S-o spun de la bun început: pentru mine, cititor eminamente civil şi puţin sensibil la ierarhiile oficiale, romanul lui Ioan Lăcustă - Replace all (Colcăiala), apărut în 2009 la Editura Polirom, a fost revelaţia acestei toamne. Replace all e, la suprafaţă, o colecţie de naraţiuni mărunte avându-i ca personaje pe locuitorii unui oraş de provincie, unul fără nume, un fel de capitală a unui judeţ de munte din O scrisoare pierdută. Intrând un pic sub pielea textului, îţi dai seama că e vorba de o alegorie a revoluţiei din decembrie 1989 şi a transformărilor fără substanţă care i-au urmat. Principiul e enunţat de Pişpirică, un ins mărunt din partea locului, care are o revelaţie de natură tehnică:
- Da ştii, dom' Pancras, ce-am învăţat eu de la Raliţa? Mi-a arătat o chestie la calculatorul ei de rămâi mut. O şmecherie. Ripleiso îi zice. Adică, dacă vrei, schimbi totul dintr-o mutare. Scrii, de pildă, cizmar, p-ormă dai ripleiso şi... Faci secretar general al partidului. V-aţi prins?
Păi ne-am cam prins, aş zice. Intenţia sarcastică e transparentă, iar citind întregul roman ea se confirmă pas cu pas. Autorul are grijă să nu se refere la evenimente altfel decât ca la Revoluţia de la Judeţeană, episod care a ilustrat operaţia de replace all pe plan local. Cartea nu are în aparenţă nici cap nici coadă, căci nu pare să existe un fir narativ coerent care să poată fi urmărit în tihnă de cititor. Un caveat lector care îi va descuraja pe mulţi, e drept. Actanţii romanului sunt numeroşi şi pestriţi şi, parcă pentru a confirma impresia, poartă nume grotesc-comice, de multe ori construite pe tiparul oximoronic Agamemnon Dandanache: Afinoghiu (Tilică) Băcănel-Obănceanu, Canguraşu Brandaburlea, Aulius Chiosea-Furnal, Tacsil Burtăncureanu şi mulţi, foarte mulţi alţii. În treacăt fie spus, şarjele onomastice ameninţă pe alocuri să devină groase (procedeul a fost folosit în anii din urmă şi de Horia Gârbea).
Există cu toate acestea destule elemente care dau coerenţă construcţiei. Unul din acestea e personajul Goncea, ofiţer de Securitate înainte de 1989, devenit mare bogătaş postrevoluţionar şi avansat general. Retras din viaţa activă, Goncea, care trăsese o multitudine de sfori în comunism, a devenit un fel de Fafner, balaurul legendar din epopeea Nibelungilor (pentru cine nu ştie despre ce-i vorba) şi continuă, din izolarea autoimpusă la palat, să influenţeze viaţa provincialilor. Anexă a lui Goncea, prozatorul Burtăncureanu (aluzie onomastică destul de transparentă la un scriitor controversat, de curând dispărut) virează de la Cântarea României înspre un proiect amplu, bine remunerat, de sagă a familiei Goncea.
Pe acest fundal mai toată lumea.. colcăie, vorba subtitlului, se ţine de afaceri mărunte şi dubioase şi participă până şi la un simulacru de viaţă politică, e drept, atent dirijată de acelaşi Goncea, care moşise renaşterea unui partid istoric. Textul pendulează între contemporaneitate şi flashback-uri cu trimiteri la istoria ultimelor decenii (acurateţea acestora e remarcabilă - nu degeaba a lucrat autorul mulţi ani la revista Magazin istoric). O altă dimensiune a pendulării - dacă termenul nu e supărător - e aceea între real şi fantastic. Pe fondul unor episoade de un banal incontestabil, îşi fac apariţia, pe spaţii mici, nişte personaje enigmatice, îmbrăcate fistichiu şi dotate uneori cu coarne şi copite, care intervin discret în acţiune. Cine sunt personajele astea nimeni nu pare să ştie. La nivel pur lexical, autorul le semnalează apariţia desemnându-le invariabil drept „inşi“ şi impune distanţa prin demonstrativul „aceia“. Misterioşii inşi fac în prea mică măsură obiectul preocupării personajelor „reale“, deşi autorul ne spune într-un loc că celebrul institut Weinunterschung-generblänterstürmerfürnöktässtrambktgescunwundt WBfB stabilise că ei au obiective precise. O altă ipoteză - dacă interesează pe cineva - e că inşii ar fi fost agenţii unui anume Chiru, el însuşi personaj fabulos, dispărut în condiţii neclare în balta din apropierea oraşului în anii cooperativizării.
Din toată această aparentă debandadă epico-stilistică a ieşit un roman de mare rafinament, o scriitură de factură postmodernă care, având evidente afinităţi cu cea a lui Petru Cimpoeşu sau Mircea Horia Simionescu, rămâne cât se poate de originală. Nu-s un mare iubitor de proză fantastică şi tocmai din acest motiv mi-au plăcut atât tranziţiile extrem de naturale între real şi i-real, cât şi inocenţa bine mimată cu care se fac aceste tranziţii. Ca să nu mai spun că fantasticul cărţii lui Ioan Lăcustă e mai degrabă un condiment (bine dozat!) decât substanţă principală. Din păcate, e ultima carte a autorului, care a murit în 2008.
Există figuri istorice controversate care atrag ca un magnet autorii şi nu mai puţin cititorii, mai ales când aceştia sunt amatori de apariţii glamoroase şi aventuri picante. Cu Regele playboy - Carol al II-lea al României (Humanitas, 2008), Paul D. Quinlan intră pe un teren minat, căci e vorba probabil de o personalitate care îl concurează serios la polarizarea preferinţelor publicului pe Ion Antonescu, chit că în epocă cei doi au fost ca soarele şi luna de bine ce s-au avut. Universitar serios, Quinlan procedează ca la carte şi, bazându-se pe un evantai impresionant de surse primare, memorii, jurnale şi mărturii contemporane, schiţează un portret credibil al regelui, pe care admiratorii îl reţin mai ales ca „voievod al culturii“, ceea ce nu-i opreşte pe adversari să insiste asupra pretinsului priapism al monarhului sau asupra relaţiei scandaloase cu Elena Lupescu.
Una din dimensiunile centrale ale cărţii o constituie analiza psihologică a personajului şi acţiunilor sale, aşa cum se degajă din sursele consultate. Abia înţelegând personalitatea regelui ne putem explica credibil şi echilibrat faptele sale, pare să ne spună autorul. De aici un întreg studiu psihologic al familiei regale române şi al relaţiilor lui Carol cu părinţii, fraţii şi, nu în ultimul rând, cu ilustrul lui unchi, Carol I. Schematizând, mama, regina Maria, era o libertină (din cei şase copii ai reginei, cel puţin trei - nu şi Carol! - au fost bastarzi) cu mari ambiţii politice. Tatăl, regele Ferdinand, era un ins timid şi introvertit, dominat de regină şi de amantul ei de o viaţă, Barbu Ştirbey, iar unchiul, o mână de fier, era un om rigid şi autoritar. Tânărul a avut parte de un preceptor elveţian cu apucături, pare-se, homosexuale. Din tot acest cocktail a rezultat un individ ciclotimic, cu pendulări ample între fatalism şi beţia acţiunii, cu trăiri sentimentale romantice, anacronice până şi în primele decenii ale secolului XX.
Întreaga biografie a lui Carol al II-lea pare să aştepte un scenarist de film. De la evadarea romanţioasă şi căsătoria (anulată ulterior) cu Zizi Lambrino în 1918 la episodul aventuros (şi discutabil) al urcării pe tron în 1930, de la instalarea Elenei Lupescu pe post de madame de Pompadour şi la abdicarea din 1940, există un bogat material epic care îl are în centrul lui pe rege. E o figură pe care poţi foarte uşor să o admiri sau să o deteşti. Distanţa dintre aceste atitudini opuse pare să corespundă perfect distanţei dintre poziţiile extreme ale lui Carol.
Trecând peste paginile consacrate intrigilor de budoar, aventurilor sentimentale spectaculoase, manevrelor de palat sau camarilei regale corupte şi dominatoare, principalul reproş care i s-ar putea aduce lui Carol al II-lea este reprezentat de contribuţia pe care ar fi avut-o la şubrezirea democraţiei româneşti, atâtă câtă era. Se ştie că regele a fost unul din factorii principali ai dezagregării sistemului partidelor politice şi vieţii parlamentare, totul culminând cu instaurarea dictaturii regale (1938). La imaginea negativă a suveranului a avut o contribuţie importantă istoriografia comunistă. În cunoscutul ei spirit maniheist, aceasta a propagat imaginea unui individ malefic, cu un plan diabolic de cucerire a puterii absolute şi care a acţionat pas cu pas în spiritul acestuia, de-a lungul celor zece ani de domnie. Meritul lui Paul D. Quinlan este, cred, de a nuanţa considerabil lucrurile. El demonstrează convingător că, fiind fără îndoială o fire aventuroasă şi iubitoare de putere, Carol nu a avut un plan coerent pe care să-l urmărească ani de-a rândul. Acţiunile sale au fost de multe ori simple reacţii la stimuli şi umori personale şi dacă ele au părut coerente văzute din exterior asta s-a datorat şi situaţiei politice de ansamblu şi factorilor internaţionali care nu aveau cum să se afle sub controlul lui.
