☺☺☺ Gheorghe Florescu - Confesiunile unui cafegiu

N-am întâlnit până acum o carte (sau un film, totuna) al cărei erou să fie un primitor-distribuitor. Ficţiunea preferă meserii mai spectaculoase (poliţist, medic, avocat sau chiar... artist) şi ignoră asemenea ocupaţii cu valenţe hermetice evidente. Noroc cu Confesiunile unui cafegiu (Humanitas, 2008), volumul memorialistic al lui Gheorghe Florescu, urmaşul bucureştean cu strămoşi olteni ai renumiţilor negustori de cafea armeni din Capitală. Născut prin mahalaua (azi în cea mai mare parte dispărută a Dudeştilor), autorul îşi începe legendara carieră comercială în 1964, la douăzeci de ani... ca primitor-distribuitor, pentru a ajunge, după o ascensiune remarcabil de rapidă, şeful magazinului de cafea şi coloniale din Hristo Botev 10. Până la dispariţia sa în urma prăbuşirii întregii clădiri în timpul marelui cutremur din 1977, magazinul ar fi fost un ţinut al făgăduinţei, unde amatorii de cafea se puteau aproviziona cu celebrul sortiment Avedis, obţinut de Florescu prin prăjirea boabelor după reţeta armeanului Avedis Carabelaian.

În teorie, şi mai ales la distanţă de decenii, toate acestea nu spun mare lucru. Trebuie să ne transpunem însă în condiţiile epocii, când întregul comerţ era sub controlul (şi, în definitiv, în posesiunea) statului comunist, care supraveghea strict, prin oamenii săi de încredere, importul şi distribuţia delicateselor, în rândul cărora cafeaua se afla la loc de frunte. Nu e de mirare să găsim în paginile cărţii o faună foarte variată şi numeroasă reprezentată de şefii diferitelor departamente comerciale, ai depozitelor de marfă, de primari şi adjuncţii lor, mulţi dintre ei membri acoperiţi ai Securităţii. Trebuia câştigată bunăvoinţa tuturor, trebuia navigat prin apele tulburi şi periculoase ale relaţiilor cu clienţii de tot soiul. Potrivit relatării memorialistului, el reuşeşte foarte bine acest lucru, ba chiar fără a deveni informator al „organelor” şi va trebui să-l credem până la proba contrarie.

Şi iarăşi va trebui să-l credem pe Gheorghe Florescu (chiar dacă ne vine, poate, greu) atunci când el susţine că preocuparea lui de căpetenie nu era să facă avere (într-o lume, cea a comerţului „socialist” în care fiecare se străduia să apuce cât poate), ci să-şi servească clienţii cu produse cât mai bune, mărfuri ce păreau să provină din lumea interbelică şi care se găseau tot mai dificil. Fire de artist, dar fără să piardă niciodată simţul proporţiilor şi al propriei sale poziţii sociale, Florescu cultivă în anii 1970-1980 o clientelă formată din numeroşi oameni de artă, scriitori, actori, avocaţi, ba chiar închiriază în blocul de pe Hristo Botev o garsonieră ce devine loc de întâlnire la o cafea Avedis şi la o şuetă cu bancuri vinovate pentru o bună parte a boemei bucureştene. Securitatea pare să tolereze toate acestea - ni se dă de înţeles că graţie peşcheşurilor împărţite de cafegiu.

Cutremurul din 1977 aduce sfârşitul aventurii de cafenea artistică. Dispariţia fizică a clădirii aduce după sine mutarea negustorului, mai întâi la un mare magazin recent deschis în Pantelimon, pe care autorităţile comuniste nu reuşeau să-l aprovizioneze corespunzător pretenţiilor, apoi iar în centru, pe strada Sfinţilor. Degeaba - vremurile din Hristo Botev nu se mai întorc; dimpotrivă, sunt timpuri din ce în ce mai grele, dispare cafeaua de calitate, apoi apare obligativitatea amestecării cafelei cu înlocuitori dubioşi şi - dacă mai era nevoie de nenorociri - Florescu este arestat într-o acţiune de anvergură care îi are ca obiect pe „cafegiii” din comerţ. Se alege cu o condamnare la 12 ani, dar iese după numai trei ca urmare a unuia din celebrele decrete de graţiere emise de Ceauşescu. Evident, se poate susţine că omul avea la activ numeroase fapte la limita legii, dacă nu de-a dreptul infracţiuni, după cum e adevărat şi că procesul a fost o simplă înscenare, drept care condamnatul este reabilitat în 2000.

Dacă Confesiunile... lui Gheorghe Florescu au o calitate, atunci ea este capacitatea narativă a autorului lor. Pe întreg parcursul celor circa 500 de pagini avem relatări de întâmplări, mai importante şi mai mărunte, cu zeci şi sute de eroi. Memorialistul pare să-şi fi făcut unele însemnări, dar ţinerea lui de minte este oricum cu totul remarcabilă. Omul nostru este, păstrând proporţiile, un Creangă al zilelor noastre, inclusiv în ceea ce priveşte utilizarea foarte frecventă a paremiologiei. Ce e calitate poate fi uneori şi defect, căci nu rareori proverbele şi zicalele din text sunt de o perfectă banalitate şi par „lipite” cu stângăcie, pentru sporirea caracterului literar.

Meritele Confesiunilor.. stau, cred, în evocarea unei lumi trecute, pe care autorul a apucat-o încă destul de bine (e născut în 1944): vechi cartiere bucureştene, negustorii armeni, evreii (încă numeroşi, simpatizaţi de Florescu, un adevărat filosemit, dacă mi se permite expresia). Păienjenişul securistic al comerţului comunist, din care s-a recrutat numeroşi întreprinzători de succes ai ultimilor ani, e şi el un domeniu bine surprins în carte. Mai rău e când Gheorghe Florescu îşi încearcă vioara lui Ingres a scrisului „cult”. Textul e împănat de stereotipii deranjante (de genul „marea doamnă a culturii”, calificativ aplicat Catincăi Ralea) sau de afirmaţii ce vor să dea savoare, dar nu dovedesc decât cel mult semidoctismul. Ca să citez un exemplu savuros: Îmi aduc aminte de romanul Ciocoii vechi şi noi al lui Nicolae Filimon şi de mottoul său: „Cu iaurt, cu gogoşele, te-ai făcut vornic, mişele.” Nu de alta, dar se supără Negruzzi.

Şi bune, şi rele, aşadar, în Confesiunile unui cafegiu, totul e ca cititorul să aibă răbdare şi să trieze boabele... de cafea.

☺☺☺ Constantin Bărbulescu - România medicilor

Despre ce e vorba în România medicilor de Constantin Bărbulescu (Humanitas, 2015) ne ajută să înţelegem mai bine subtitlul Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910. E, aşadar, o carte serioasă, la intersecţia unor domenii precum istoria medicinii şi istoria socială şi care acoperă pe deasupra perioada foarte interesantă şi dinamică a primelor decenii din existenţa statului român modern. Este totodată un efort, deloc mic, de a realiza atât o prezentare a lumii rurale de la noi, aşa cum o văd cei chemaţi să-i îngrijească sănătatea, cât şi un portret de grup al primilor noştri membri ai meseriei de medic în perioada în care aceasta se constituie în calitate de corp profesional. De fapt prima o cam presupune pe a doua. Spune-mi cum prezinţi şi în ce lumină vezi situaţiunea şi o să-ţi cam spun cine eşti. 

