Cititorul e probabil ca încrederea: se câştigă greu, dar se pierde mult mai uşor, de cele mai multe ori definitiv. Editura Polirom, care a scos cartea asta în 2007, ştie bine lecţia asta, aşa că adaugă pe copertă, la titlul Romanul cocainei, un subtitlu menit să seducă: O capodoperă cu un autor necunoscut. Într-adevăr, nu se ştie cine a scris-o, bănuielile îndreptându-se spre nume ilustre şi canonizate, precum Nabokov sau Bunin (detalii despre dosarul paternităţii găsim în prefaţa traducătoarei, Livia Cotorcea). Resemnaţi că nu ştim cine e enigmaticul M. Agheev (cartea apare la mijlocul anilor '30, desigur în Occident), să vedem în ce măsură merită s-o numim capodoperă.
Indiferent cine va fi fost, autorul Romanului cocainei nu a mizat pe originalitate, cel puţin nu în ceea ce priveşte modalitatea sau structura naraţiunii. Pretextul e destul de tocit: în buzunarul interior al hainei lui Vadim Maslennikov, un tânăr consumator de droguri pe care viciul îl doboară, este găsit un manuscris în care acesta îşi spune povestea. O face în modul cel mai convenţional cu putinţă, începe prin a se prezenta şi înşiră, într-o ordine care nu-şi propune să violeze legile timpului sau spaţiului, întâmplările prin care trece. Acestea sunt într-o măsură variabilă pretexte pentru introspecţie şi probabil adevărata miză a romanului o constituie tocmai autoanaliza.
Episoadele relatării lui Maslennikov sunt patru: Liceul, Sonia, Cocaina, Gânduri. Primele două ne relevă un licean moscovit din anii imediat premergători Primului Război Mondial, perioada crepusculară a Rusiei ţariste, un adolescent temeinic iniţiat în plăcerile lumeşti. Vadim e, ar putea spune firile sensibile, un monstru de egoism cinic. Întreţinut cu mari eforturi de o mamă săracă, el o tratează cu dispreţ, o umileşte şi se ruşinează de ea în public. Departe de a fi neiniţiat în tainele amorului, el se molipseşte de o boală venerică, dar asta nu-l împiedică să aibă o aventură de o noapte cu o tânără, perfect conştient de riscul de a o infecta şi pe ea. Spuse aşa, în două cuvinte, lucrurile par foarte simple. Să nu uităm însă că autorul, chit că nu-i cunoaştem numele, e rus, aşa că tânărul Maslennikov glosează pe pagini întregi despre bunătate/răutate, culpă, umilinţă, trece, cu o labilitate surprinzătoare, de la o stare la alta, adesea opusă. El pare a experimenta pe sine însuşi stări şi sentimente care de care mai diferite, de o detaşare variabilă de propria cruzime, iar expresia literară e pe alocuri remarcabilă, cu reflexe aforistice:
Uimitor lucru e o spinare de om jignit pe nedrept, spinarea unui om care se desparte de tine pentru totdeauna. Acea spinare exprimă neputinţa omului, slăbiciunea lui care cere cruţare şi care te cheamă, te trage după ea. Ea vorbeşte despre nedreptăţi şi jigniri suportate, ce trebuie povestite iarăşi şi iarăşi, dar de care trebuie să te desparţi cât se poate de repede, dacă nu chiar pe loc.
Liceul lui Vadim e cu totul altul decât cel pe care ni-l propun, la noi cu platitudine sentimentală, alde Mihail Drumeş sau Grigore Băjanaru. E locul în care se ciocnesc caractere şi se înjgheabă prietenii neaşteptate. E locul în care tânărul îi cunoaşte pe Stein sau Burkeviţ, adolescenţi ambiţioşi şi puternici, oameni care vor ajunge departe, deşi destinaţiile lor sunt cât se poate de diferite. Sonia e povestea unei iubiri eşuate, ratate din cauza incapacităţii organice a eroului de a dărui şi altceva decât flori, cadouri sau plimbări cu trăsura pe bani smulşi de la te miri cine.