Dacă e să vedem lucrurile din perspectiva (discutabilă) a culpei, vina lui Carol al II-lea este de a se fi înconjurat (până la a-i deveni prizonier) de o camarilă coruptă controlată la rândul ei de dipolul Elena Lupescu - Ernest Urdăreanu. Oricâte i s-ar putea reproşa, penultimul rege al României s-a dovedit de o fidelitate absolută faţă de Elena, pe care a şi luat-o în căsătorie după plecarea în exil în 1940. Învăţături pentru prezent? Probabil destule şi asta dincolo de superficialitatea unor coincidenţe de nume (Elena!). Ca şi în anii '30, avem şi azi un şef de stat care dispreţuieşte profund sistemul parlamentar şi partidele politice şi care mizează pe o camarilă coruptă pentru a-şi îndeplini obiectivele. Ca să nu mai vorbim de aparatul de manipulare şi de mass media la care regele playboy nici nu visa!
Deşi titlul poate fi discutabil, Regele playboy e o carte pe care merită s-o citeşti dacă te interesează perioada interbelică şi nu vrei să cazi în admiraţie necritică sau demonizare nediscriminatorie. Ar fi fost loc şi de o traducere mai îngrijită. E drept că traducătoarea, Mona Antohi, are de făcut de multe ori back translation, dar mai multă atenţie acordată unor termeni n-ar fi stricat. De pildă, în mod tradiţional la noi s-au folosit, cel puţin pentru familia regală, termenii principe/principesă, şi nu prinţ/prinţesă, aşa cum redă traducătoarea termenii englezeşti prince/princess. Dar loc de mai bine există întotdeauna şi oriunde.
O prozatoare căzută în desuetudine spunea, prin vocea unui personaj, că în viaţă dacă nu faci la început un compromis mare eşti condamnat să faci mai târziu multe compromisuri mici. În Compromisul (Humanitas, 2009) Serghei Dovlatov pare să fie de altă părere: ca jurnalist sovietic, după ce faci iniţial un compromis mare, îţi petreci restul vieţii făcând alte compromisuri mărunte. Romanul de faţă selectează, dintr-un număr pe care îl putem bănui mult mai mare, douăsprezece întâmplări care se ascund în spatele a tot atâtea materiale de presă a căror realizare a însemnat tot atâtea compromisuri pe care le face jurnalistul sovietic cu conştiinţa lui profesională şi, în definitiv, cu însăşi noţiunea de adevăr.
Suntem în anii '70 - '80 ai secolului trecut. Serghei Dovlatov (aşa îşi spune cel ce relatează evenimentele, iar caracterul autobiografic al cărţii devine evident) lucrează la gazeta Sovietskaia Estonia. De fapt nu e nici măcar angajat permanent, sau, oricum, nu tot timpul, căci îl vedem de mai multe ori în postura de a-şi pierde slujba şi de a fi retrogradat la statutul, desigur inferior, de colaborator. Ziarist sovietic, el redactează tot felul de reportaje anodine, ba de la o conferinţă a oamenilor de ştiinţă, ba despre o tânără studentă, chipurile mare iubitoare a capitalei Estoniei, ba despre simbolica naştere a celui de al 400 000-lea locuitor al oraşului şi tot aşa. Sunt cele douăsprezece „compromisuri“, în aparenţă relatări banale şi fără vreo însemnătate ideologică specială. Sistemul le transformă însă în adevărate munci ale lui Hercule pentru bietul jurnalist, silit să se încaseze perdafuri de la şefi, prelucrări de la gardienii purităţii ideologice şi câteodată chiar să aibă contacte destul de neplăcute cu sistemul represiv reprezentat de KGB.
Între banalul materialelor de presă şi gravitatea seismelor pe care le produc există o distanţă care se traduce adeseori într-un comic irezistibil. Bunăoară, Dovlatov (autointitulat, autoironic, „ziarist universal“) publică într-un ziar eston de limbă rusă o poezioară pentru copii menită să popularizeze limba estonă (Al patrulea compromis):
În pădure-n zi urâtă
Întâlnii un urs,
„Bună, ursule“, i-am spus.
„Tere“, mi-a răspuns.
Imediat norii-au fugit
Şi soarele ne-a zâmbit.
Mă sună Valia Trul, instructor la C.C.
- Tu ai scris fabula aceea şovină?
- De ce şovină?
- Înseamnă că tu ai scris-o.
- Eu. Care-i problema?
- Apare acolo un animal.
- Şi?
- Ce rezultă? Rezultă că estonul e un animal. Eu sunt animal? Eu sunt instructor la Comitetul Central, sunt animal?
Textul citat ilustrează unul din tiparele, probabil cel mai simplu, după care se structurează episoadele cărţii. Un alt tipar, mai complex, ne redă textul jurnalistic, realitatea (de regulă foarte diferită) care se ascunde în spatele lui, peripeţiile prin care trece autorul pentru a-l redacta şi ponoasele pe care le trage după publicare. Ilustrativ este Al optulea compromis. O mulgătoare estonă raportează o producţie-record şi, după tipicul vremii, îi trimite o telegramă lui Leonid Brejnev. Acesta, plin de amabilitate, îi răspunde. Cel puţin asta apare în ziar, adică se publică textele celor două telegrame. Ce-a fost în realitate povesteşte Dovlatov, care fusese trimis pe teren, însoţit de un fotoreporter (Jbankov), pentru a se documenta la faţa locului, urmând ca de la centru să se redacteze telegrama liderului de la Kremlin. Descinderea la ferma de bovine a celor doi se transformă într-un chiolhan în toată regula, sponsorizat de organele locale de partid. Dovlatov şi Jbankov petrec pantagruelic, se consumă cantităţi mari de băutură (multe din personaje beau, de altfel, peste măsură, dorind parcă să se dezinfecteze de germenii propagandistici ai meseriei) şi - colac peste pupăză - cadrele din aparatul central se dovedesc mai eficiente, căci „telegrama“ de răspuns a lui Brejnev soseşte înainte de cea a mulgătoarei fruntaşe.
Liantul care ţine laolaltă toate aceste istorioare îl constituie, desigur, stilul relatării, un stil sec şi de un umor pe măsură. Toată lumea pare să facă haz de necaz, iar sancţiunile şi chiar concedierile sunt primite cu un fatalism soft. O serie întreagă de personaje care apar în mai multe din întâmplări asigură coerenţa naraţiunii. Jbankov e un fotograf de mare talent, păcat că bea tot timpul şi e perpetuu înglodat în datorii. Redactorul-şef, Turonok, îşi bruftuluieşte neobosit angajaţii, iar Busch, colegul lui Dovlatov, e un fel de Kramer sovietic care intră în cele mai neaşteptate încurcături. Rebel, senin şi inconştient, e unul din cele mai vii personaje ale cărţii şi, fapt remarcabil, se distinge aţipind în timpul interogatoriului la care îl supune un colonel KGB, ceea ce, să recunoaştem, nu e puţin lucru.
Dovlatov şi colegii lui au făcut marele compromis, acela de a accepta regulile jocului din presa sovietică. E un joc nedrept, fie şi pentru că aceste reguli par a se schimba mereu fără ca participanţilor să li se explice în ce fel. Şi, desigur nu în ultimul rând, e un joc secund, fie şi pentru că e paralel cu realitatea. Participanţii la acest joc, în aparenţă bonomi şi dispuşi mereu să ia lucrurile à la légère, supravieţuiesc încasând bobârnacele care îi împing înainte. Pe Dovlatov l-au tot împins până a ajuns în America, unde a şi murit înainte de a împlini 50 de ani.
Cititorul e probabil ca încrederea: se câştigă greu, dar se pierde mult mai uşor, de cele mai multe ori definitiv. Editura Polirom, care a scos cartea asta în 2007, ştie bine lecţia asta, aşa că adaugă pe copertă, la titlul Romanul cocainei, un subtitlu menit să seducă: O capodoperă cu un autor necunoscut. Într-adevăr, nu se ştie cine a scris-o, bănuielile îndreptându-se spre nume ilustre şi canonizate, precum Nabokov sau Bunin (detalii despre dosarul paternităţii găsim în prefaţa traducătoarei, Livia Cotorcea). Resemnaţi că nu ştim cine e enigmaticul M. Agheev (cartea apare la mijlocul anilor '30, desigur în Occident), să vedem în ce măsură merită s-o numim capodoperă.