Material e destul, cu toată precaritatea începutului, el fiind alcătuit de rapoartele întocmite de medicii cu răspunderi oficiale în plase şi judeţe, de medicii militari sau de spital, dar şi de însemnările personale ale unor doctori mai înzestraţi cu darul scrisului şi al reflecţiei. Din prima categorie se detaşează, prin volum şi/sau ascuţimea analizei, textele unor Iacob Felix, Al. Obregia sau I. Bordea, ale unui dr. Sergiu sau ale unora mai puţin cunoscuţi, ca doctorii Chernbah de la Iaşi sau Sabin de la Vâlcea. Tagma memorialiştilor are şi ea reprezentanţi de seamă, ca Nicolae Kretzulescu (din vechea familie boierească) sau doctorii Gomoiu şi Severeanu. Desigur, valoarea literară a unor asemenea lucrări e adesea modestă, dar pe istoric l-a interesat de bună seamă informaţia şi, în parte, retorica expunerii ei. Câteodată însă relatările au un charm anume. Iată un fragment din scrierile doctorului Kretzulescu, care, tânăr medic la 1844, are de înfruntat prejudecăţile vremii:

Alexandru Golescu – Arăpilă –, întors în ţară cu diploma de la şcoala centrală din Paris, fusese numit conductor de şosele şi primise ordin să facă traseul şoselei de la Ploieşti la Câmpina. Pe la iulie 1844, vrând să schimb aerul Bucureştiului, am luat un congediu şi l-am însoţit în lucrarea sa; luasem amândoi o căruţă cu ziua; ajungând la o cârciumă pe lângă Băicoi, şi birjarul cerând a-şi odihni caii, ne-am pus şi noi la umbra căruţei să dejunăm. În acelaşi timp doi negustori care mergeau şi ei spre Câmpina poposiseră sub umbrarul dinaintea cârciumii, se uitau la noi şi, tânguindu-ne, îşi ziceau între dânşii: «uită-te de vezi ce a ajuns astăzi feciorii de boieri, un Golescu care măsoară drumurile şi un Kreţulescu doctor».

În perioada pe care se concentrează lucrarea aceste prejudecăţi au fost depăşite, medicii noştri au revenit cu diplome din străinătate (sau şi le-au luat în ţară, la nou-apărutele universităţi) şi s-au pus pe treabă. Având de a face cu lumea rurală, puternic majoritară demografic, ei scriu despre o mulţime de lucruri: despre condiţiile de viaţă, despre alimentaţie, despre alcool(ism), despre flagelul pelagrei sau despre chestiuni de eugenie. 

Peisajul schiţat de majoritatea raportorilor e adesea sinistru şi capturează pe hârtie o lume subdezvoltată (pe care cineva o şi compară la un moment dat cu cea a zuluşilor africani). Asta nu surprinde; se ştie că Vechiul Regat avea un handicap uriaş în raport cu ţările prospere. Ceea ce frapează totuşi e lipsa de empatie a multora din prezentări care prefigurează poate o tendinţă de desconsiderare a ţăranului care se prelungeşte până azi. Sigur că există excepţii, după cum există şi controverse. Notez, în muntele de rapoarte care deplâng condiţiile de locuit în bordeie, pe cele rare care scot în evidenţă avantajele acestui gen de locuinţă. E un fel de ecologism avant la lettre, după cum tot avantletristă poate fi considerată şi alimentaţia aproape exclusiv vegetariană a țăranului român. Precum domnul Jourdain al lui Molière, care făcea proză fără să o ştie, sătenii de la noi erau vegetarieni sau chiar vegani cu mult înainte ca snobărimea de azi să descopere dietele cu pricina.

În fine, cartea cuprinde o serie de capitole consacrate raporturilor dintre cultura medicală şi cea ţărănească, în care ne întâlnim cu câţiva vindecători celebri în epocă (Marin Vărzaru şi Stoian Buruiană, figuri pitorești) sau chestiunilor de legislaţie şi organizare medicală, din a căror prezentare se poate vedea remanenţa istorică, peste secole, a problemelor societăţii noastre.

România medicilor de Constantin Bărbulescu instanţiază o problemă mai generală cu care se confruntă numeroase cărţi consacrate unor probleme oarecum specializate care apar la editurile noastre. Adeseori asemenea cărţi sunt versiuni prea puţin modificate ale unor lucrări ştiinţifice (de regulă teze de doctorat), ceea ce face ca ele să fie mai greu de mestecat de publicul larg. Din fericire, autorul a făcut eforturi notabile în direcţia accesibilizării informaţiei prezentate, cel mai vizibil fiind introducerea în text a experienţei personale de om care a trăit la ţară şi ştie multe lucruri din experienţă directă sau amintiri. Pentru că tot a venit vorba de nevoia de a-l atrage pe cititorul nespecialist, ar fi fost foarte folositoare introducerea unor notiţe biografice măcar pentru cei mai importanţi medici care furnizează material pentru volum. E adevărat, mulţi dintre ei sunt azi nume de străzi în Bucureşti, mai ales din Cotroceni, dar asta nu ajunge. Drept e că sunt introduse în carte pozele câtorva dintre ei, dar selecţia e arbitrară sau pur şi simplu neinspirată. De exemplu, avem poza lui Mina Minovici (menţionat în treacăt la tema alcoolismului), dar nu avem poza unui Kretzulescu sau Obregia, care figurează în paragrafe consistente. Cu toate astea, România medicilor nu e lipsită de interes pentru cei interesaţi de societatea noastră şi, mai ales, de comparaţii cu stări de lucruri din trecut. Aceştia vor descoperi că uneori diferenţele sunt mai mici decât s-ar crede.

G[ellu] Naum - Tabăra din munţi

Pentru pescuitorul în apele mâloase ale literaturii pentru copii din anii realismului socialist, romanul Tabăra din munţi de Gellu Naum (Editura Tineretului a C.C. al U.T.M., 1953) este un vânat rar şi preţios. E aproape o raritate bibliofilă, căci el a fost ulterior renegat de autor şi n-a mai fost reeditat, fiind epurat cu grijă din opera scriitorului (la fel cum face editorul seriei de Opere ce apare la Polirom, unde n-ai să găseşti niciuna din creaţiile „compromiţătoare”). Interesantă este şi iniţiala prenumelui, modestă, „G.” cu care e semnată coperta; probabil „Gellu” ar fi sunat prea nemuncitoresc. Să nu uităm că suntem în anul morţii lui Stalin; în spirit acesta e încă cât se poate de viu şi e pomenit cu evlavie de vreo două ori, aşa cum o face de exemplu chiar personajul principal al cărţii:

Cu toţii ne-am pregătit pentru această convorbire, am citit, am învăţat cântece, poezii şi dansuri, am discutat despre lupta Partidului Comunist şi a tovarăşului Stalin. Eu voi avea de povestit o întâmplare pe care am citit-o într-o carte şi care se cheamă „Puterea cuvântului dat”. În ea se arată cum tovarăşul Stalin, pe când lupta în ilegalitate, a înfruntat toate greutăţile ca să vină la timp la o consfătuire unde era aşteptat.

Ca să nu complicăm povestea, Vasile, un bucureştean de vreo 12 ani, pleacă în luna iunie a anului 1950 într-o tabără pionierească undeva la munte, pe valea Teleajenului. Se desparte cu greu de bunii lui amici Vlad şi Grigore (care plecau în altă tabără, la mare), nu înainte de a-şi reînnoi, stilul romanelor de aventuri desuete, legământul de prietenie. Triunghiul acesta de personaje e promiţător, dar Gellu Naum îl rupe din primele pagini ale cărţii; băieţii se revăd abia la sfârşit, pentru a-şi relata impresiile de vacanţă.

Nu-i nimic, pare să ne spună romancierul, îşi face Vasile alţi prieteni în tabără şi într-adevăr, colegi de tabără ca Ştefănică, Neagu, Mustaţă gornistul, micul Gâdea Nicolae sau Alexandru se dovedesc camarazi la fel de destoinici ca cei de acasă. Există, ca în mai toată proza de gen, şi un caz-problemă, Stere, orfan din Galaţi. E un băiat inteligent şi înzestrat, însă traumatismul pricinuit de pierderea părinţilor într-un bombardament l-a făcut individualist şi agresiv. Nu e nimic, colectivul de pionieri se organizează, formează detaşamente şi începe activităţile specifice. Nu e pierdut din vedere nici Stere, care va fi adus pe calea cea bună, desigur cu concursul celorlalţi şi sub îndrumarea instructorului de pionieri, piesă indispensabilă a eşafodajului romanesc. Ba chiar, ceea ce e greu de prevăzut la început, Stere devine bun prieten cu Vasile.