Capitolul central pare să se dorească a fi Cocaina. Maslennikov a terminat liceul, a început războiul, dar efectele lui încă nu se simt, iar proaspătul student îşi doreşte senzaţii tari. Le are. Iar enigmaticul autor ni le relatează, prin intermediul însemnărilor din carnet, à la longue. À la prea longue, dacă putem spune aşa: pagini peste pagini de trăiri provocate de consumul drogului care se extind şi în ultimul capitol, Gânduri, în care noul de Quincey ne împărtăşeşte din experienţa lui de dependent. Eroul e un om obişnuit care pozează uneori, cu cabotinism, în damnat, dar care n-are nimic remarcabil în afară de cinismul cu care îşi exhibă faptele rele (după criterii morale standard, desigur). Jumătatea de carte în care naratorul se află, cum se zice, sub influenţa drogurilor, e inferioară celei în care acesta e licean şi e, cum zic englezii, clean. Cocaina, peripeţiile şi trăirile pe care le provoacă ea, par să rămână un element exterior, neorganic, în ciuda intensităţii relatării. Culmea, titlul original este Roman s kokainom, ceea ce înseamnă Romanul cu cocaină. De această dată o traducere fidelă ar fi fost, poate, mai potrivită pentru titlul acestei „capodopere“.
[...] reprezentarea ideală a vârstelor vieţii arăta în secolul al XVIII-lea astfel: cocon (până la patru ani), copil (4 - 15 ani), cătărâgă (15 - 20 de ani), „voinic, adecă june“ (23 - 42 de ani), bărbat (42 - 56 de ani), bătrân (56 - 69 de ani), matur (70 - 80 de ani).
Culmea e că în epocă puţini depăşeau vârsta de 50 de ani, aşa că „maturii“ trebuie să fi fost rarissimi.
Mahalaua Mântuleasa şi locuitorii ei reprezintă, pare să ne spună cartea, un material ideal (în fine, în limitele impuse de sursele sărace) pentru un studiu de caz pilduitor pentru intreaga istorie a Bucureştilor şi, de ce nu, a întregii Valahii urbane, câtă va fi fost.
Aflăm bunăoară din Cele două Mântulese sumedenie de lucruri interesante despre statutul femeii române pe la 1750, despre relaţiile dintre sexe, despre regulile şi cutumele care guvernau transferul proprietăţii sau despre trăirile şi fantasmele religioase ale contemporanilor. În treacăt fie spus, sunt pagini care rivalizează ca atractivitate pentru cititorul profan cu cele ale Constanţei Vintilă-Ghiţulescu. De o prezentare amănunţită se bucură biserica Mântuleasa, monument de secol XVIII destul de puţin cunoscut publicului. Se fac incursiuni pline de pitoresc în îndeletnicirile şi meşteşugurile locuitorilor cartierului, se prezintă istoria unor case reprezentative (inclusiv a unei case mereu plănuite şi niciodată construite).
Revenind la întrebarea de la care plecasem, un alt răspuns posibil ar fi că cele două Mântulese sunt spaţiul real (mahalaua Mântuleasa în manifestările sale fizice/tangibile/istorice) şi cel mitic, corespondent literar al celui dintâi. Andreea Răsuceanu oferă - era de aşteptat - şi un asemenea răspuns. Apar, inevitabil, referirile la proza lui Mircea Eliade (nu-s cele mai realizate pagini ale cărţii) şi, de data asta mai puţin previzibil, la proza literară a lui Ion Ghica. De data asta poţi rămâne cu impresia că autoarea a muşcat mai mult decât putea mesteca. Tot la scăderi putem contabiliza şi unele repetiţii obositoare - unul şi acelaşi lucru ni se spune câteodată de mai multe ori, cu foarte mici variaţii. E un păcat de care suferă destule teze de doctorat transformate, fără multă prelucrare, în cărţi, cum e şi cea de faţă. Să reţinem însă partea bună a lucrurilor.