Indiferent cine va fi fost, autorul Romanului cocainei nu a mizat pe originalitate, cel puţin nu în ceea ce priveşte modalitatea sau structura naraţiunii. Pretextul e destul de tocit: în buzunarul interior al hainei lui Vadim Maslennikov, un tânăr consumator de droguri pe care viciul îl doboară, este găsit un manuscris în care acesta îşi spune povestea. O face în modul cel mai convenţional cu putinţă, începe prin a se prezenta şi înşiră, într-o ordine care nu-şi propune să violeze legile timpului sau spaţiului, întâmplările prin care trece. Acestea sunt într-o măsură variabilă pretexte pentru introspecţie şi probabil adevărata miză a romanului o constituie tocmai autoanaliza.
Episoadele relatării lui Maslennikov sunt patru: Liceul, Sonia, Cocaina, Gânduri. Primele două ne relevă un licean moscovit din anii imediat premergători Primului Război Mondial, perioada crepusculară a Rusiei ţariste, un adolescent temeinic iniţiat în plăcerile lumeşti. Vadim e, ar putea spune firile sensibile, un monstru de egoism cinic. Întreţinut cu mari eforturi de o mamă săracă, el o tratează cu dispreţ, o umileşte şi se ruşinează de ea în public. Departe de a fi neiniţiat în tainele amorului, el se molipseşte de o boală venerică, dar asta nu-l împiedică să aibă o aventură de o noapte cu o tânără, perfect conştient de riscul de a o infecta şi pe ea. Spuse aşa, în două cuvinte, lucrurile par foarte simple. Să nu uităm însă că autorul, chit că nu-i cunoaştem numele, e rus, aşa că tânărul Maslennikov glosează pe pagini întregi despre bunătate/răutate, culpă, umilinţă, trece, cu o labilitate surprinzătoare, de la o stare la alta, adesea opusă. El pare a experimenta pe sine însuşi stări şi sentimente care de care mai diferite, de o detaşare variabilă de propria cruzime, iar expresia literară e pe alocuri remarcabilă, cu reflexe aforistice:
Uimitor lucru e o spinare de om jignit pe nedrept, spinarea unui om care se desparte de tine pentru totdeauna. Acea spinare exprimă neputinţa omului, slăbiciunea lui care cere cruţare şi care te cheamă, te trage după ea. Ea vorbeşte despre nedreptăţi şi jigniri suportate, ce trebuie povestite iarăşi şi iarăşi, dar de care trebuie să te desparţi cât se poate de repede, dacă nu chiar pe loc.
Liceul lui Vadim e cu totul altul decât cel pe care ni-l propun, la noi cu platitudine sentimentală, alde Mihail Drumeş sau Grigore Băjanaru. E locul în care se ciocnesc caractere şi se înjgheabă prietenii neaşteptate. E locul în care tânărul îi cunoaşte pe Stein sau Burkeviţ, adolescenţi ambiţioşi şi puternici, oameni care vor ajunge departe, deşi destinaţiile lor sunt cât se poate de diferite. Sonia e povestea unei iubiri eşuate, ratate din cauza incapacităţii organice a eroului de a dărui şi altceva decât flori, cadouri sau plimbări cu trăsura pe bani smulşi de la te miri cine.
Capitolul central pare să se dorească a fi Cocaina. Maslennikov a terminat liceul, a început războiul, dar efectele lui încă nu se simt, iar proaspătul student îşi doreşte senzaţii tari. Le are. Iar enigmaticul autor ni le relatează, prin intermediul însemnărilor din carnet, à la longue. À la prea longue, dacă putem spune aşa: pagini peste pagini de trăiri provocate de consumul drogului care se extind şi în ultimul capitol, Gânduri, în care noul de Quincey ne împărtăşeşte din experienţa lui de dependent. Eroul e un om obişnuit care pozează uneori, cu cabotinism, în damnat, dar care n-are nimic remarcabil în afară de cinismul cu care îşi exhibă faptele rele (după criterii morale standard, desigur). Jumătatea de carte în care naratorul se află, cum se zice, sub influenţa drogurilor, e inferioară celei în care acesta e licean şi e, cum zic englezii, clean. Cocaina, peripeţiile şi trăirile pe care le provoacă ea, par să rămână un element exterior, neorganic, în ciuda intensităţii relatării. Culmea, titlul original este Roman s kokainom, ceea ce înseamnă Romanul cu cocaină. De această dată o traducere fidelă ar fi fost, poate, mai potrivită pentru titlul acestei „capodopere“.
[...] reprezentarea ideală a vârstelor vieţii arăta în secolul al XVIII-lea astfel: cocon (până la patru ani), copil (4 - 15 ani), cătărâgă (15 - 20 de ani), „voinic, adecă june“ (23 - 42 de ani), bărbat (42 - 56 de ani), bătrân (56 - 69 de ani), matur (70 - 80 de ani).
Culmea e că în epocă puţini depăşeau vârsta de 50 de ani, aşa că „maturii“ trebuie să fi fost rarissimi.
Mahalaua Mântuleasa şi locuitorii ei reprezintă, pare să ne spună cartea, un material ideal (în fine, în limitele impuse de sursele sărace) pentru un studiu de caz pilduitor pentru intreaga istorie a Bucureştilor şi, de ce nu, a întregii Valahii urbane, câtă va fi fost.
Aflăm bunăoară din Cele două Mântulese sumedenie de lucruri interesante despre statutul femeii române pe la 1750, despre relaţiile dintre sexe, despre regulile şi cutumele care guvernau transferul proprietăţii sau despre trăirile şi fantasmele religioase ale contemporanilor. În treacăt fie spus, sunt pagini care rivalizează ca atractivitate pentru cititorul profan cu cele ale Constanţei Vintilă-Ghiţulescu. De o prezentare amănunţită se bucură biserica Mântuleasa, monument de secol XVIII destul de puţin cunoscut publicului. Se fac incursiuni pline de pitoresc în îndeletnicirile şi meşteşugurile locuitorilor cartierului, se prezintă istoria unor case reprezentative (inclusiv a unei case mereu plănuite şi niciodată construite).
Revenind la întrebarea de la care plecasem, un alt răspuns posibil ar fi că cele două Mântulese sunt spaţiul real (mahalaua Mântuleasa în manifestările sale fizice/tangibile/istorice) şi cel mitic, corespondent literar al celui dintâi. Andreea Răsuceanu oferă - era de aşteptat - şi un asemenea răspuns. Apar, inevitabil, referirile la proza lui Mircea Eliade (nu-s cele mai realizate pagini ale cărţii) şi, de data asta mai puţin previzibil, la proza literară a lui Ion Ghica. De data asta poţi rămâne cu impresia că autoarea a muşcat mai mult decât putea mesteca. Tot la scăderi putem contabiliza şi unele repetiţii obositoare - unul şi acelaşi lucru ni se spune câteodată de mai multe ori, cu foarte mici variaţii. E un păcat de care suferă destule teze de doctorat transformate, fără multă prelucrare, în cărţi, cum e şi cea de faţă. Să reţinem însă partea bună a lucrurilor.
La moartea lui Stalin, înţelegând, după puterile lui, că s-a întâmplat ceva important, Adrian Loga, un băieţel de nici cinci ani, slobozeşte cu inocenţă următoarele versuri:
Stalin, cu sapa-nainte!
Trece vesel printre morminte...
Cine e Adrian şi cum şi-a petrecut copilăria aflăm din romanul lui Radu Ţuculescu intitulat chiar Stalin, cu sapa-nainte (Cartea Românească, 2009). E o poveste (începută literalmente cu stereotipa formula a fost odată) al cărei setting e reprezentat de un orăşel din Ardeal. E o lume destul de amestecată, cu colegi de şcoală şi camarazi de joacă de diferite naţionalităţi, alcătuind un univers (paradoxal!) provincial şi totodată cosmopolit. Povestea copilăriei lui Adrian e numai jumătate din carte. Aceasta e vizibil structurată pe două planuri, cel al trecutului (amintirile din copilărie, desigur, sobre, marcate pe alocuri de mister când vine vorba de evocarea unor figuri umane sau episoade pe care băiatul nu le poate înţelege) şi cel al unui prezent în care îl reîntâlnim pe erou, bărbat matur, divorţat, el însuşi cu o fată de 20 de ani.