În tabără nu există timpi morţi, copiii sunt angrenaţi în tot felul de activităţi şi iau parte la aşa-zisa „muncă gospodărească” participând sub îndrumarea unui meşter la repararea unui podeţ. Ulterior, în a doua parte a domniei lui Gheorghiu-Dej, termenul folosit va fi „muncă voluntară”, spre a fi înlocuit cu mai naţionalistul „muncă patriotică” sub Ceauşescu. Abundă stereotipurile literaturii realist-socialiste de la începutul deceniului al şaselea al secolului trecut (evocarea careurilor de pionieri, întrecerile sportive organizate pe modelul sovietic al Spartachiadei, realizarea gazetei de perete şi a colţului viu). Nu lipseşte din peisaj chiaburul din satul vecin şi avem chiar un sabotor odios care încearcă să distrugă nişte jgheaburi pentru transportul buştenilor, neutralizat din fericire de Bălănel, un băiat din sat, care e rănit cu această ocazie şi devine un mic erou.

Nu vom găsi în Tabăra din munţi aproape nimic gratuit sau apolitic. E încă vremea marilor exemple din literatura sovietică pentru copii (la loc de cinste stă Pavlic Morozov, menţionat în carte), iar faptele mari ale pionierilor sovietici sunt prezente la tot pasul. Suntem în 1950, an în care începe războiul din Coreea. Prima parte a romanului se încheie dramatic, cu un anunţ făcut în faţa tuturor de directorul taberei, tovarăşul Radu, care debitează un text luat parcă direct din Scânteia:

Copii — ne spuse el — departe de patria noastră, spre răsărit, e o peninsulă străveche, acoperită de munţi bătrâni şi străbătută de munţi argintii. Acolo locuieşte un popor paşnic şi mândru care, eliberat ca şi noi de către glorioasele Armate Sovietice, pornise să-şi construiască o viaţă fericită. cum acolo bubuie din nou tunurile şi pier copii nevinovaţi. Poporul cel paşnic a luat armele în mână şi a pornit cu vitejie ca să se apere. Numele acestei ţări este Coreea.

Cu greu va găsi cititorul lucruri valoroase în acest roman de peste 300 de pagini. Descrierile de natură, abundente în jurnalul lui Vasile, sunt convenţionale şi plate, personajele nu au relief şi poartă dialoguri nefireşti. Asta pentru a nu mai vorbi de balastul ideologic uriaş. Există în toată poliloghia asta un moment aproape reuşit, cel în care copiii se joacă de-a fachirul şi cobra folosind un biet şarpe de casă inofensiv capturat în împrejurimi. Lectura Taberei din munţi pare totuşi indispensabilă pentru înţelegerea la adevăratele ei dimensiuni a literaturii pentru copii a perioadei cu pricina.

Peste trei săptămâni se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Gellu Naum. Publicarea acestei postări, prea puţin laudativă la adresa uneia din cărţile lui, nu are scopul de a „ciobi” centenarul, ca să folosesc expresia cuiva de pe Facebook. Este o modestă încercare de a privi cu mai multă obiectivitate opera unui autor important. Desenele îi aparţin lui Iurie Darie, ilustrator foarte activ în anii 1950.

Que veut cette musique?

Trecând prin marea criză de la cincizeci de ani (al cărei rezultat e „iluminarea” din ultimele decenii ale vieţii, Tolstoi fuge de muzică. Nu pentru că nu i-ar fi cunoscut deliciile, ci dimpotrivă, pentru că se teme că ea i-ar putea răscoli simţurile. Să nu uităm că în Sonata Kreutzer interpretarea muzicii, de altfel foarte senine, a lui Beethoven pare să cimenteze relaţiile dintre amanţi. În eseul lui consacrat lui Tolstoi Stefan Zweig discută pe larg relaţia complicată a clasicului rus cu muzica (traducerea de Eugen Relgis; adaptarea textului pentru blog îmi aparţine):

La fel ca Goethe, ca Platon, el se teme de muzică pentru că ea stârneşte prea tare valurile adânci şi misterioase ale sentimentului său, atacă prea violent nervul pasiunii sale plin de sângele vitalităţii. „Muzica are un efect teribil asupra mea” recunoaşte el. Şi în adevăr, pe când familia sa adunată în jurul pianului ascultă cu plăcere muzica, nările lui Tolstoi încep să palpite, să freamete într-un mod neliniştitor, sprâncenele i se încruntă de parcă el s-ar pregăti să respingă un atac. Resimte o ciudată apăsare în gât. Şi pe neaşteptate se întoarce cu o mişcare bruscă şi se îndreaptă spre uşă. Trebuie să iasă, căci ochii îi sunt plini de lacrimi.

„Que veut cette musique?” spune el odată înspăimântat cu totul de propria-i biruinţă. Da, el simte că muzica vrea ceva de la el, că vrea să-i smulgă, să-i sustragă ceva pe care dânsul e decis să nu-i cedeze vreodată, ceva pe care el îl ţine adânc ascuns în tainiţele sentimentelor. Şi iată că acel ceva începe să fiarbă tot mai tare, e gata să se reverse peste stăvilare. Ceva peste măsură de puternic, a cărei forţă şi impetuozitate îl înspăimântă începe să se agite într-însul. Fără vrere el se simte apucat din adânc, din străfundul ființei sale de valurile senzualismului său şi târât de torentul neînfrânat. Din cauza acestui senzualism excesiv, cunoscut poate numai de dânsul, Tolstoi urăşte sau se teme de orice înflăcărare a sufletului său. De aceea el urmăreşte şi femeia cu o ură de anahoret, nefirească pentru orice om sănătos. [...] Ca şi muzica femeia nu reprezintă altceva decât răul pentru acest spirit antigrecesc, pentru acest creştin artificial, pentru omul acesta care se forţează să trăiască ca un călugăr.

În imagine, o scenă din 1907: Tolstoi asistă la un recital de pian dat la reşedinţa lui de Wanda Landowska, celebra pianistă polonez de mai târziu. Nu ştim cum de a rezistat scriitorul impulsului de a ieşi din cameră. Sursa aici.

☺☺☺ Simon Vestdijk - A cincea pecete

Pentru amatorii de arte plastice care nu dispreţuiesc romanul de factură istorică, A cincea pecete de Simon Vestdijk (apărută la noi la Editura Meridiane în 1976) are toate şansele să se apropie de lectura ideală. Într-adevăr, ce-şi poate dori cititorul respectiv mai mult decât să se poată întâlni cu figura (ficționalizată, să ne înţelegem) a lui El Greco, cu tablourile lui şi cu nesfârşitele probleme estetico-teologice pe care le ridică ele, toate pe fundalul sumbru al Spaniei lui Filip al II-lea, monarhul habotnic şi posomorât? Romancierul olandez (care, înţeleg, este un adevărat clasic al genului în literatura ţării respective) construieşte cu migală şi mare atenţie la detaliu lumea din Toledo a anilor 1580. Este un peisaj iberic post-reconquista, maurii au fost alungaţi din postura de cuceritori, dar o bună parte din ei rămân să convieţuiască cu noua naţiune dominată şi împărtăşesc cu evreii statutul de cetăţeni de mâna a doua. Scena e stăpânită de o multitudine de binarităţi şi conflicte, ba între facţiuni politice şi religioase, ba între centru (puterea regală cere percepe impozite grele) şi periferie (nobilii provinciali).