La moartea lui Stalin, înţelegând, după puterile lui, că s-a întâmplat ceva important, Adrian Loga, un băieţel de nici cinci ani, slobozeşte cu inocenţă următoarele versuri:
Stalin, cu sapa-nainte!
Trece vesel printre morminte...
Cine e Adrian şi cum şi-a petrecut copilăria aflăm din romanul lui Radu Ţuculescu intitulat chiar Stalin, cu sapa-nainte (Cartea Românească, 2009). E o poveste (începută literalmente cu stereotipa formula a fost odată) al cărei setting e reprezentat de un orăşel din Ardeal. E o lume destul de amestecată, cu colegi de şcoală şi camarazi de joacă de diferite naţionalităţi, alcătuind un univers (paradoxal!) provincial şi totodată cosmopolit. Povestea copilăriei lui Adrian e numai jumătate din carte. Aceasta e vizibil structurată pe două planuri, cel al trecutului (amintirile din copilărie, desigur, sobre, marcate pe alocuri de mister când vine vorba de evocarea unor figuri umane sau episoade pe care băiatul nu le poate înţelege) şi cel al unui prezent în care îl reîntâlnim pe erou, bărbat matur, divorţat, el însuşi cu o fată de 20 de ani.
Cele două planuri sunt limpede despărţite nu numai temporal, ci şi formal, grafic şi lexical. Episoadele din copilărie (pe care le putem presupune, măcar în parte, autobiografice) sunt relatate cu o naivitate bine jucată, însă cu respectarea convenţiilor narative consacrate. Ele se încheie, stereotip, cu propoziţia cu valoare de morală de fabulă „Atunci am mai crescut puţin“. Urmează de fiecare dată pagini redactate neglijent, pe calculator, aproape fără punctuaţie, dar - manierism obositor - cu cursive. Copilul a crescut, vezi bine, iar producţia lui se supune ritmului şi modalităţilor din zilele noastre. Adultul are cu totul alte probleme decât copilul, se pune problema relaţiilor cu fiica, devenită ea însăşi femeie (Adelina). Semnalul demarcativ care anunţă revenirea la firul narativ al copilăriei este „ofofoof viaţa mea“, pesemne o tentativă (auto)ironică de detaşare de contingent.
E puţin loc de îndoială că episoadele copilăriei reprezintă partea cea mai rezistentă a cărţii. Sunt remarcabile, deşi câteodată excesiv-caricaturale, portretele unor vecini (Generalul, crescătoarea de lipitori), profesori, colegi de şcoală, relatarea unor farse, conflicte, idile naive. Adrian e la vârsta la care se leagă prietenii de o viaţă - Răzvan, cel mai apropiat dintre prieteni, îi e alături în tot felul de aventuri eroice care fac farmecul vârstei. Răzvan visează să se facă pilot (îşi va îndeplini visul şi va muri tânăr, într-o catastrofă aeriană), iar Adrian vrea să-i dăruiască avionul lui de jucărie:
Jucăria mea strălucitoare. Un cadou din partea mea care-i va aminti de anii petrecuţi împreună. L-a refuzat categoric.
- Păstrează-l. Îţi va aminti de mine.
- N-o să te răzgândeşti? l-am întrebat şi fără să ştiu de ce, speram într-un răspuns afirmativ, da, n-am de gând să mă mai fac pilot, a fost o reacţie de moment...
- Voi zbura în jurul lumii, Adriane. Te voi lua şi pe tine cu mine. Măcar o dată.
Dacă e vorba de calitate, paragraful de mai sus ilustrează destul de bine principalul păcat al romanului lui Radu Ţuculescu, anume artificialitatea exprimării, câteodată supărătoare, alteori contrabalansată de momente reuşite. Printre acestea din urmă figurează la loc de cinste portretul tatălui, medic la spitalul local, ins închis în sine, pios, uneori violent, în orice caz o figură-model. Alături de scriitura pe alocuri artificială, cartea păcătuieşte şi prin unele lungimi nejustificate - a se vedea de pildă evocarea fastidioasă a sărbătorilor de Paşti, cu care ocazie Adrian, care lua lecţii de vioară şi părea decis să se consacre unei cariere muzicale, foloseşte în context pascal materialul versurilor naive de la începutul cărţii:
Hristos, cu sapa-nainte!