Cele două planuri sunt limpede despărţite nu numai temporal, ci şi formal, grafic şi lexical. Episoadele din copilărie (pe care le putem presupune, măcar în parte, autobiografice) sunt relatate cu o naivitate bine jucată, însă cu respectarea convenţiilor narative consacrate. Ele se încheie, stereotip, cu propoziţia cu valoare de morală de fabulă „Atunci am mai crescut puţin“. Urmează de fiecare dată pagini redactate neglijent, pe calculator, aproape fără punctuaţie, dar - manierism obositor - cu cursive. Copilul a crescut, vezi bine, iar producţia lui se supune ritmului şi modalităţilor din zilele noastre. Adultul are cu totul alte probleme decât copilul, se pune problema relaţiilor cu fiica, devenită ea însăşi femeie (Adelina). Semnalul demarcativ care anunţă revenirea la firul narativ al copilăriei este „ofofoof viaţa mea“, pesemne o tentativă (auto)ironică de detaşare de contingent.
E puţin loc de îndoială că episoadele copilăriei reprezintă partea cea mai rezistentă a cărţii. Sunt remarcabile, deşi câteodată excesiv-caricaturale, portretele unor vecini (Generalul, crescătoarea de lipitori), profesori, colegi de şcoală, relatarea unor farse, conflicte, idile naive. Adrian e la vârsta la care se leagă prietenii de o viaţă - Răzvan, cel mai apropiat dintre prieteni, îi e alături în tot felul de aventuri eroice care fac farmecul vârstei. Răzvan visează să se facă pilot (îşi va îndeplini visul şi va muri tânăr, într-o catastrofă aeriană), iar Adrian vrea să-i dăruiască avionul lui de jucărie:
Jucăria mea strălucitoare. Un cadou din partea mea care-i va aminti de anii petrecuţi împreună. L-a refuzat categoric.
- Păstrează-l. Îţi va aminti de mine.
- N-o să te răzgândeşti? l-am întrebat şi fără să ştiu de ce, speram într-un răspuns afirmativ, da, n-am de gând să mă mai fac pilot, a fost o reacţie de moment...
- Voi zbura în jurul lumii, Adriane. Te voi lua şi pe tine cu mine. Măcar o dată.
Dacă e vorba de calitate, paragraful de mai sus ilustrează destul de bine principalul păcat al romanului lui Radu Ţuculescu, anume artificialitatea exprimării, câteodată supărătoare, alteori contrabalansată de momente reuşite. Printre acestea din urmă figurează la loc de cinste portretul tatălui, medic la spitalul local, ins închis în sine, pios, uneori violent, în orice caz o figură-model. Alături de scriitura pe alocuri artificială, cartea păcătuieşte şi prin unele lungimi nejustificate - a se vedea de pildă evocarea fastidioasă a sărbătorilor de Paşti, cu care ocazie Adrian, care lua lecţii de vioară şi părea decis să se consacre unei cariere muzicale, foloseşte în context pascal materialul versurilor naive de la începutul cărţii:
Hristos, cu sapa-nainte!
Cu moartea pre moarte călcând
Trece vesel printre morminte
Viaţă dăruindu-le...
Oricum, tot e mai bine decât cu întâmplările din viaţa de acum, cele relatate pe calculator. Aflat singur acasă (home alone!), Adrian primeşte vizita unei tinere vânzătoare ambulante de albume de artă, kuki (sic) şi capitulează în faţa ispitei carnale. N-am să dezvălui finalul, brutal şi neaşteptat, al aventurii, dar mărturisesc că mi-e greu să-i pricep motivaţia artistică. Din fericire pentru autor, se vor fi găsind şi cititori cărora cartea să le placă fără rezerve şi în toate ale ei.
O parte a opiniei publice, împinsă de frustrări uşor de explicat, îi ocăra pe cei întorşi în ţară imediat după decembrie '89 reproşându-le că n-au mâncat salam cu soia (uitând că în Occident soia e folosită pe scară largă la fabricarea mezelurilor, dar asta e o altă poveste). Geniul calamburistic naţional a transformat nu peste multă vreme reproşul în „a mâncat salam cu Zoia“, aluzie transparentă la relaţiile intime pe care le-ar fi avut unul din noii puternici ai zilei cu fiica fostului dictator. Desigur, cel puţin la vremea aceea, a fi fost un intim al Zoiei Ceauşescu (demascată la televizor pentru cântarul de aur cu care drămuia mâncarea câinilor în vreme ce poporul flămânzea) nu era motiv de mândrie.
La aproape 20 de ani de la aceste întâmplări, Petru Popescu transformă în Supleantul (Editura Jurnalul - Curtea veche, 2009) porecla în renume şi publică un ditamai romanul inspirat, cum ar veni, dintr-o idilă pe care ar fi avut-o, la începutul anilor '70, cu compromiţătoarea Zoia. Schema e destul de simplă şi deloc nouă în ansamblul prozei petrupopesciene. Se dă un tânăr scriitor şi jurnalist, numit supleantul, pentru că se procopsise cu demnitatea de membru supleant al C. C. al U. T. C. Acesta, deşi face parte mai degrabă din plevuşca nomenclaturii oficiale, se bucură de mici avantaje altminteri refuzate muritorilor de rând, printre care şi călătoriile în străinătate. E drept că numai în fostul RDG, dar cu ocazia respectivă o cunoaşte la întoarcere, în avionul TAROM, pe însăşi Zoia Ceauşescu.
Între cei doi se înfiripă o idilă, iar supleantul nostru are parte de incursiuni în cercurile intime ale puterii comuniste şi îi cunoaşte pe înşişi Nicolae şi Elena Ceauşescu, asupra cărora face o bună impresie. Nu pentru că, vezi Doamne, ar fi fost conformist şi i-ar fi lipsit coloana vertebrală, ci dimpotrivă, pentru curajul şi inteligenţa cu care îşi apăra convingerile, adesea diferite de cele oficiale şi în orice caz exprimate altfel decât în limbajul de lemn al epocii. Aflat pe cai mari, supleantul e inclus ca gazetar în delegaţia oficială care îl însoţeşte pe Ceauşescu într-un turneu în America Centrală şi de Sud. Ascensiunea tânărului pare de neoprit. El ajunge să redacteze ştiri, dă sugestii la nivel înalt, are chiar un început de implicare în politichia mare. Idila cu Zoia nu e neglijată, iar cititorul are parte de relatarea unei escapade romantice în jungla andină. La momentul oportun supleantul face opţiunea corectă şi alege, cum se zicea, libertatea, nemairevenind în ţară. Ne dăduse de altfel să înţelegem că Zoia, deşi mai deschisă la minte decât alţi membri ai familiei, avea o viziune limitată asupra vieţii şi nu pricepea cât de represiv e sistemul pe care îl patronau ai ei.
Se poate spune că Supleantul face parte din categoria cărţilor vag autobiografice în care autorul se dă de ceasul morţii pentru a se scoate, peste ani, basma curată. Într-adevăr, or fi făcut alţii vrute şi nevrute, dar el, prozatorul întruchipat în personaj principal, a fost limpede ca lacrima, chiar şi atunci când a servit regimul acela. Iar Zoia a fost o victimă a circumstanţelor. Dincolo de aceste reglări de conturi cu istoria şi, cine ştie, cu propria conştiinţă, romanul nu aduce multe noutăţi faţă de alte creaţii ale autorului. Deşi pare surprinzător, şablonul nu diferă esenţial de cel din vechile scrieri ale lui Petru Popescu. Ca şi în Prins, avem ca personaj principal un bărbat tânăr şi înzestrat cu tot felul de calităţi, înconjurat de prieteni de toată isprava, deşi îşi au problemele lor (Marcel, Luminiţa, Stejar). Cu mai multă surdină decât în Prins, avem şi aici destule instantanee din Bucureştii de acum aproape 40 de ani. Mai puţină tensiune şi mai puţin dramatism. Supleantul este, vorba italienilor, cavoli riscaldati sau, în traducere liberă, o ciorbă reîncălzită care îl poate tenta mai degrabă pe amatorul de mondenităţi decât pe cititorul de proză de calitate.
Pentru a înţelege corect demersul lui Lucian Boia din „Germanofilii“ (Humanitas, 2009) e nevoie să luăm foarte în serios ghilimelele între care e pus titlul. Departe de a fi un simplu artificiu stilistic, ele delimitează un concept operaţional, căci aceşti „germanofili“ nu sunt pur şi simplu admiratorii Germaniei (sau, prin extensie, ai Puterilor Centrale), ci acei reprezentanţi ai elitei intelectuale care s-au pronunţat fie pentru neutralitate, fie pentru alianţa cu oponenţii Antantei, fie pentru orice altceva decât intrarea în război alături de Franţa, Anglia şi Rusia. Şi nu erau deloc puţini. Dacă propaganda s-a străduit, cel puţin în anii naţional-comunismului ceauşist, să impună ideea că intrarea în război s-a făcut într-un elan nediferenţiat, iar naţia s-a mişcat, vezi bine, „ca un singur om“ în dorinţa de a alipi Ardealul (despre Basarabia şi Bucovina se vorbea cam cu jumătate de gură), Lucian Boia arată că lucrurile au fost mult mai nuanţate, iar unanimitatea, inexistentă.