Pe lângă amplitudinea eşafodajului istoric, surprinde şi impresionează marele număr de personaje, alegători, cetăţeni, public, cum ar fi zis Caragiale. În planul prim îl avem, desigur, pe pictorul cretan Domenikos Theotokopuli (varianta Theotokopulos a numelui sub care îl cunoaştem mai bine, e discutată într-un interogatoriu luat de către un inchizitor) cu familia lui numeroasă, pestriţă şi neconformistă în raport cu standardele epocii. Într-adevăr, artistul grec hispanizat continuă să fie, în ciuda adeziunii formale la catolicism, un neintegrat, un marginal în raport cu standardele acceptate: are o soţie nelegitimă (Geronima, de la care are un fiu), un alt fiu, maur adoptat (Pablo) şi, ceea ce e mai rău, are multe idei prea libere în raport cu dogma şi o gură prea slobodă. Şi mai ales are un stil artistic aparte care, deşi stârnește interes şi aduce comenzi din partea clienţilor, e prea original pentru gustul multora. Regele, bun cunoscător în ale picturii, va sfârși prin a-l respinge pe artist.

Ceea ce ai putea aştepta de la prima pagină se şi întâmplă. El Greco intră în vizorul atotputernicului Sfânt Oficiu. Motive ar fi fost destule, reale (în raport cu standardele lor!) sau închipuite; ajunge să spunem că la mijloc a fost ceva mult mai prozaic, poftele stârnite de Geronima marelui inchizitor Pedro Moya de Contreras. Încetul cu încetul în jurul pictorului se ţese plasa inchizitorială, la care lucrează cu tenacitate un întreg roi de detractori, provocatori şi informatori, în realitate o mostră a filistinilor din orice societate. Întrebarea care creează tensiune epică este cum se va încheia înfruntarea cu Inchiziţia. N-am să povestesc aici, însă fapt e că din punct de vedere strict istoric întâmplările sunt fabulaţie aproape pură. El Greco n-a fost niciodată anchetat de inchizitori şi a avut de a face cu ei doar din postura expertului chemat ocazional să traducă din greacă.

Personajele, numeroase, sunt inegale ca realizare. Eroii negativi (Pedro Moya de Contreras şi acoliţii lui, curtenii urzitori de intrigi de la curtea regală sau Juan, cumnatul meschin) sunt construiţi relativ convenţional, fără mare complexitate. Mult mai interesante sunt personajele alcătuite din amestecuri bun/rău, mai ales franciscanul Esquerrer, prietenul lui El Greco, a cărui dramă pătrunde prin multe din capilarele romanului. Un alt asemenea exemplu este reprezentat de don Martin de Ayala, rebelul care oscilează între exaltarea sublimă şi ridicul, o replică a lui Don Quijote (culmea, acesta are şi un fel de Dulcinee cu minţile cam la fel de rătăcite).

Simon Vestdijk a trudit din greu la reliefarea psihologiei eroilor săi. Nu i-a reuşit întotdeauna, dar cel puţin în cazul lui Theotokopuli lucrurile se prezintă de cele mai multe ori bine:

Istovit şi totuşi lucid, începu să-şi urmărească tribulaţiile sufleteşti. Acestea erau tot pe atât de exacte cât erau de inaccesibile voinţei. Oscilaţii de balanţă, aproape vizibile pentru ochiul interior, imprimând ca într-un laborator intim, dar aproape lipsit de utilaje [...]. Se temea de inchiziţie şi totuşi, într-o agreabilă şi uşurătoare autocompătimire, spera să fie urmărit de inchiziţie. Nu din autocompătimire, nu ca să se ştie victimă spera asta, ci ca să-l poată uita pe Esquerrer, ca să alunge melancolia despărţirii cu ajutorul fricii. Sau căuta tocmai invers, când frica devenea prea intensă, refugiu în gânduri afectuoase în legătură cu Esquerrer, care urma să-l părăsească. În cele din urmă, această ultimă variantă se dovedi cea mai puternică din două, devenind chiar insuportabilă; balanţa stătea într-un dezechilibru iremediabil, dar un nou instrument fantomatic se şi agita în camera de tortură aproape goală a sufletului său [...].

A cincea pecete ar merita poate o reeditare. Cu toate scăderile, romanul e solid şi poate stârni şi azi interesul publicului (prima ediţie a apărut în 1937). Unde mai pui că, citindu-l, dai şi o raită prin istoria universală şi nu mai puţin prin istoria ideilor şi a artei.

Notă: nu-mi dau cu părerea despre situaţia din Grecia, căci nu am destule cunoştinţe pentru aşa ceva. Am postat un text legat despre o carte în care apare El Greco pentru că aşa mi-a venit azi.

Apocalipsa culturală în Viena lui Mozart şi Schubert

După pierderea războiului şi dezintegrarea imperiului, Viena nu mai poate recupera mai nimic din strălucirea intelectuală şi artistică a perioadei belle époque. Unii susţin chiar provincializarea capitalei noii republici austriece. În recenta sa carte Fracture: Life and Culture in the West,1918-1938, Philipp Blom prezintă un test diagnostic al acestei decăderi prilejuit de turneul tinerei dansatoare şi cântăreţe de culoare Josephine Baker, renumită în epocă prin apariţiile sale scenice nude. În 1928 Viena n-a primit-o bine, după cum nu privise cu ochi buni nici alte semne ale timpului:

Anunţul sosirii iminente a lui Baker a provocat o furtună în capitala Austriei, unde facţiunile politice rivale se aflau în întrecere pentru puritatea morală, iar în vreme de edilii socialişti erau încurcaţi de un spectacol deplâns în cercuri largi ca fiind imoral, conservatorii catolici şi fasciştii făceau practic spume la gură la ideea unei negrese acompaniate de o orchestră formată numai din negri care să execute dansuri erotice sugestive pe o scenă din Viena.

Se părea că oraşul lui Mozart şi Schubert nu va supravieţui acestei insulte. În anul precedent, spectacolul cu opera Johnny Spielt Auf de Ernst Krenek, în care apărea un interpret negru de jazz, provocase un scandal politic şi dusese la confruntări de stradă violente. Totuşi acum miza părea şi mai mare. Neues Wiener Tagblatt, un ziar conservator major, prezicea nici mai mult nici mai puţin decât o apocalipsă culturală: „Literatura şi muzica, dansul şi socializarea au devenit arte negre, negrificarea [Vernegerung] este ultima şi cea mai joasă dezvoltare a europenilor. Cacofonia formaţiei de jazz interpretează dansul macabru al culturii europene, iar spiralele sale aritmice de Charleston şi Black Bottom se desfăşoară în ritmul unui film.” Se părea că nu doar cultura neagră, ci şi cultura americană în general reprezenta moartea tradiţiei clasice. Un alt ziarist descria dansul lui Baker ca „ultima staţie din călătoria spre abisul de o adâncime imensă şi nemăsurabilă.”

După certuri privind locul de desfăşurare a spectacolului şi ameninţări cu demonstraţii, Josephine Baker a apărut în cele din urmă pe scenă la Viena, deşi doar ca parte dintr-un spectacol mai mare care a cuprins câteva din momentele ei mai blânde, cu numere executate de actori vienezi deghizaţi în negri, lucru pe care până şi publicul l-a găsit stânjenitor.

Cu trei ani înainte, în Berlinul Republicii de la Weimar, noua vedetă a culturii europene, povestea fusese cu totul diferită:

La Berlin, unde Baker se produsese în 1925 cu cunoscutul ei dans cu fusta din banane, ziariştii fuseseră mai puțin înclinaţi spre moralizare şi mai pregătiţi să vadă fenomenul pe care îl reprezenta, scriind despre ea şi formaţia ei de jazz: Sunt o încrucişare de păduri primordiale şi zgârie-nori; aşa este şi muzica lor, jazzul, cu culorile şi ritmurile lui. Ultramodernă şi ultraprimitivă.”

Ilustraţia reproduce celebra costumaţie a lui Josephine Baker din anii 1920 (de aici).

