☺☺ Ruxandra Cesereanu - Angelus

Spune-mi ce admiri ca să-ţi spun ce-o să scrii. Această parafrazare şchioapă a unei zicale cunoscute ar putea suprinde destul de bine ce s-a întâmplat cu Angelus, cea mai recentă carte a Ruxandrei Cesereanu (Humanitas, 2010). Pagina de dedicaţii a cărţii e aproape plină, iar dintre destinatari se disting Mihail Bulgakov şi cei doi Andrei (Tarkovski şi Rubliov). Cortina fiind trasă, ni se schiţează la repezeala scena. Aluziile sunt transparente şi îl trag de mânecă pe cititor. E vorba de „fostul imperiu“ care are „o labă de lup în secolul XX şi o coadă de şobolan în secolul XXI“ şi de capitala acestuia, numită, sibilinic, Metropola. Intriga nu e nici ea prea complexă. Peste înainte-pomenita Metropolă se scoboară (termenul îi aparţine autoarei) trei îngeri identici, „în blugi şi tunică, dar cu o mantie albastră, chiar azurie de-a binelea, pe umeri, apoi cu părul şaten, cârlionţat şi lung, legat într-o coadă“.

Cadrul şi intriga fiind schiţate, planul de bătaie e în aparenţă simplu. Romanul e împărţit în două mari secţiuni (de parcă ar fi Simfonia a VIII-a a lui Mahler, dar fără a reuşi să atingă momentele sublime din lucrarea muzicală). La rândul ei, fiecare secţiune e fragmentată în zeci de capitolaşe. Prima parte se ocupă de reacţiile stârnite de sosirea neaşteptată a îngerilor în cele mai diferite cercuri ale societăţii, de la autorităţile care îi studiază metodic până la personaje fistichii precum Filozoful de mahala sau El Lider Maximo, preşedintele Partidului Naţionalist, plebea care bea temeinic prin cârciumi, centrul de cinematografie, parfumierii şi mulţi, mulţi alţii. Îngerii sunt interogaţi şi studiaţi precum Gulliver la sosirea în Lilliput, iar investigaţiile nu scot în evidenţă mari ciudăţenii. Scopul relatării lor pare să fie descrierea societăţii din imperiu. Spune-mi cum reacţionezi la sosirea unor îngeri ca să-ţi spun cine (şi cum) eşti. Noua patrie e o alegorie transparentă a Rusiei, deşi unele referiri la personalităţi politice („Preşedintele“) sau instituţii (guvernul) ar putea trimite şi spre România de azi (cu toate că Ruxandra Cesereanu nu s-a remarcat, din câte ştiu, prin vreo atitudine critică la adresa actualului regim de la noi). E o Rusie post-comunistă înrudită întrucâtva cu cea din romanele lui Vladimir Sorokin (despre care am scris aici şi aici), dar construcţia autoarei lui Angelus nu are nici pe departe forţa şi coerenţa romanelor prozatorului rus.

Unele portrete sunt mai reuşite decât altele. Capitolul consacrat savantului Lingvist al Metropolei care, confruntat şi el cu puzzle-ul angelic, inventează o limbă a îngerilor e scris într-un registru ludico-burlesc. Omul născocise un sistem de o simplitate zguduitoare:

[...] NUM era particula pentru substantivele feminine, SIS pentru cele neutre, FAN pentru cele masculine, iar terminaţia GLIND era valabilă pentru toate verbele. Calificativele ar fi fost cu toate însoţite de prefixul TRIN. Când vorbimglind despre Dumnezeufan, să nu o facemglind în cuvintelesis trinamăgitoare ale unei înţelepciuninum trinomeneşti, ci numai prin putereanum pe care Duhulfan a dăruit-oglind.

Nu ni se spune dacă ataşarea sufixului FAN la substantivul Dumnezeu a provocat vreun protest al cercurilor feministe.

Din tot ghiveciul acesta nu puteau lipsi personaje supranaturale precum Aghiuţă sau tentativele de tratare a temei în cheie transcendentă ilustrate de isprăvile unui anume Merlin Mistral, creatorul unui imperiu căruia nu-i zice Second Life, ci mult mai neaoş, A Doua Viaţă. Lung prilej de vorbe, (fără ipoteze însă ca-n Topîrceanu), divagaţii lungi despre o rasă hibridă om-înger (omngerii). Merlin Mistral, de profesie demiurg, o creează pe Mesmeea Cuttita, o apariţie mai degrabă urmuziană, dar fără sare şi piper, căreia îi e menit rolul de născătoare a viitoarei rase. Sunt pagini care strică efectul creat de menajeria de personaje şi sarabanda de întâmplări centrate pe cei trei îngeri, dar probabil autoarea a vrut să fie mai bulgakoviană decât însuşi Mihail Afanasievici.

Cea de a doua parte a romanului este dedicată, dacă se poate spune aşa, existenţei civile a tripletei de îngeri. Deoarece interogatoriile nu scoseseră în evidenţă nicio intenţie subversivă a trioului de mesageri celeşti, iar populaţia manifesta nervozitate, autorităţile decid să îi elibereze. Ajunşi într-un cartier mărginaş al Metropolei, îngerii sunt adoptaţi de oameni, iar în jurul lor se stârnesc tulburări sociale care îi fac pe guvernanţi să închidă cartierul şi să-l proclame Zonă. Aluzia la vechiul (şi, să recunoaştem, supralicitatul) film Călăuza e transparentă. Finalul cărţii le aparţine entităţilor din A Doua Viaţă. Autoarea pare să-şi declare, ostentativ, aderenţa la concepţia artei ca joc secund. Ideea, dacă asta va fi fost, e destul de banală.

Angelus e, până la un punct, ca o ciorbă care se face cu atât mai bună cu cât îi pui mai multe legume şi zarzavaturi. Momentele cele mai reuşite ale cărţii sunt capitolele din prima parte în care ni se înfăţişează anatomia societăţii distopice a imperiului, cu puzderia de personaje ciudate şi disfuncţionale. Autoarea ţine însă să ne arate că d-sa ţinteşte mult mai sus. De aici tot haloimăsul cu Merlin, A Doua Viaţă şi făpturile confecţionate pentru atingerea unui scop, precum Mesmeea Cuttita. Un proverb suedez spune că cine încearcă să ajungă la lună ajunge numai până la vârfurile copacilor. Ruxandra Cesereanu a suprasaturat adesea spaţiul cu vorbe şi simboluri fără o justificare estetică prea solidă şi a reuşit să compromită în bună măsură un proiect care părea să promită mult. N-ar fi prima dată, dar unii cititori au multă răbdare.