Societatea românească prezenta multiple clivaje în ceea ce priveşte (şi) intrarea în război sau idealurile care o animau. Dacă opinia publică era masiv în favoarea Antantei, aşa-zisul popor de jos („ţara“), masă îndeobşte tăcută, era mai degrabă indiferent, iar omul de rând nu prea ştia ce e Ardealul, darămite să mai militeze pentru vreo unire. Clasa politică era, aşa cum îi şi şade bine, divizată (cel puţin de atitudinea antantofobă a unor Maiorescu, P. P. Carp sau Marghiloman ştiam demult). În fine, elita intelectuală (scriitori, gazetari, artişti, universitari) era, în cea mai mare parte, ostilă intrării în război de partea Antantei. Erau, desigur, antantofili proeminenţi (Delavrancea, Goga, Iorga), dar lista „germanofililor“ era mult mai lungă (Maiorescu, Slavici, Stere, Arghezi, Rebreanu, Gala Galaction, Coşbuc, Pârvan, Gusti, Sadoveanu şi mulţi alţii).
Meritul lui Lucian Boia e şi de această dată demontarea unor tabuuri. Departe de a fi nişte trădători (deşi nu au lipsit manifestările de colaboraţionism în perioada de ocupaţie germană), „germanofilii“ au văzut pur şi simplu altfel decât antantofilii, iar dacă istoria le-a dat dreptate ultimilor asta nu înseamnă că cei dintâi au fost trădători sau mai puţin patrioţi. Un argument important pus în balanţă l-a constituit relaţia complicată cu Rusia, despre care exista temerea că, războiul odată câştigat, îşi va impune hegemonia asupra estului Europei (asta s-a petrecut abia după Al Doilea Război Mondial, în circumstanţe mai puţin diferite decât s-ar părea). Ar fi fost aşadar mai bine să se meargă alături de Puterile Centrale (fără a lua Ardealul şi luând, eventual, Basarabia) decât cu Rusia (cu Ardealul, fără Basarabia, desigur), dar sateliţi ai acesteia. Diversitatea în epocă a opiniilor se dovedeşte, citind cartea lui Boia, extrem de mare, iar eventualele judecăţi sumare aplicate lor apar de-a dreptul caraghioase. Demontarea tabuurilor la care mă refeream mai sus e cu atât mai valoroasă cu cât nici măcar istorici (literari) îndeobşte stimabili precum N. Manolescu nu îndrăznesc să spargă în totalitate stereotipiile cu care ne-au obişnuit anii de comunism (relevantă e abordarea dosarului de „colaboraţionist“ al lui Slavici). Iar piruetele etice pe care le fac, cu nesimţire, un Sadoveanu sau un Rebreanu ne arată (mai era nevoie?) că înzestrarea cu talent nu suplineşte lipsa de caracter.
„Germanofilii“ reprezintă o carte densă, reflectând o documentare de o acribie remarcabilă. Alături de o secţiune care dezvoltă ideile de principiu şi expune problematica lucrării în liniile ei generale, există un grupaj de câteva zeci de biografii de „germanofilii“ de diferite calibre, de la figuri arhicunoscute până la personalităţi (azi) complet uitate. Foarte interesant e capitolul final al lucrării, un fel de epilog, acela în care aflăm ce s-a întâmplat cu „germanofilii“ şi carierele lor după război. Au avut ei de suferit în vreun fel? Unii da, alţii nu. Cel mai mult au avut de tras gazetarii antantofobi (unii din ei, precum Arghezi sau Slavici au făcut, ştim bine, puşcărie). Unii din universitari şi-au vazut compromise carierele academice (cazul cel mai notoriu e cel al lui C. Stere). Cel mai puţin au avut de suferit politicienii. În atmosfera de pupat Piaţa Endependenţii de după război n-a fost timp de analize, lucrurile au rămas în mare parte nelămurite (asemenea şi după 1989!), multe cazuri au fost muşamalizate, iar ţapii ispăşitori au fost găsiţi mai ales din presă. Vreo asemănare cu zilele noastre? Dincolo de interesul indiscutabil pe care îl stârnesc adevărurile incomode rostite de Lucian Boia, cartea are destule lecţii pentru prezent. De pildă eu, unul, mă împotrivesc unei ipotetice uniri cu Basarabia (admiţând că s-ar pune serios această problemă şi mi s-ar cere opinia). Probabil e cazul să fiu înfierat degrabă ca nepatriot şi aruncat la lada de gunoi a istoriei, alături de „germanofili“...
Apărut în 2010 la Tracus Arte - Noul Scris Românesc (edituri fără site, desigur), romanul lui Ioan Groşan Un om din Est e povestea câtorva tineri intelectuali dintr-un orăşel transilvănean de pe la sfârşitul anilor '80, epoca de crepuscul a regimului comunist. E vorba în realitate de mai multe poveşti, de naraţiuni întrepătrunse destul de strâns, care îi au ca eroi pe doi buni prieteni şi foşti colegi de facultate, Nelu Cucerzan (zis şi Sanepidu) şi Iuliu Borna. Ajunşi amândoi profesori la aceeaşi şcoală, bărbaţi în preajma vârstei de 30 de ani, au amândoi preocupări literare (Cucerzan scrie recenzii şi e corespondent al Scânteii tineretului, Borna scrie proză), n-au nicio tragere de inima pentru meserie şi chiulesc cât pot şi - treaba asta le ocupă o bună parte din timp - aleargă după femei.
Nu sunt singurele existenţe surprinse în roman. Dacă Cucerzan şi Borna sunt, să zicem aşa, personajele principale, inginerul silvic Willy Schuster şi profesorul de biologie Grigore Samsaru ar putea şi ei să candideze la câte un Oscar onest pentru câte un supporting role. Dacă cel de al doilea e caraghios şi gogolian de-a dreptul în eforturile sale de a deveni membru de partid, primul e pus de autor să cocheteze cu o dimensiune mai profundă şi urmăreşte, precum căpitanul Ahab al lui Melville, un Moby Dick al său, un cerb uriaş şi aproape imposibil de fotografiat.
Fără a fi simplu ca structură, romanul nu e nici din cale-afară de complex. Capitole în care relatarea îi aparţine autorului, care vede realitatea prin ochii reflectorilor Cucerzan şi Borna alternează cu scrisorile celui dintâi adresate celui de al doilea, cu secţiuni scrise cu caractere cursive în care Cucerzan îşi povesteşte aventurile erotice din diferite colţuri ale ţării. Acestea sunt intitulate, invariabil, Din însemnările erotice ale lui Nelu Sanepidu, trimitere mai degrabă stângace la foiletoanele dintr-o revistă săptămânală cu ambiţii de satiră politică. Avem, în ultimul rând, şi relatări omnisciente ale întâmplărilor prin care trec eroii. În ansamblu, un ghiveci greu de mestecat uneori, în care legumele sunt destul de prost fierte.
Oamenii lui Groşan bovarizează din greu în oraşul de provincie, iar debuşeul cel mai lesnicios e sexualitatea. Willy Schuster e niţel gerontofil şi trăieşte cu gazda, Sári neni, o unguroaică de nurii căreia se bucurase, în alte timpuri, şi tatăl lui, Samsaru, în strădaniile sale de a intra în partid, intră (după propria reflecţie) în secretara de partid, tovarăşa Szekely, Cucerzan e cuprins adesea de accese de dromomanie şi bate ţara în lung şi în lat în căutare de aventuri erotice, pentru a fi acaparat în cele din urmă de fatala Vianda, o frumoasă doctoriţă repartizată la şcoala lui etc. Aspiraţiile personajelor nu depăşesc cel mai adesea imediatul şi cad de regulă în derizoriu. Incapabil să prindă cerbul uriaş, Willy sfârşeşte prin a livra un cerb şchiop pentru o partidă de vânătoare a lui Nicolae Ceauşescu.
Deşi miza îi este, dacă nu modestă, măcar confuză, Un om din Est ne aduce câteodată aminte de vremurile bune ale lui Ioan Groşan, cel din O sută de ani de zile la Porţile Orientului. Iată o bucăţică dintr-un un pasaj în care e vorba de Hilde tante, mătuşa lui Nelu care avea obiceiul să scrie pe eticheta fiecărui borcan de conserve făcute în casă evenimentul politic petrecut la data respectivă:
[...] şirul de borcane şi sticle având [...] inscripţii de felul: Dulceaţă de cireşe. Mai 1984. Inaugurarea canalului Dunăre - Marea Neagră; sau: Pastă de măceşe. 1985. Plenara C. C. pe probleme de agricultură; sau: Gem de coji de portocală. Martie 1987. Vizita tov. N. Ceauşescu în Zair.