☺☺☺ Jean des Cars - Saga Romanovilor. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea

E firesc, într-o lume agitată de baubaul expansiunii ruseşti, exploatat de altfel oportunist pe scena politică românească şi de aiurea, ca o carte de istorie popularizată precum Saga Romanovilor. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea a lui Jean des Cars (Corint, 2014) să prezinte interes pentru cititor. Asta se întâmplă nu doar din cauza reverberaţiilor contemporane ale unor teme(ri) vechi, ci şi dintr-un motiv intrinsec istoriei Rusiei, fascinantă de-a dreptul prin galeria de autocraţi alcătuită de marea ei familie domnitoare de până la 1917. Rusia e Rusia, nu-i o Elveţie plicticoasă şi are nu doar o Siberie amplasată convenabil pentru represiune, ci şi un şir nesfârşit de drame spectaculoase la nivel înalt. De la filicidurile unui Ivan cel Groaznic sau Petru cel Mare la paricid (Pavel I) sau la uciderea, cel mai probabil la ordinul Ecaterinei a II-a, a lui Pavel al III-lea la orgiile sexuale ale aceleiaşi ţarine sau la tenebroasele afaceri rasputiniene ale ultimilor ani ai lui Nicolae al II-lea totul poartă însemnul ororii glamour.

Jurnalist de felul lui, istoriograf perfect imun la pedanteria care îl pândeşte pe istoricul de meserie, des Cars pare autorul ideal pentru o asemenea carte, care nu-i o sarcină uşoară pentru nimeni. E vorba de un material imens care se întinde pe mai mult de un mileniu, dacă luăm în considerare şi cealaltă mare familie domnitoare a ruşilor, Rurikizii, al căror ultim vlăstar se stinge în 1598. Fără o deosebită putere de sinteză n-ai cum să scrii o asemenea lucrare. Din fericire, autorul francez o are.

Astea fiind zise, nu ne rămâne decât să ne punem în fotoliu, în pat sau unde ne place nouă mai mult să stăm când citim şi să parcurgem, cronologic, şirul domniilor unor cnezi, apoi ţari/împăraţi. Sigur că partea leului o iau cei mari şi memorabili, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a şi chiar Nicolae I („ţarul de fier”), rămas în istorie mai puţin prin marile lui realizări şi mai mult printr-o domnie îndelungată şi plină de teroare absolutistă, încheiată cu pierderea războiului Crimeii. Capitole mai scurte, potrivite cu lungimea domniei şi importanţa suveranului, au de pildă Ana, Petru al II-lea, Petru al III-lea sau fiul acestuia din urmă, Pavel I. Paradoxal poate, capitolele consacrate celor „mari” sunt mai puţin interesante decât ale rudelor lor de mai mică importanţă. Acest efect paradoxal se datorează probabil faptului că cititorul a fost mai expus la faptele celor din prima categorie, aşa că nu prea e loc de mari noutăţi. Şi mai e şi Henri Troyat, cunoscutul specialist în istorie rusă şi biograf al atâtor capete încoronate. Fără a-l acuza pe des Cars de plagiat – nu am dovezi pentru aşa ceva – nu pot să nu observ cum el urmează adesea îndeaproape relatările lui Troyat.

Bogăţia materialului e desigur imensă şi trebuie făcută o selecţie inteligentă pentru ca publicul să rămână cu ceva. Jean des Cars are meritul de a fi scos în evidenţă o serie de permanenţe ale istoriei marelui imperiu. Una din acestea e eterna chestiune e reformelor, aflată pe tapet de la Petru cel Mare încoace. Cu câteva excepţii notabile (Nicolae I e una din ele), toţi ţarii fac (sau intenţionează să facă) reforme, unele necesare şi reuşite (ca la Alexandru al II-lea, „reformatorul condamnat”), altele mai zbanghii (Pavel I). Pe un plan mai degrabă metafizic, altă permanenţă a istoriei ruse e aşa-zisa temă a regelui dispărut, existentă de altfel şi în Occidentul medieval, unde germanii refuzau de pildă să admită ca Frederic Barbarossa ar fi murit şi spuneau că el continuă să-şi ducă zilele pe o insulă în aşteptarea revenirii; la fel cu Sebastian, pretendentul la tronul Portugaliei din secolul al XVI-lea. La ruşi, ţara e cutreierată de pretinse reîncarnări ale unui Ivan al VI-lea sau Alexandru I, pentru a aminti numai două din cele mai cunoscute exemple. Până la fiii locotenentului Schmidt din Ilf şi Petrov nu mai e un drum prea lung.

Din câte mi-am putut da seama, informaţiile sunt îndeobşte corecte, deşi există şi greşeli (Ivan cel Groaznic nu era fiul lui Ivan al III-lea, ci al lui... Vasile al III-lea; o eroare privind vârsta Ecaterinei a II-a la un moment dat etc.) Poţi trece peste asemenea scăpări şi te poţi bucura de ansamblu, în care există destule elemente mai puţin cunoscute publicului larg. Unul dintre acestea se referă la soarta tragică a familiei ultimului ţar. Nu mulţi ştiu că guvernul provizoriu iniţiase tratative cu englezii pentru a-i transfera pe ultimii Romanovi în Marea Britanie, dar perfidul Albion s-a spălat pe mâini. După asta fereastra de oportunitate s-a închis, au venit bolşevicii la putere şi i-au masacrat.

Viaţa a devenit mai veselă, tovarăși. Viața a devenit mai bună

Până şi mulţi din cei cu cunoştinţe sumare de istorie ştiu că Uniunea Sovietică a deceniului 1930-1940 a fost un spaţiu a unor orori greu de imaginat, al căror punct culminant se atinge cu ocazia marilor epurări din perioada 1936-1938. Paradoxal, în contrast izbitor cu grozăviile care afectau milioane de indivizi (cu familiile lor cu tot), viaţa artistică înfloreşte în aparenţă. Se dă „liber” la imperialistul jazz, spectacolele cu dans şi revistă se înmulţesc. Toată lumea cântă, râde şi dansează, după cum o spune cu cinism titlul unui film muzical celebru în epocă. Încununarea sinistrului oximoron viaţă/artă o reprezintă, poate, celebrele cuvinte ale lui Stalin „Viaţa a devenit mai veselă, tovarăși. Viața a devenit mai bună.”.

Viaţa asta „mai veselă şi mai bună” e reflectată într-o producţie pletorică de comedii muzicale feerice şi niciodată inocente ideologic. În eseul But Eastward, Look, the Land is Brighter. Toward a Topography of Utopia in the Stalinist Musical din volumul The Landscape of Stalinism (editori E. Dobrenko şi E. Naiman), Richard Taylor discută câteva din temele frecvente ale genului. Acesta şi-a avut eroii şi, mai ales, eroinele sale. Se detaşează din rândul acestora Marina Ladânina şi mult mai cunoscuta Liubov Orlova (născută, zice-se, din vechii prinţi Orlov). Erau, susţine Taylor, nişte eroine neconvenţionale, potrivite cu noile vremuri (traducerea este a mea):

Trebuie spus şi că nici Orlova, nici Ladânina nu se conformau stereotipurilor tradiţionale ale feminităţii. Deşi Ladânina apărea uneori în costum popular în musicalurile colhoznice, atât ea, cât şi Orlova apăreau şi în îmbrăcăminte „bărbătească” (Ladânina în Mireasa bogată şi Tractoriştii, iar Orlova în Circul, Volga-Volga şi Calea luminoasă), fapt care le desexualiza. Pentru femeile sovietice prinse în dubla capcană a gospodăriei şi maternităţii, pe de o parte, şi a muncii în colectiv, pe de altă parte, lucrul acesta trebuie să fi reprezentat îndeplinirea dorinţei lor utopice. Eroina este întotdeauna înfăţişată la locul de muncă, fie colhoz, fie circ, fie ţesătorie. Ea este prezentată acasă doar atunci când locul ei de muncă este tot acolo, aşa cum se întâmplă cu eroina-cenuşăreasă din Calea luminoasă. Unii critici au susţinut că eroina din musicalurile sovietice este o figură maternă, dar acest lucru nu este adevărat în sensul convenţional al termenului: caracterul domestic lipseşte şi nu există familie, ci doar colectivul ca loc de muncă în microcosmos sau ţara în macrocosmos. Unirea lor se realizează parţial prin utilizarea folclorului şi parţial prin muzică.