Cu moartea pre moarte călcând
Trece vesel printre morminte
Viaţă dăruindu-le...
Oricum, tot e mai bine decât cu întâmplările din viaţa de acum, cele relatate pe calculator. Aflat singur acasă (home alone!), Adrian primeşte vizita unei tinere vânzătoare ambulante de albume de artă, kuki (sic) şi capitulează în faţa ispitei carnale. N-am să dezvălui finalul, brutal şi neaşteptat, al aventurii, dar mărturisesc că mi-e greu să-i pricep motivaţia artistică. Din fericire pentru autor, se vor fi găsind şi cititori cărora cartea să le placă fără rezerve şi în toate ale ei.
O parte a opiniei publice, împinsă de frustrări uşor de explicat, îi ocăra pe cei întorşi în ţară imediat după decembrie '89 reproşându-le că n-au mâncat salam cu soia (uitând că în Occident soia e folosită pe scară largă la fabricarea mezelurilor, dar asta e o altă poveste). Geniul calamburistic naţional a transformat nu peste multă vreme reproşul în „a mâncat salam cu Zoia“, aluzie transparentă la relaţiile intime pe care le-ar fi avut unul din noii puternici ai zilei cu fiica fostului dictator. Desigur, cel puţin la vremea aceea, a fi fost un intim al Zoiei Ceauşescu (demascată la televizor pentru cântarul de aur cu care drămuia mâncarea câinilor în vreme ce poporul flămânzea) nu era motiv de mândrie.
La aproape 20 de ani de la aceste întâmplări, Petru Popescu transformă în Supleantul (Editura Jurnalul - Curtea veche, 2009) porecla în renume şi publică un ditamai romanul inspirat, cum ar veni, dintr-o idilă pe care ar fi avut-o, la începutul anilor '70, cu compromiţătoarea Zoia. Schema e destul de simplă şi deloc nouă în ansamblul prozei petrupopesciene. Se dă un tânăr scriitor şi jurnalist, numit supleantul, pentru că se procopsise cu demnitatea de membru supleant al C. C. al U. T. C. Acesta, deşi face parte mai degrabă din plevuşca nomenclaturii oficiale, se bucură de mici avantaje altminteri refuzate muritorilor de rând, printre care şi călătoriile în străinătate. E drept că numai în fostul RDG, dar cu ocazia respectivă o cunoaşte la întoarcere, în avionul TAROM, pe însăşi Zoia Ceauşescu.
Între cei doi se înfiripă o idilă, iar supleantul nostru are parte de incursiuni în cercurile intime ale puterii comuniste şi îi cunoaşte pe înşişi Nicolae şi Elena Ceauşescu, asupra cărora face o bună impresie. Nu pentru că, vezi Doamne, ar fi fost conformist şi i-ar fi lipsit coloana vertebrală, ci dimpotrivă, pentru curajul şi inteligenţa cu care îşi apăra convingerile, adesea diferite de cele oficiale şi în orice caz exprimate altfel decât în limbajul de lemn al epocii. Aflat pe cai mari, supleantul e inclus ca gazetar în delegaţia oficială care îl însoţeşte pe Ceauşescu într-un turneu în America Centrală şi de Sud. Ascensiunea tânărului pare de neoprit. El ajunge să redacteze ştiri, dă sugestii la nivel înalt, are chiar un început de implicare în politichia mare. Idila cu Zoia nu e neglijată, iar cititorul are parte de relatarea unei escapade romantice în jungla andină. La momentul oportun supleantul face opţiunea corectă şi alege, cum se zicea, libertatea, nemairevenind în ţară. Ne dăduse de altfel să înţelegem că Zoia, deşi mai deschisă la minte decât alţi membri ai familiei, avea o viziune limitată asupra vieţii şi nu pricepea cât de represiv e sistemul pe care îl patronau ai ei.