Tot antologabilă e şi însuşirea pe care o are proza lui Iuliu Borna de a anticipa (à la Oscar Wilde) întâmplări din viaţa reală şi care îi şi aduce o convocare la Securitatea locală. Momente bune dintr-o carte destul de modestă în ansamblu. La impresia generală nu tocmai favorabilă contribuie din plin şi extrem de numeroasele greşeli de tipar, uneori hilare, de parcă o editură mai mică nu şi-ar putea permite un biet spell checker, dacă n-are bani de plătit corectori. E un aspect general dezlânat şi neglijent, la care par să-şi aducă contribuţia şi inadvertenţele de ordin istoric strecurate tocmai în locuri în care autorul se vroia atent cu evocarea (la 6 martie 1945 nu au avut loc alegeri, ci o lovitură de stat, revista Magazin istoric nu apărea în 1964 etc.) În fine, de-ar fi astea scăderile cele mai mari ale cărţii. Dar să nu ne pripim. La capătul celor aproape 300 de pagini ale romanului scrie, negru pe alb, Sfârşitul volumului I. Aşadar va urma.
De data asta nu-i păcăleală, ca data trecută. Chiar a apărut o nouă carte de Ilf şi Petrov şi îi spune America fără etaje (Polirom, 2010). E relatarea, pentru prima oară tradusă la noi, a călătoriei în Statele Unite a celor doi, desfăşurată între noiembrie 1935 şi ianuarie 1936. Reconvertiţi temporar la meseria de bază, cea de jurnalişti, autorii relatează în cele 450 de pagini ale cărţii scene şi întâmplări din America, schiţează portrete, fac evaluări şi comparaţii (mai ales cu Uniunea Sovietică a celui de al doilea deceniu de după revoluţie). Ei bat America de la est la vest, de la New York la Los Angeles şi înapoi, parcurg 10000 de mile cu automobilul şi notează impresii, stau de vorbă cu oamenii de la vlădică până la opincă sau, pentru a rămâne în registrul laic, de la Henry Ford la micul fermier sau autostopistul de pe şosea.
Le place America? Greu de spus, deşi probabil că nu prea, pentru că mâncarea nu are gust, pâinea e prea albă şi prea pufoasă, toată lumea aleargă după profit, muncitorii sunt exploataţi, indienii şi afroamericanii negrii discriminaţi, Constituţia e doar pe hârtie etc. Cam pe dos decât în URSS-ul lui Stalin. Cei mai mulţi americani cu care stau de vorbă manifestă o simpatie greu disimulată faţă de Uniunea Sovietică. Iată un fragment din discuţia cu celebrul magnat al automobilelor Henry Ford:
La despărţire, Henry Ford, care se interesează de Uniunea Sovietică şi nutreşte o oarecare simpatie pentru ea, ne întrebă:
- Care e acum situaţia financiară a ţării dumneavoastră?
Noi tocmai citiserăm în ajun, în Pravda, celebrul articol al lui Grinko şi de aceea i-am putut oferi cele mai proaspete informaţii.
Citind asemenea pasaje, cititorul e în dilemă: să le privească drept concesie limpede făcută propagandei oficiale, sau să ia totul în cheie ironică? Pentru ultima soluţie ar pleda referirea la celebrul articol din Pravda. Dacă aici o asemenea ambiguitate e posibilă, alteori acest lucru e mai greu de conceput. De pildă, asistând la un concert al lui Rahmaninov la Carnegie Hall, autorii scriu:
Rahmaninov, după cum ne spusese un compozitor pe care-l ştiam, stă în cabină şi spune anecdote. Dar îndată ce se aude gongul, se ridică şi, compunându-şi o faţă tristă de exilat rus, se îndreaptă spre scenă.
Rahmaninov e unul din puţinii exilaţi ruşi recalcitranţi şi de altfel aflăm că publicul nici nu-l prea apreciază. Cei mai mulţi din cei care stau de vorbă cu călătorii ard de nerăbdare să revină în patrie, cel puţin în vorbe, chiar dacă în practică par bine plantaţi în solul american.
Dacă asemenea momente (şi destule altele) se explică uşor prin necesitatea de a face concesii peste concesii (să nu uităm, suntem în plin deceniu de aur al terorii staliniste), se vede câteodată şi mâna marilor Ilf şi Petrov, cei din Viţelul de aur sau Douăsprezece scaune. Asta se întâmplă mai ales când e vorba de portrete. Un exemplu e cuplul Mr. & Mrs. Adams, cei doi americani care îi însoţesc în voiajul lor. Filosovietici, aceştia alcătuiesc o pereche insolită, prezentată cu un umor burlesc irezistibil, deşi nu lipsesc tuşele caricaturale care trimit parcă la Gog-ul contemporanului Papini.
Fatalmente cârcotitori, Ilf şi Petrov nu rămân insensibili la extraordinarele realizări tehnice ale Americii, şosele şi autostrăzi impecabile, baraje (Boulder Dam abia se construise) sau uzine de tot felul. Rămân surprinşi de extraordinara calitate a serviciilor - suntem în 1935! Nu-i lasă reci nici frumuseţile naturale, dar, veritabili reporteri sovietici, ei reuşesc să scrie un capitol întreg despre Grand Canyon fără să se refere decât în treacăt la canionul propriu-zis, fiind mai atraşi de ce se întâmplă în cabana din marele parc natural.
Apariţia Americii fără etaje se anunţa drept un mare eveniment editorial. Ca admirator declarat al celor doi, nu poate decât să mă bucure ca a ieşit cartea asta, deşi între ea şi cele două romane e o diferenţă de câteva clase bune. O vorbă despre isprava editurii care, în treacăt fie spus, nu se oboseşte să onoreze evenimentul editorial printr-o prefaţă consistentă şi se mărgineşte să includă o scurtă notiţă bio-bibliografică. În fine, există o pompos intitulată Notă a traducătoarei, întinsă pe fix trei rânduri, în care aceasta mulţumeşte altor două persoane care şi-au adus contribuţia la ameliorarea stilistică a lucrării. Citind cartea, ne putem imagina ce-ar fi fost fără acest ajutor extern, nu de alta, dar găsim destule exprimări de-a dreptul proaste, de tipul „nu s-a mulţumit numai să...“. Mai ştii, poate aşa se exprimau Ilf şi Petrov, iar traducătoarea n-a făcut decât să fie fidelă originalului.
Cinefilii rafinaţi vor strâmba din nas riscând să facă deviaţie de sept când voi pomeni o scenă din Sex and the City 2, una pusă mai pe la sfârşit, unde apare un grup de femei musulmane care, în secret, se întrunesc pentru a se îmbrăca occidental şi pentru a citi cărţi interzise dreptcredincioşilor. Nu ştiu cât de mult adevăr e în asemenea întâmplări, dar se pare că fără foc n-ar fi ieşit fum. Cartea lui Azar Nafisi, Citind Lolita în Teheran (Editura RAO, 2008), merge pe aceeaşi linie şi ne prezintă povestea unor doamne din capitala Iranului (nota bene, republică islamică cu toate rigorile genului) care se întâlnesc într-un fel de club de lectură clandestin şi poartă discuţii despre cărţile citite.
Cum s-a ajuns aici? Autoarea (scrierea e, făcând abstracţie de numele schimbate, autobiografică) şi-a luat doctoratul în literatură la o universitate americană şi a revenit în Iran, plină de entuziasm şi dornică de a transmite şi altora din învăţătura primită. Suntem la sfârşitul anilor '70 şi încep frământările care culminează cu revoluţia, răsturnarea şahului şi proclamarea regimului islamic. Libertatea de expresie, atâta câtă era în regimul autoritar dar în esenţă secular al monarhului, dispare văzând cu ochii. Azar Nafisi trece de la o universitate la alta şi experimentează pe propria piele strângerea laţului (va fi nevoită în cele din urmă să părăsească ţara). Noii guvernanţi închid librării, interzic cărţi şi autori, impun veştmintele islamice, introduc restricţii draconice în privinţa manifestărilor culturale. Dată afară de peste tot din cauza comportamentului său de om liber, neîncorsetat în dogme, autoarea înfiinţează un cerc de lectură la ea acasă. Va chema şapte din fostele ei studente, cu care va dezbate, timp de vreo doi ani, câteva cărţi problematice sub aspectul relaţiilor dintre sexe sau al statutului femeii: Lolita lui Nabokov, Marele Gatsby de Scott Fitzgerald, romane de Henry James sau Jane Austen.