În imagine (preluată din volumul citat), reclamă din 1938 la produsele cosmetice Krasnâi mak (Macul roşu) destinate mai ales orăşencelor sovietice... refeminizate.

Cu „T” de la Tristan şi Tom

Patima de a căuta surse literare e nu doar frivolă şi plină de incertitudini, ci şi câteodată de-a dreptul frustrantă. Să nu fim însă ipocriţi, plăcerea de a face conexiuni o avem mai cu toţii; ea ascunde ceva din curiozitatea morbidă a celui care se uită pe gaura cheii. Aşa şi cu T.S. Eliot („Tom”, pe când era tânăr şi necunoscut), a cărui viaţă ascunde, dacă dai la o parte colţul cuverturii, o mulţime de legături cu scrisul. Să luăm azi un exemplu wagnerian din tinereţea poetului (preluat din recent apărutul volum Young Eliot: From St. Louis to The Waste Land de Robert Crawford, Farrar, Starus and Giroux, 2015). Textul este tradus şi uşor adaptat de mine pentru cerinţele blogului:

Emily Hale nu era irlandeză, dar e posibil ca Tom, care ulterior s-a străduit destul de mult ca să-i poată trimite un buchet de trandafiri de Killarney, s-o fi asociat cu o baladă irlandeză şi e posibil ca ea să-l fi însoţit la o reprezentaţie cu Tristan und Isolde la Opera din Boston atunci când s-a dus să-i asculte pe Edoardo Ferrari-Fontana în Tristan şi pe Margarete Matzenauer în Isolde în producţia de la 1 decembrie 1913. Tom, ca şi prietenul lui Jean Verdenal, găsea opera Tristan und Isolde profund mişcătoare; mai târziu, în contextul unei puternice dorinţe erotice, el a citat în The Waste Land versurile în care Tristan, în primul act al operei lui Wagner, tânjeşte după iubita lui irlandeză:

Frisch weht der Wind

Der Heimat zu

Mein Irisch Kind

Wo weilest du?

[Proaspăt adie vântul/Spre patrie/Copila mea irlandeză/Unde m-aştepţi tu?]

În poezia lui Tom aceste versuri sunt urmate de un pasaj propriu în care se vorbeşte despre dăruirea unor zambile unei „fete” şi despre imposibilitatea de a te mişca sau a vorbi din cauza unei emoţii puternice. El revine apoi la Tristan und Isolde pentru sentimentul mării „întinse şi pustii” care îi desparte pe îndrăgostiţi: „Öd’ und leer das Meer” [Întinsă şi pustie, marea].

În imagine (preluată din carte), Emily Hale, muza lui Tom, în fotografia ei favorită, făcută în epocă (1914).

☺☺ Cristian Teodorescu - Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui

Cristian Teodorescu e autorul a două romane deloc rele (despre care am scris aici şi, respectiv, aici), aşa că se explică graba cu care am citit cea mai rentă producţie a sa, Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui, apărută în primăvara asta la Cartea Românească. E şi acesta un mod de a merge la pomul lăudat, e drept că nu cu sacul, ci cu blogul. Că recolta s-a dovedit de data asta modestă e o altă problemă; autorul şi-a făcut datoria, scriind cartea, iar cititorul, aşijderea, cu lectura.

Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui se arată a fi chiar de la primele pagini o scriere de actualitate; pledează pentru asta plasarea acţiunii în România post-decembristă, abordarea unor teme mereu calde, de nu fierbinţi (revoluţia, capitaliştii autohtoni şi problemele lor, simbioza dintre politic şi economic şi – obsesie naţională de care n-o să scăpăm prea curând – fosta Securitate şi oamenii ei, instalaţi în posturi confortabile în politica şi economia de care pomeneam). Romanul are, în toată colcăiala asta, un personaj principal din a cărui perspectivă ni se spune povestea; numele acestuia îi este interzis cititorului, care nu are acces decât la porecla Câinele, de la care nu se face nicio abatere în cele două sute şi ceva de pagini.

Câinele, inginer specializat în chimie alimentară, a lucrat înainte de evenimentele din 1989 la un institut de specialitate şi a pus serios umărul la crearea a tot felul de alimente pe cât de odioase, pe atât de sintetice menite, sub vechiul regim, să compenseze lipsa hranei de bună calitate. Căsătorit cu Mari, învăţătoare, tată a doi băieţi, Câinele părea sortit unei existenţe fără surprize. Nimerit în vâltoarea revoluţionară, ba chiar deţinut scurtă vreme la Jilava, omul cade victimă transformărilor care urmează şi ajunge să renunţe la slujba de la institut. Dar nu pentru a îngroşa rândurile cărătorilor de rulmenţi din Turcia sau a pentru a se face taximetrist, nu, omul are o idee măreaţă şi lansează, pe o piaţă atunci virgină, Gastronom, prima revistă de bucătăriseală din România post-comunistă.

Rezist tentaţiei de a povesti cartea. Ea este, în mare, relatarea peripeţiilor Câinelui cu Gastronomul lui, cu un adevărat montagne russe de urcuşuri şi coborâşuri, de la variaţiile de tiraj şi publicitate ale revistei la rateurile sexuale ale protagonistului, urmate de reveniri nesperate. De altfel omului nostru i s-a hărăzit o existenţă agitată, cu destule lovituri de teatru (mă rog, în mica lume dâmboviţeană unde îşi face afacerile). Autorul pare preocupat, în subtext, de morala poveştii pe care o spune. Pentru asta nu pledează simpla prezenţă în titlu a toponimului Şoseaua Virtuţii, din geografia cartierului Militari, ci şi nesfârşitele referiri la Securitate şi urmaşii acesteia, ajunşi acţionarii Gastronomului, aşa-zişii evanghelişti. Cu toate păcatele lui (inclusiv cel al preacurviei), bilanţul etic al Câinelui e unul pozitiv; omul e esenţialmente modest, diferit prin asta de numeroşii parveniţi ai epocii, continuă să locuiască la bloc, în ciuda succeselor ameţitoare, care culminează cu numirea în postul de consilier de ceremonii la Cotroceni.  

Ca şi cum n-ar fi fost destul material de mestecat, romancierul introduce şi elementele ale unei intrigi poliţiste de care se satură el însuşi destul de repede (uciderea, în condiţii misterioase, a lui Leni Surugiu, bătrâna doamnă folosită pe post de ghid în ale manierelor elegante atât de foştii, cât şi de actualii deţinători ai puterii). Pe lângă asta, el umple cu hărnicie pagini după pagini cu relatări de evenimente anodine, de prin redacţia revistei, cu discuţii ale Câinelui cu evangheliştii lui şi cu tot felul de mici întâmplări care nu fac decât să dea senzaţia de talcioc narativ, de aglomerare inutilă de paragrafe. Din cauza asta romanul ajunge să plictisească; e păcat că Cristian Teodorescu, care ne-a obişnuit cu o remarcabilă acribie a detaliului şi cu un perfect control la nivel micro pare să scape din mână ansamblul, care iese dezlânat, fără cap şi coadă. Unde mai pui că evenimentele sunt uneori previzibile, or ce poate fi mai rău în roman decât aşa ceva...

Ar fi totuşi nedrept să nu trecem nimic la rubrica reuşitelor. Mi-au plăcut interacţiunile (un termen mai bun n-am găsit) protagonistului cu... bustul lui Dobrogeanu-Gherea, unul din puţinele elemente metafizice, alături de hiperosmia ocazională a Câinelui, cu care ne întâlnim în carte. E totuşi cam puţin şi riscăm să ne vedem în situaţia de a trece şi acest roman în categoria, bine reprezentată, a romanelor contemporane proaste scrise, paradoxal, bine.