Se poate spune că Supleantul face parte din categoria cărţilor vag autobiografice în care autorul se dă de ceasul morţii pentru a se scoate, peste ani, basma curată. Într-adevăr, or fi făcut alţii vrute şi nevrute, dar el, prozatorul întruchipat în personaj principal, a fost limpede ca lacrima, chiar şi atunci când a servit regimul acela. Iar Zoia a fost o victimă a circumstanţelor. Dincolo de aceste reglări de conturi cu istoria şi, cine ştie, cu propria conştiinţă, romanul nu aduce multe noutăţi faţă de alte creaţii ale autorului. Deşi pare surprinzător, şablonul nu diferă esenţial de cel din vechile scrieri ale lui Petru Popescu. Ca şi în Prins, avem ca personaj principal un bărbat tânăr şi înzestrat cu tot felul de calităţi, înconjurat de prieteni de toată isprava, deşi îşi au problemele lor (Marcel, Luminiţa, Stejar). Cu mai multă surdină decât în Prins, avem şi aici destule instantanee din Bucureştii de acum aproape 40 de ani. Mai puţină tensiune şi mai puţin dramatism. Supleantul este, vorba italienilor, cavoli riscaldati sau, în traducere liberă, o ciorbă reîncălzită care îl poate tenta mai degrabă pe amatorul de mondenităţi decât pe cititorul de proză de calitate.
Pentru a înţelege corect demersul lui Lucian Boia din „Germanofilii“ (Humanitas, 2009) e nevoie să luăm foarte în serios ghilimelele între care e pus titlul. Departe de a fi un simplu artificiu stilistic, ele delimitează un concept operaţional, căci aceşti „germanofili“ nu sunt pur şi simplu admiratorii Germaniei (sau, prin extensie, ai Puterilor Centrale), ci acei reprezentanţi ai elitei intelectuale care s-au pronunţat fie pentru neutralitate, fie pentru alianţa cu oponenţii Antantei, fie pentru orice altceva decât intrarea în război alături de Franţa, Anglia şi Rusia. Şi nu erau deloc puţini. Dacă propaganda s-a străduit, cel puţin în anii naţional-comunismului ceauşist, să impună ideea că intrarea în război s-a făcut într-un elan nediferenţiat, iar naţia s-a mişcat, vezi bine, „ca un singur om“ în dorinţa de a alipi Ardealul (despre Basarabia şi Bucovina se vorbea cam cu jumătate de gură), Lucian Boia arată că lucrurile au fost mult mai nuanţate, iar unanimitatea, inexistentă.
Societatea românească prezenta multiple clivaje în ceea ce priveşte (şi) intrarea în război sau idealurile care o animau. Dacă opinia publică era masiv în favoarea Antantei, aşa-zisul popor de jos („ţara“), masă îndeobşte tăcută, era mai degrabă indiferent, iar omul de rând nu prea ştia ce e Ardealul, darămite să mai militeze pentru vreo unire. Clasa politică era, aşa cum îi şi şade bine, divizată (cel puţin de atitudinea antantofobă a unor Maiorescu, P. P. Carp sau Marghiloman ştiam demult). În fine, elita intelectuală (scriitori, gazetari, artişti, universitari) era, în cea mai mare parte, ostilă intrării în război de partea Antantei. Erau, desigur, antantofili proeminenţi (Delavrancea, Goga, Iorga), dar lista „germanofililor“ era mult mai lungă (Maiorescu, Slavici, Stere, Arghezi, Rebreanu, Gala Galaction, Coşbuc, Pârvan, Gusti, Sadoveanu şi mulţi alţii).