Discuţiile propriu-zise despre cărţi nu dezvăluie mari profunzimi de analiză şi sunt interesante doar în măsura în care ele servesc drept revelator pentru mentalitatea tinerelor iraniene, confruntate deodată, literaturiceşte măcar, cu Occidentul. Dacă fetelor li se poate scuza naivitatea, autoarei e mai greu să-i treci cu vederea analizele uneori plate, alteori potrivite ca nuca-n perete. De pildă, înfierând personajul Humbert Humbert din Lolita pentru chinurile la care o supune pe eroină, Nafisi trece la cestiunile politice ale zilii şi îl compară pe atotputernicul ayatollah al Iranului cu opresorul Lolitei. Cum ar veni, ayatollahul e Humbert, iar Lolita, biata ţărişoară fostă a Persiei. Mie imaginea mi s-a părut de prost gust, dar poate altora le-o plăcea.
Partea extra-literară e ceva mai interesantă. Azar Nafisi prezintă destul de amănunţit modul în care a evoluat (sau involuat?) societatea iraniană sub presiunea islamiştilor. E bine să se înţeleagă că instaurarea dictaturii ayatollahilor nu s-a făcut peste noapte, ci a fost un proces care a durat câţiva ani buni, cu impunerea unei cenzuri dure şi cu strangularea treptată a libertăţilor individuale şi impunerea de noi restricţii zi de zi. Detaliu grotesc, dar nu mai puţin real: şef al cenzurii filmelor a devenit un... orb. Poate nu-i rău să luăm şi noi aminte la unele din lucrurile astea, nu de alta, dar şi în România puterea politică pune şaua lent dar sigur pe din ce în ce mai mulţi din cei care i se opun. În fine, desigur că există o cheie feministă în care se poate citi foarte confortabil această carte. Nu m-a atras niciodată feminismul (după cum nu mă atrag nici machismul sau alte „isme“ mai mult sau mai puţin în vogă), aşa că am preferat să iau şi eu din carte ce mi s-a părut cu adevărat interesant: mecanismul instalării opresiunii generalizate.
Progresul, scrie Flaubert în Dicţionarul de idei primite de-a gata, e întotdeauna rău înţeles şi prea grabnic. E o afirmaţie la care ar subscrie probabil şi Ion Palatinus, personajul central din Maseurul orb al lui Cătălin Dorian Florescu (Polirom, 2007). E, după cum o spune şi titlul, maseur şi a orbit în adolescenţă. Duce o existenţă insolită la Moneasa şi are o bibliotecă fabuloasă, iar oameni de toate vârstele şi condiţiile sociale îi citesc şi îi trimit înregistrările pentru a-l ajuta să-şi satisfacă pofta insaţiabilă de lectură.
Dacă maseurul e personaj central, romanul are şi un personaj narator, Teodor Moldovan, individ fugit din România ca adolescent în condiţii dramatice în timpul comunismului. Stabilit cu părinţii în Elveţia, Teodor lăsase în urmă o iubită, Valeria, în căutarea căreia vine după 20 de ani. A ajuns între timp un om de afaceri de succes şi vinde sisteme de securitate. Căutările i-l vor scoate în cale pe Ion, care nu va întârzia să exercite asupra lui aceeaşi fascinaţie pe care o exercită asupra multora din semenii lui. Teodor renunţă, cel puţin temporar, la scopul iniţial al călătoriei şi se stabileşte, practic, la Moneasa, intrând în anturajul lui Palatinus şi are parte de tot felul de plăceri ale vieţii mizere dusă de oamenii din părţile locului. Un fel de Hans Castorp româno-elveţian, mutatis mutandis? Poate.
Ion Palatinus e un autodidact reacţionar şi ascet, care respinge oripilat progresul şi chiar va încerca, cu naivitate, să se opună construirii unei şosele care să lege Moneasa de marele oraş din vecinătate. Alte idei îl pun pe el în mişcare. Urmând (inconştient?) drumul înfundat al lui Noica, maseurul se înconjoară de discipoli („filozofii“ lui), patru tineri pe care nădăjduieşte să-i instruiască, pentru ca şi aceştia să poată face la rândul lor prozeliţi care să propage cartea în rândul maselor. Cum e de aşteptat, experimentul eşuează, iar Palatinus se confruntă cu realitatea prozaică, fără a părea, cel puţin o bună parte din roman, s-o conştientizeze.
Biblioteca lui Ion Palatinus, zeci de mii de volume înghesuite în două cămăruţe de bloc sordid, muncitoresc, alcătuieşte paradoxal un locus amoenus. Ion, Teodor şi discipolii poartă discuţii lungi şi contradictorii pe marginea unora din cărţi. Se dezbat mai ales Cioran şi Camus, dar nu lipsesc aluzii la mulţi alţi autori. Din păcate, nivelul discuţiilor e destul de modest, cu exprimări aforistice care trimit uneori parcă la banalităţile preţioase tip Paulo Coelho („frumosul e atunci când o carte sună bine“ sau „un autor bun e şi un bun observator“ sunt numai două mostre).
Cu toate astea, cartea lui Cătălin Dorian Florescu îşi are reuşitele ei. Printre acestea se numără evocarea experienţei de Entfernung a exilului (însuşi autorul a părăsit România ca adolescent şi îşi scrie cărţile în germană). Mai e şi naraţiunea alertă fără a fi neglijentă şi care rezervă nu odată surprize pe care, desigur, n-am să le dezvălui aici. Pot totuşi să spun că Teodor venise din Elveţia la volanul unui Audi şi îmbrăcat într-un costum englezesc ireproşabil. Soarta costumului e chiar una din evoluţiile surprinzătoare, chiar dacă mulţi cititori vor vedea mai ales biblioteca şi vor gusta discuţiile despre cărţi şi idei purtate acasă la maseur.
Cu Viaţa începe vineri (Humanitas, 2009) Ioana Pârvulescu a făcut pasul de la istorie (literară, a vieţii cotidiene şi a moravurilor) la roman. Pas însemnat, desigur, dar pe care l-au făcut, în epoci şi împrejurări diverse, şi alţii, de la G. Călinescu/Lovinescu la Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. Faux pas? Rămâne să stabilească cititorii, căci de la complezenţa criticilor nu cred că putem avea mari aşteptări.
Coloana vertebrală a romanului o constituie însemnările din jurnalul Iuliei Margulis, o tânără bucureşteană, fiică de medic sărac, care acoperă intervalul dintre 19 şi 31 decembrie 1897. Sunt două săptămâni bogate în evenimente, şi asta pentru că la cuvenitele pregătiri de sărbători se adaugă o suită de evenimente senzaţionale, care se pun în mişcare odată cu descoperirea în zona Băneasa a doi tineri bărbaţi, unul grav rănit (şi care va muri peste câteva zile fără să fi apucat să-şi spună povestea), altul leşinat, dar aparent amnezic în mod selectiv.
Poliţia nu doarme. Conu Costache Boerescu, mai aproape de imaginea unui aristocrat decât de cea a unui poliţai clasic, anchetează cazul şi în curând se stabileşte identitatea celor doi tineri, Dan Kretzu (supravieţuitorul) şi vlăstarul familiei de moşieri Ochiu-Zănoagă (cel ucis). Să fi fost un duel? În epocă asemenea confruntări nu lipseau, iar autoarea ne introduce în scandalul la ordinea zilei provocat de duelul dintre Nicu Filipescu şi George Lahovary, soldat cu moartea celui de al doilea. Se va contura, încetul cu încetul, o poveste destul de complicată, cu răsturnări de situaţie, având în centrul ei o icoană de mare valoare, dispărută după afacerea Ghenadie Petrescu, mitropolitul răsturnat din scaun.
Iulia, sigur une fille bien rangeé, citeşte Vanity Fair în original, se întreabă cum s-ar traduce mai bine titlul în româneşte şi scrie despre tot felul de întâmplări mărunte. Nu lipseşte consemnarea zbuciumului provocat de sentimentele pe care le are faţă de Alexandru Livezeanu, desigur tânăr, bogat şi sfărâmător de inimi, dar şi implicat în afaceri destul de puţin ortodoxe.
Viaţa începe vineri, ne spune titlul cărţii şi nu trebuie să luăm asta drept o observaţie polemică la adresa cronologiei din Cartea Facerii, ci ca simplă afirmaţie ce ţine de începutul unor însemnări care se ambiţionează să cuprindă (pars pro toto) reflecţii despre existenţă, însemnări făcute cu naivitate bine jucată de autoare şi cu veridicitate psihologică. Bine realizate portretele de gazetari ai vremii, dar şi schiţele de oameni mărunţi, vizitii, portari, borfaşi. O figură specială e cea a lui Nicu, un Gavroche bucureştean maturizat de timpuriu, prieten cu Jacques, fratele mai mic al Iuliei şi protejat de familia Margulis.