Un îndrăgostit de logică merge la Scala

În preajma Crăciunului 1927, cunoscutul istoric Constantin C. Giurescu, pe atunci aflat în plină afirmare academică, face o călătorie de plăcere în Italia şi Franţa însoţit de tânăra lui soţie, fiica lui Simion Mehedinţi. Cuplul, care nu manifestă o pasiune deosebită pentru muzică, bifează totuşi un spectacol de operă. E o reprezentaţie cu Gianni Schicchi de Puccini la Teatro alla Scala de la Milano. Relatarea e succintă şi nu lasă loc de echivocuri. Citez din Amintirile autorului, publicate cinci decenii mai târziu:       

La Scala, avem locuri nu la parter care, se pare, sunt foarte scumpe, ci la balcon. Se vede şi se aude totuşi foarte bine. Piesa e Gianni Schicchi. Nu mi se pare grozavă. Trebuie să mărturisesc de altfel că nu sunt partizanul acestui gen de spectacol care e opera, amestec de teatru şi de muzică. Prefer teatrul separat şi muzica, de asemenea, separat. Mi s-a părut întotdeauna ciudat că un actor e pe punctul de a muri pe scenă şi totuşi timp de cinci minute cântă. Sau un altul, care cere cântând, o bucată de pâine şi un cârnat. Poate că greşesc, dar n-am admirat niciodată lucrurile nelogice.

Sigur că nu tuturor ne place Puccini (sau această operă în mod special). Atitudinea îngustă faţă de arte surprinde totuşi, mai ales că e vorba de un istoric care ar fi putut să ştie câte ceva despre tragedia antică, ea însăşi un soi de amestec de teatru şi de muzică. Dar cu gustul omului nu te joci!

În imagine, un poster cu Gianni Schicchi din anii 1920 (de aici).

Stelian Filip - Azi pitic mâine voinic

Chiar dacă lipsa unei virgule din titlu face formularea să şchioapete un pic, e limpede că în volumul de versuri Azi pitic mâine voinic de Stelian Filip (Editura Tineretului, 1963) găsim poezii ale vârstei de început, văzută în tranziţia ei spre stadiile mai mature ale vieţii. De altfel autorul (născut în 1924, mort în 2010, poet minor, fabulist şi epigramist în anii comunismului) începe, sistematic, cu una din etapele timpurii ale explorării cognitive a lumii înconjurătoare. E vorba de vârsta primilor paşi (Măsurătoare, unde „Micul dop/A pornit-o hopa-hop/Spre-a vedea, neapărat/Cât măsoară casa-n lat). Odată pornit pe drumul dezvoltării, copilul (băiat, fetiţă, ce-o fi) e aruncat într-o lume mai degrabă idilică, cu furnici care construiesc muşuroaie, cu fluturi feerici sau albine care lucrează într-o „colectivă”, căci abia se încheiase cooperativizarea agriculturii (Muntele, Fluturaşul, Stupul).

Suntem în primii ani ai deceniului al şaptelea al secolului trecut, iar ecourile realismului socialist în versiunea sa dură persistă. Fluturaşii ca fluturașii, dar nimic nu e inocent. De la insectele simpatice poetul virează, brusc, pe roşu (sic!): „Mi-am făcut un pui de steag/Roşu, de hârtie/Are beţigaş de fag/Cum îmi place mie” (Steguleţul). Odată precizat mai bine cadrul ideologic al jocului, intră în scenă meşteri-copii, miniaturi ai viitorilor adulţi chemaţi să edifice industria naţională: Alexandru şi cu Nicu/(Meşterul şi ucenicu’)/Robotesc de dimineaţă/C-un desen întins în faţă/[...]/Un tractor/... Dintr-un mosor!” (Tractorul). În Discuţie tehnică, copilul (probabil de vârstă preşcolară) ţine să afle „ce-i acela un baraj”, apoi dialogul glisează spre hidrocentrală („Dar hidrocentrala ce-i?”; i se explică, printr-o metaforă, că „E-o maşină/De lumină”). Exemplul cel mai la îndemână e cel al hidrocentralei de la Bicaz, realizare de vitrină a epocii Gheorghiu-Dej.

De la baraj şi hidrocentrală trecem, natural, la electrificare, realizată (şi) la ţară de Muncitori de la oraş. După atâtea exemple pozitive, nu mai miră pe nimeni că visul fratelui mai mic este să ajungă pionier, la fel ca fratele mai mare (Primul vis).

Ultima treime a cărţii conţine poezii cu tentă fabulistică, versificaţii în care contează mesajul etic. O fetiţă e sancţionată pentru că exagerează plângând pentru o bubă minoră (Plângăreaţa), lui Sănducu i se pune în faţă exemplul trist al unui balon care, umflându-se cu trufie, sfârşeşte prin a pocni (Fabulă cu un balon). În Interviu cu Bebişor, e ridiculizat un copil care nu apreciază la justa lui valoare mersul în tabără şi vrea să vină... mămica (Deci eşti foarte mulţumit?/Da. Aicea totu-mi place,/Dar regret că n-a venit/Şi mămica... să mă-mbrace!”). Poftind la seminţe de dovleac, un băiat rămâne cu mâna prinsă în bostanul pe care îl perforase, fiind prins de stăpâna culturii (Cursa), iar în La telefon un elev se dă drept propriul său tată, dar cade în capcana deixisului comunicaţional (Cine vă vorbeşte?/Parc-aş fi chiar eu?/Nu! Aici, fireşte,/Este... tatăl meu!). Urma scapă însă turma, pardon, cârdul, căci în Şchiopu’ o fetiţă, dovedind talent de veterinar, salvează un pui de găină care îşi rupsese un picioruş.

Dând Cezarului ce era, incontestabil, al lui, Stelian Filip scrie versuri ireproşabile metric, cu o mecanică demnă de Bolintineanu, stereotipe prin teme şi imagini, în ciuda încercărilor de a realiza scene dinamice, cu multă animaţie. Volumul este bogat ilustrat cu desene de Dumitru Negrea.

☺☺ Pearl S. Buck - Pavilionul femeilor

Ne putem imagina senzaţia pe care au stârnit-o în perioada interbelică, prin exotismul temelor şi al situării, romanele lui Pearl S. Buck, fie şi în traducerea adesea şchioapă a lui Jul. Giurgea. Probabil că în zilele noastre, cu lumea micşorată şi sincronizată, interesul acesta s-a mai domolit, mai ales că temele romanelor misionarei americane au cam căzut în desuetudine. Pavilionul femeilor (Polirom, 2015) pare să nu contrazică asemenea afirmaţii, chit că autoarea îi confecţionează cărţii un început în forţă. E o întâmplare demnă să alcătuiască una din acele ştiri picante care fac o clipă obiectul atenţiei publicului. Doamna Wu, soţia unui bogătaş chinez, a împlinit 40 de ani. Banal, până aici. Cu această ocazie, ea decide să pună capăt vieţii intime duse (nu fără unele satisfacţii) alături de soţul ei de-o viaţă. Nici treaba asta nu-i în sine mare scofală, cu atât mai mult cât, înţelegem din carte, o sarcină la o asemenea vârstă ar fi fost rău privită în societate. Elementul care dă zvâcul poveştii e decizia doamnei Wu de a alege pentru bărbatul ei o concubină care să-i ţină locul în pat.  

Nu e o hotărâre luată în pripă, ci cu chibzuinţă şi metodă, iar înlocuitoarea e selectată cu grijă din rândul orfanelor curate, ba i se dă şi un nume (Xiuming), căci până atunci fusese anonimă. Doamna Wu este – textul bate şaua de pricepe tot cititorul – o înţeleaptă care înţelege bine atât vârstele femeii şi bărbatului, cât şi raporturile sociale într-o societate încă deosebit de conservatoare (China epocii interbelice Kuomintang). O avem în permanenţă ca etalon pentru înţelepciunea doamnei Wu pe prietena şi cuscra ei, doamna Kang, opusă în mai toate privinţele proaspetei cvadragenare.