Meritul lui Lucian Boia e şi de această dată demontarea unor tabuuri. Departe de a fi nişte trădători (deşi nu au lipsit manifestările de colaboraţionism în perioada de ocupaţie germană), „germanofilii“ au văzut pur şi simplu altfel decât antantofilii, iar dacă istoria le-a dat dreptate ultimilor asta nu înseamnă că cei dintâi au fost trădători sau mai puţin patrioţi. Un argument important pus în balanţă l-a constituit relaţia complicată cu Rusia, despre care exista temerea că, războiul odată câştigat, îşi va impune hegemonia asupra estului Europei (asta s-a petrecut abia după Al Doilea Război Mondial, în circumstanţe mai puţin diferite decât s-ar părea). Ar fi fost aşadar mai bine să se meargă alături de Puterile Centrale (fără a lua Ardealul şi luând, eventual, Basarabia) decât cu Rusia (cu Ardealul, fără Basarabia, desigur), dar sateliţi ai acesteia. Diversitatea în epocă a opiniilor se dovedeşte, citind cartea lui Boia, extrem de mare, iar eventualele judecăţi sumare aplicate lor apar de-a dreptul caraghioase. Demontarea tabuurilor la care mă refeream mai sus e cu atât mai valoroasă cu cât nici măcar istorici (literari) îndeobşte stimabili precum N. Manolescu nu îndrăznesc să spargă în totalitate stereotipiile cu care ne-au obişnuit anii de comunism (relevantă e abordarea dosarului de „colaboraţionist“ al lui Slavici). Iar piruetele etice pe care le fac, cu nesimţire, un Sadoveanu sau un Rebreanu ne arată (mai era nevoie?) că înzestrarea cu talent nu suplineşte lipsa de caracter.
„Germanofilii“ reprezintă o carte densă, reflectând o documentare de o acribie remarcabilă. Alături de o secţiune care dezvoltă ideile de principiu şi expune problematica lucrării în liniile ei generale, există un grupaj de câteva zeci de biografii de „germanofilii“ de diferite calibre, de la figuri arhicunoscute până la personalităţi (azi) complet uitate. Foarte interesant e capitolul final al lucrării, un fel de epilog, acela în care aflăm ce s-a întâmplat cu „germanofilii“ şi carierele lor după război. Au avut ei de suferit în vreun fel? Unii da, alţii nu. Cel mai mult au avut de tras gazetarii antantofobi (unii din ei, precum Arghezi sau Slavici au făcut, ştim bine, puşcărie). Unii din universitari şi-au vazut compromise carierele academice (cazul cel mai notoriu e cel al lui C. Stere). Cel mai puţin au avut de suferit politicienii. În atmosfera de pupat Piaţa Endependenţii de după război n-a fost timp de analize, lucrurile au rămas în mare parte nelămurite (asemenea şi după 1989!), multe cazuri au fost muşamalizate, iar ţapii ispăşitori au fost găsiţi mai ales din presă. Vreo asemănare cu zilele noastre? Dincolo de interesul indiscutabil pe care îl stârnesc adevărurile incomode rostite de Lucian Boia, cartea are destule lecţii pentru prezent. De pildă eu, unul, mă împotrivesc unei ipotetice uniri cu Basarabia (admiţând că s-ar pune serios această problemă şi mi s-ar cere opinia). Probabil e cazul să fiu înfierat degrabă ca nepatriot şi aruncat la lada de gunoi a istoriei, alături de „germanofili“...
Apărut în 2010 la Tracus Arte - Noul Scris Românesc (edituri fără site, desigur), romanul lui Ioan Groşan Un om din Est e povestea câtorva tineri intelectuali dintr-un orăşel transilvănean de pe la sfârşitul anilor '80, epoca de crepuscul a regimului comunist. E vorba în realitate de mai multe poveşti, de naraţiuni întrepătrunse destul de strâns, care îi au ca eroi pe doi buni prieteni şi foşti colegi de facultate, Nelu Cucerzan (zis şi Sanepidu) şi Iuliu Borna. Ajunşi amândoi profesori la aceeaşi şcoală, bărbaţi în preajma vârstei de 30 de ani, au amândoi preocupări literare (Cucerzan scrie recenzii şi e corespondent al Scânteii tineretului, Borna scrie proză), n-au nicio tragere de inima pentru meserie şi chiulesc cât pot şi - treaba asta le ocupă o bună parte din timp - aleargă după femei.