Mai greu de stabilit cât de originale sunt toate acestea într-o vreme când se fac până şi telenovele inspirate din viaţa de pe la 1900 şi în care apar destule din tipurile umane etalate în romanul Ioanei Pârvulescu. Acribia autoarei în reconstituirea cadrului istoric e, probabil, punctul tare al cărţii, altfel destul de plată din punct de vedere tehnic. Nu că n-ar mai da şi d-sa rateuri. Bunăoară într-un loc ni se vorbeşte de Parcul Carol (suntem la 1897!). Ce contează că parcul a fost amenajat abia în 1900... admiratorii cărţii vor spune că e o simplă licenţă, cei cărora cartea le-a plăcut mai puţin, că e o inadvertenţă de neiertat.
Cartea lui Cătălin Mihuleac - Zece povestiri multilateral dezvoltate (Cartea Românească 2010) face parte din pletora de volume, filme, emisiuni TV şi bloguri care şi-au propus, mai mult sau mai puţin apăsat, rememorări din comunism, mai ales că au trecut, vorba poetului idolatrizat, ca nori lungi pe şesuri, 20 de ani de la prăbuşirea, fie şi numai politică, a regimului respectiv.
Titlul de pe copertă (ironică aluzie la vechea sintagmă „societatea socialistă multilateral dezvoltată“) ne spune că în volum vom găsi zece povestiri şi nu ne minte. Bucăţile sunt, să înţelegem (de parcă ar avea vreo importanţă), roadele experienţei de viaţă a autorului, om ajuns la 50 de ani, geolog la bază, dar aruncat de valurile post-decembriste pe ţărmurile mai ispititoare ale unei cariere jurnalistice. Schema după care sunt alcătuite povestirile nu e foarte sofisticată. Adesea ele se focalizează pe un personaj ilustrativ pentru o anume categorie, personaj care se descurcă de minune profitând de sistem, toate bune şi frumoase, succes pe toată linia, până când intervine un eveniment care îi strică, să zic aşa, că e la modă, toată karma şi aranjamentele şi îl azvârle cu brutalitate în mizeria cotidiană a oamenilor mai puţin descurcăreţi. Aşa păţesc, de pildă, nea Ghiţă şi nea Vali (cei doi „regi“), unul ospătar într-un vagon-restaurant, celălalt, naş (adică, pentru cine nu cunoaşte terminologia, controlor de bilete la CFR). Nu mult diferită e soarta unui actor care trăia pe picior mare recitând ode iubitului conducător şi care e trecut la munca de jos atunci când face un gest disident, ba mai mult, trăieşte drama ca după 1989 nimeni să nu-i aprecieze meritele de opozant (Actorul iubitului conducător). Nici Viorel Ursu, portar la echipa Politehnica Iaşi nu apucă să se bucure prea multă vreme de binefacerile statutului de vedetă (una din ele fiind, detaliu semnificativ aprovizionarea cu pepsic la discreţie), iar Iulian Cimpoi, grănicer pus să apere cu străşnicie hotarele raiului comunist şi care se dedulceşte la nenumăratele avantaje colaterale ale meseriei, cade cu brutalitate din paradis (P.C.R. în R.F.G.). Nu-s singurele povestiri pe tipicul acesta, dar cred că n-are rost să povestesc cartea - cine-i curios, s-o citească.
Am putea uşor să bănuim că autorul e în esenţă un moralist, dar probabil că spre beneficiul estetic al cărţii ar fi de dorit să ne înşelăm.
Persoanele a căror tinereţe coincide cu perioada comunistă vor rezona, probabil, la consideraţiile lui Cătălin Mihuleac pe seama elementelor care îţi confereau prestigiu social la vremea respectivă. Memorabile sunt paginile consacrate blugilor, articol de îmbrăcăminte aproape mitic şi a cărui etalare îţi dădea aripi. De preferinţă, blugii ar fi trebuit să fie originali, dar dacă nu erau, se puteau găsi soluţii ingenioase (Valsuri şi blugi marca Strauss). Numai la Vasile Ernu cred că am mai găsit pagini atât de emoţionante despre articolele de denim.
Povestirile... lui Cătălin Mihuleac îmbină de multe ori fericit umorul cu nostalgia benignă. Cât timp prozatorul nu iese din domeniul temporal bine delimitat al comunismului, reţeta funcţionează bine. Din păcate, ultimele două proze din volum îşi extind acţiunea şi înspre anii din urmă, iar mecanismul de succes se gripează. Satirizarea unui preot militar capitalist prins cu nişte prostituate în Armata ca un uter îmbracă forme groase şi strică un ansamblu altminteri cu destule reuşite:
- Băi, glumeţule, prietene flocos, ia scoboară matale oleacă din maşină, să ne arăţi o legitimaţie, un act de identitate, un paşaport, ceva! Hai, eliberează ringul, lasă taxiul şi pe domnişoarele prostituate, nu te smuci, că te ia dracu'! Nea şoferu', dă-ne şi matale o mană de ajutor, nu sta şi te uita ca boul la cinema!
Pe scurt, o carte de vacanţă, fără mari pretenţii, fără plonjoane în abis, cu momente bune şi câteva mai proaste. Cei care sunt acuzaţi de nostalgii comuniste se vor putea replia strategic, cu următorul banc:
Doi bătrâni stau pe o bancă în parc şi discută:
- Dom'le, tare bine era pe vremea lui Stalin, mai ţii minte? zice unul.
- Ai înnebunit, dom'le, nu mai ţii minte ce teroare, ce mizerie, ce lipsuri, replică celălalt oripilat.
- Da, dar pe vremea aia aveam şi noi 20 de ani, soseşte răspunsul.
Timp de câteva săptămâni bune am postat pe blog un sondaj totalmente neştiinţific, tendenţios şi, desigur, părtinitor. Întrebarea la care erau rugaţi să răspundă vizitatorii blogului a fost una şi bună: Ce v-ar face să cumpăraţi o carte a unui autor necunoscut? Iată răspunsurile:
1. editura la care apare: 7%
2. coperta: 7%
3. recomandarea unui prieten: 27%
4. recomandarea unui critic literar: 20%
5. recomandarea unui blogger: 11%
6. altceva: 26%
Ce-aş face dacă aş fi în galoşii unei edituri care ţine să-şi vândă zarzavaturile cărţile de pe tarabă şi ar fi să mă iau după un asemenea sondaj? Păi în primul rând răspunsurile la întrebările 1 şi 2 îmi spun că fac bine ce fac, indiferent ce fac. N-are rost să mă străduiesc să îmbunătăţesc calitatea copertelor şi pot să le las aşa sinistre cum sunt. Şi, în general, vorba mult-iubitului nostru popor şi alături de el, a unei cunoscute disidente: merge şi aşa!
Răspunsul la întrebarea 4, conform căruia un număr însemnat de cititori merg pe mâna criticului literar, îmi spune că obiceiul de a trimite cărţi criticilor, în speranţa că ele vor fi recenzate în reviste cu vizibilitate sau la televizor, e bunicel. Desigur, o bună parte din cărţile expediate nu vor fi nici măcar atinse fizic vreodată de criticul-target, dar asta face parte din riscurile asumate.
Cele 11 procente de cititori care s-ar lăsa influenţaţi de recomandarea unui blogger mi-ar spune că fac bine că găzduiesc un blog sau un forum pe pagina editurii. Evident, e suficient ca acestea să existe, n-are rost să mă omor cu actualizarea lor, că mai e mult până să aibă un cuvânt important de spus virtualii ăştia. Cu prietenii însă nu e de joacă (27%). Editură ce sunt, m-aş da de ceasul morţii să mă pun bine cu prietenii potenţialilor mei cititori.
Ar rămâne un neliniștitor de mare procent (26%) al celor care ar fi influențați de acel misterios altceva. Ce poate să spună asta decât că cititorul e o creatură greu previzibilă şi de-a dreptul capricioasă? Dacă mă gândesc bine, nici nu mă merită, pe mine şi cărţile pe care le scot.
Desigur, toate aceste consideraţii sunt vădit răuvoitoare, başca se bazează pe un sondaj făcut la botul calului. Marele matematician Poincaré scria că geometria e arta de a face raţionamente corecte pe figuri incorecte. De ce nu s-ar aplica acelaşi principiu şi în cazul de faţă? Desigur, ar trebui să existe şi premisa că bunele noastre edituri doresc cu adevărat să-şi vândă marfa, dar nu-s deloc sigur de asta.