Viaţa familiei Wu este în esenţă patriarhală, cu raporturi bine stabilite intre soţi, părinţi şi copii şi, mai ales, între bărbaţi şi femei. Că edificiul social şi familia tradiţională încep să mai crape pe la încheieturi se vede totuşi mai peste tot. Rulan, cea de a doua noră a doamnei Wu, e un fel de feministă in nuce; cel de al treilea fiu, Fengmo, are cu Linyi o căsnicie cu unele elemente moderne; în fine, acelaşi Fengmo va sta un timp în America şi va porni, la întoarcere, o campanie de alfabetizare (privită de altfel cu suspiciune de localnici). Doamna Wu navighează cu echilibru printre aceste provocări şi face faţă imperturbabilă dramelor de familie. E, doar, o femeie înţeleaptă şi cu şcoala vieţii.

Probabil nimic n-ar fi scos-o din ale ei pe onorabila matroană dacă n-ar fi fost fratele André, un ciudat misionar creştin pripăşit în oraş. Nu că doamna Wu n-ar mai fi văzut misionari (nefericita soră Hsia, străină şi ea, e o contrapondere slabă a lui André), dar acesta e altfel şi exercită asupra ei o influenţă neobişnuită. André e singurul element perturbator semnificativ din viaţa acestei femei, iar când acesta moare, asasinat de nişte răufăcători, lucrurile nu se liniştesc, ci mai degrabă dimpotrivă. Călugărul continuă să viziteze reveriile doamnei Wu, care stă de vorbă cu el şi primeşte de la el comunicări mistice. Nu e chiar ca în Justiţia română. Secţia corecţională, unde învârtitul mesei o aducea înapoi pe sora moartă, cititoare din Iminescu şi Victor Cucu a femeii Caliopa, dar nici prea departe de asta.

Dacă cititorul va fi atras de unele episoade interesante din viaţa familiei Wu (cu elementele exotice de care pomeneam de începutul postării), el are toate şansele să fie plictisit de lungile pasaje care relatează interacţiunile dintre doamna Wu şi spiritul lui André. Dacă adăugăm la asta stilul autoarei, cu binecunoscutul lui aer gnomic-biblic destul de bine redat în traducere, el însuşi un factor de risc la capitolul „interes de lectură”, bilanţul nu e prea încurajator. Ca experienţă, la aproape 70 de ani de când a apărut, romanul nu e totuşi rău-rău, dar am fi ipocriţi să ne prefacem că nu-i vedem ridurile.

☺☺ Barbu Cioculescu - Amintirile unui uituc. Exerciţii de memorialistică.

Titlul vădit oximoronic Amintirile unui uituc. Exerciţii de memorialistică (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014) aparţine volumului de memorii publicat de Barbu Cioculescu, fiul mult mai celebrului (şi pesemne mai înzestratului) Şerban. Natura nu­-şi răsplăteşte de regulă culmile intelectuale cu progenitură de acelaşi calibru; e suficient să ne gândim la Baruţu Arghezi, născut în acelaşi an cu Barbu Cioculescu (1927). E adevărat că cel de al doilea se naşte la Paris, unde părinţii lui erau plecaţi la studii doctorale, dar capitala Franţei, părăsită la o vârstă foarte fragedă, nu-i lasă amintiri directe literatului de mai târziu. Această lacună, perfect explicabilă de altfel, e compensată prin notațiile privitoare la casa Murineanu din Găieşti, oraşul primilor şapte ani de viaţă, pe care copilul o părăseşte odată cu mutarea definitivă a Cioculeştilor în Capitală. Memorialistul consemnează episoade banale, figuri din urbe, animale, tovarăşi de joacă, în fine, nimic care să stârnească interesul durabil al cititorului.

Marea cotitură are loc la mijlocul anilor 1930, cu stabilirea în casa din Cotroceni, la celebra adresă Dr. Turnescu nr. 5. Bucureştii interbelici, în plină efervescenţă, îl impresionează pe copil şi pe puber, care ajunge elev al liceelor Lazăr şi, mai apoi, Sf. Sava. Suntem martorii anilor de formare, aflăm ce citea elevul Cioculescu, cum îşi petrecea vacanţele (notăm sejururile la casa Societăţii Scriitorilor Români de la Buşteni sau pe litoral, la Carmen Sylva) sau care erau raporturile cu rudele şi prietenii părinţilor. Memorialistul se pretinde, cu cochetărie, uituc, în realitate, o scuză pentru selectivitatea pe care nu i-o poate interzice nimeni. Paginile sunt dense, populate cu o bogăţie de personaje şi întâmplări, uneori pitoreşti, cu poantă, deşi impresia generală e cea de bazar, de tarabă cu mărunțișuri. E drept şi că nu ai prea des ocazia să citeşti cum sunau la telefon vocile unor celebrităţi din lumea culturală precum Rebreanu sau Alexandru Rosetti sau să ţi se relateze o discuţie purtată în tramvai cu ditamai Ion Barbu.

Vârsta de aur se încheie odată cu evenimentele de la 23 august 1944 (Sfârşit de vară în Eden este titlul capitolului respectiv), la vila de la Ciorogârla a lui Pamfil Şeicaru, unde Cioculeştii se refugiaseră din calea bombardamentelor începute în primăvara anului respectiv. După asta vremurile „se închid” şi se instalează treptat noul regim. Viaţa continuă, evident; studiile de Drept, începute în 1946, trebuie întrerupte pentru că studentul este eliminat din facultate. Va trăi ani de-a rândul din slujbe umile, de normator pe la diferite întreprinderi şi cooperative, apoi de corector la edituri. Îşi va manifesta talentul literar, va scrie versuri şi istorie literară. Volumul e plin de altfel de citate din propria operă poetică. Nu-i aici locul unei evaluări estetice, dar fără îndoială că selecţia ar fi putut să lipsească sau să fie măcar mai riguroasă. Printre atâtea întâmplări şi meandre de existenţă, este loc şi de iubit (mare iubitor al sexului frumos, el are parte de două mariaje), chiar dacă memorialistul îşi pune în mişcare, convenabil, uitucenia şi ne dă puţine detalii explicite.

Prin natura materialului, prin datele existenţiale ale autorului Amintirile unui uituc puteau fi un excelent volum de memorii. Zic „puteau”, căci nu sunt. Stilul prolix, cu veşnice şi agasante piruete, cu numeroase reveniri asupra unor pasaje anterioare (reproduse câteodată ad litteram, de zici că s-a greşit paginaţia) face lectura dificilă fără a adăuga valoare. Multe pagini sunt marcate de pedanterie, de glume de belfer care aşteaptă parcă reacţia clasei la un mot d’esprit, cu paradă de erudiţie vană. Anexele cărţii sporesc impresia de redundanţă, căci conţin articole publicate în anii din urmă în care autorul reia episoade deja istorisite în corpul Amintirilor... Abundentele greşeli de tipar scad şi ele din valoarea cărţii, la fel scăpările de tot felul. Dacă într-un loc aflăm că Mihai (Ică) Antonescu era prim-ministru sub Ion Antonescu, altundeva ne este evocat damnatul Adrian... Leverkusen din celebrul roman al lui Thomas Mann. Şi noi, care cunoşteam numele de Leverkusen mai mult graţie echipei de fotbal din oraşul respectiv...

În ansamblu, Amintirile unui uituc pot prezenta interes pentru materialul pe care îl conţin, mai puţin pentru modul în care este expus acesta, în ciuda unor momente pitoreşti, de mare vioiciune. Adăugarea secţiunii de fotografii de la sfârşitul cărţii a fost o idee bună. Sunt frumoase paginile despre prietenia dintre părintele autorului şi Vladimir Streinu (nenea Nicu; să nu uităm că îl chema în realitate Nicolae Iordache), prietenie care îşi găseşte o paralelă în cea de mai târziu dintre Barbu Cioculescu şi Alexandru George. E mult, e puţin, rămâne s-o spună „lectorul” căruia i se adresează, obsesiv și adesea direct, memorialistul uituc.