☺☺☺M. Duţescu - şi toată bucuria acelor ani trişti

Să nu ne mai ascundem după degetul modernismului - poetul (nu ştiu care e situaţia soldatului) are viaţă personală, chit că s-o supăra stafia lui Nichita Stănescu. m. duţescu (care semnează precum e. e. cummings) nu numai că are aşa ceva, ba ţine şi să expună produsul, la vedere, la tarabă. Pardon, în placheta intitulată, oximoronic, şi toată bucuria acelor ani trişti (Cartea Românească, 2010). Nu e în sine un lucru rău, după cum nici nu-i neapărat bun. Poezia eponimă, care deschide de altfel volumul, introduce una din temele principale ale textelor adunate în carte: 

acesta e un film simplu

vechi şi zgâriat
pe care - sunt sigur - îl ştiu mulţi copii
/

scene amestecate cu tatăl meu şi cu mine
nu cred că aveam mai mult de 3-4 ani
tata era un bărbat înalt şi frumos
păr buclat onduleuri mari ochi albaştri

Imaginea filmului în poezie ne aminteşte de cea a filmului în film din Balanţa lui Lucian Pintilie, unde Nela rememorează scene dintr-o copilărie paradisiacă în care avea un tată bun, frumos şi puternic. Procedând temeinic, autorul intră în detalii biografice în poemul următor, zgomotul neobişnuit ce părea că vine din stradă:

tata a fost ultimul din cei

7 copii ai lui Constantin şi Floarea Duţescu
5 au murit - el şi mătuşă-mea au trăit şi
mă gândesc că din cauza asta maică-sa
era atât de bisericoasă şi ţinea morţiş
să-l facă popă

Vorba lui Ion Barbu, aia cu dintr-atâţia fraţi mai mari... Atunci când nu rememorează scene cu tata, poetul evocă tot felul de scene din copilăria anilor '80, cu clişeele binecunoscute (era mizerie, dar eram tineri, făceam primele experimente interzise, fumam pe ascuns, ne masturbam prima dată, ascultam muzica nu-ştiu-care şi tot aşa). Important e să ne fie comunicate experienţele iniţiatice trăite alături de tatăl ce pare descins din Moartea căprioarei. Tot acest univers (mirific, cu toată mizeria încorporată) se prăbuşeşte odată cu moartea tatălui, pe un pat de spital, în plină putere (131102, probabil şampon sau la Panduri).

Odată încheiat acest capitol de viaţă, imaginile par să se pulverizeze, iar poeziile par să adopte un ton mecanic. De altfel, înseşi titlurile lor (hybrid #1... hybrid #3), unele simple numere (#1... #7) par să trimită la o anume depersonalizare suferită de relatările autorului. Spaţiul pare să se fi schimbat, iar modalitatea poetică introduce (deşi mai timid ca la alţi autori) referirile la noile medii electronice (email, Messenger, Google). Sunt fragmente de spaţiu cotidian, crochiuri voit anodine:

încetişor

bătrâna de vizavi dă jos din fereastră steagul

pe care-l pusese de 1 decembrie în locul
posterul cu „şi eu votez echipa lui Vanghelie“
şi agaţă o mare cunună de brad
împodobită
cu beteală şi flori.
                                       (schiţă de crăciun #2)

Cum stăteam la masă, şi oricum se vorbea în germană

eu mă uitam pe pereţi - era desenată o vacă şi
părţile ei componente
cu o mică legendă într-un colţ al panoului
                                                      (#2)

Printre aceste resturi diurne se strecoară şi câte o discretă aluzie la viaţa sentimentală. Nu prea e timp pentru aşa ceva, omul e ocupat, prins în menghina obligaţiilor profesionale şi a servituţilor capitalismului autohton. O poezie prozificată, dacă se poate spune aşa, neostentativ anticalofilă, în care se infiltrează câteodată un lirism reamenajat pentru necesităţile noii societăţi, care aminteşte de poemele care l-au făcut celebru pe Mircea Dinescu la începutul anilor 1980:

te văd în microbuz cu foaia de drum în mână

pe care o ai gratis de la noul iubit
despre care tocmai am aflat că
e patron local - firmă de transport -
şi cu un pic noroc poate chiar
viitor patron al unei echipe de fotbal în B
                                                 (hybrid #3)

 Rămâne de văzut dacă viitoarele creaţii ale autorului (care e, din câte înţeleg, debutant în volum) vor reuşi să consolideze o originalitate deocamdată ezitantă şi tributară multor clişee şi formule poetice. Nu-i exclus să vedem un transfer la echipa prozatorilor, căci poezia lui m. duţescu are pe alocuri nervul unei proze de calitate.