele ei de copil răsfăţat, până când fiorosul balaur îi
rămâne recunoscător lui Nae că i-o ia de pe cap. Celebrele funcţii ale basmului
cu care îşi bate capul Vladimir Propp sunt pulverizate, întoarse cu capul în
jos, răstălmăcite. Cei trei piraţi peste care dau Nae şi Grivei se numesc
Sprânceană Fioroasă, Falcă de Rechin şi... Vrăbiuţă şi sunt, în ciuda numelor
pompoase pe care le poartă doi dintre ei, nişte gurmanzi obezi şi incapabili de
fapte odioase. Căutarea comorii ascunse de bătrânul Picior de Salcie, bunicul
unuia dintre ei, eşuează în derizoriu. Nu cu mult mai serioase sunt
întâmplările de pe ostrovul cu pitici din mijlocul Oceanului Violet. Întâlnirea
cu Titimbo şi Rorombo, reprezentanţii unei civilizaţii extraterestre, nu
declanşează, aşa cum se obişnuia până de curând în epocă, menţionarea
ceremonială a realizărilor spaţiale sovietice.
Arca
lui Nae este o carte
surprinzător de proaspătă, probabil un efect al puternicei dezideologizări a
materialului, a inventivităţii şi totodată accesibilităţii limbajului pus de
autor în gura eroilor. Basmul (post)modern trebuie să fi fost mai digerabil
pentru copiii vremurilor respective decât povestirea cu schelet ideologic rigid
şi uşor de anticipat. Volumul este ilustrat de Sorin Obreja:
6 comentarii:
Aveti, inca odata, dreptate.
Un roman-basm post-modern, care se poate, oricind, reciti, indiferent de virsta lectorului.
Urez cistigatorilor premilui N. Herescu..., pardon! A. Fratila, sa aiba parte de o soarta literara asemanatoare, peste 20, peste 30 sau peste 40 de ani.(Dar, de ce ma indoiesc...?)
Scuze, am mincat un U din premiu!
Si, iarasi cu scuze:
Craciun fericit!
Spiritul acesta ludic şi tendinţa de a face cuvintele sonore este prezent chiar şi după 12 ani de la voiajul arcei lui Nae, în cartea Uliul Papa-Lapte ce-ai visat azi-noapte? avem parte de întâmplări de pe zi, decupate şi distilate… mai mult sau mai puţin până la esenţe, deh! pe vremurile acelea nu puteai scoate din alambic chiar orice...Sărbători Fericite!
@ catecevadesprecc
Am auzit de cartea de care pomeniti, insa n-am citit-o. Va multumesc pentru urare.
@ dinu d. nica
Va multumesc pentru urare si pentru rabdarea cu care imi cititi blogul.
Trimiteți un comentariu