Nu sunt singurele existenţe surprinse în roman. Dacă Cucerzan şi Borna sunt, să zicem aşa, personajele principale, inginerul silvic Willy Schuster şi profesorul de biologie Grigore Samsaru ar putea şi ei să candideze la câte un Oscar onest pentru câte un supporting role. Dacă cel de al doilea e caraghios şi gogolian de-a dreptul în eforturile sale de a deveni membru de partid, primul e pus de autor să cocheteze cu o dimensiune mai profundă şi urmăreşte, precum căpitanul Ahab al lui Melville, un Moby Dick al său, un cerb uriaş şi aproape imposibil de fotografiat.
Fără a fi simplu ca structură, romanul nu e nici din cale-afară de complex. Capitole în care relatarea îi aparţine autorului, care vede realitatea prin ochii reflectorilor Cucerzan şi Borna alternează cu scrisorile celui dintâi adresate celui de al doilea, cu secţiuni scrise cu caractere cursive în care Cucerzan îşi povesteşte aventurile erotice din diferite colţuri ale ţării. Acestea sunt intitulate, invariabil, Din însemnările erotice ale lui Nelu Sanepidu, trimitere mai degrabă stângace la foiletoanele dintr-o revistă săptămânală cu ambiţii de satiră politică. Avem, în ultimul rând, şi relatări omnisciente ale întâmplărilor prin care trec eroii. În ansamblu, un ghiveci greu de mestecat uneori, în care legumele sunt destul de prost fierte.
Oamenii lui Groşan bovarizează din greu în oraşul de provincie, iar debuşeul cel mai lesnicios e sexualitatea. Willy Schuster e niţel gerontofil şi trăieşte cu gazda, Sári neni, o unguroaică de nurii căreia se bucurase, în alte timpuri, şi tatăl lui, Samsaru, în strădaniile sale de a intra în partid, intră (după propria reflecţie) în secretara de partid, tovarăşa Szekely, Cucerzan e cuprins adesea de accese de dromomanie şi bate ţara în lung şi în lat în căutare de aventuri erotice, pentru a fi acaparat în cele din urmă de fatala Vianda, o frumoasă doctoriţă repartizată la şcoala lui etc. Aspiraţiile personajelor nu depăşesc cel mai adesea imediatul şi cad de regulă în derizoriu. Incapabil să prindă cerbul uriaş, Willy sfârşeşte prin a livra un cerb şchiop pentru o partidă de vânătoare a lui Nicolae Ceauşescu.
Deşi miza îi este, dacă nu modestă, măcar confuză, Un om din Est ne aduce câteodată aminte de vremurile bune ale lui Ioan Groşan, cel din O sută de ani de zile la Porţile Orientului. Iată o bucăţică dintr-un un pasaj în care e vorba de Hilde tante, mătuşa lui Nelu care avea obiceiul să scrie pe eticheta fiecărui borcan de conserve făcute în casă evenimentul politic petrecut la data respectivă:
[...] şirul de borcane şi sticle având [...] inscripţii de felul: Dulceaţă de cireşe. Mai 1984. Inaugurarea canalului Dunăre - Marea Neagră; sau: Pastă de măceşe. 1985. Plenara C. C. pe probleme de agricultură; sau: Gem de coji de portocală. Martie 1987. Vizita tov. N. Ceauşescu în Zair.
Tot antologabilă e şi însuşirea pe care o are proza lui Iuliu Borna de a anticipa (à la Oscar Wilde) întâmplări din viaţa reală şi care îi şi aduce o convocare la Securitatea locală. Momente bune dintr-o carte destul de modestă în ansamblu. La impresia generală nu tocmai favorabilă contribuie din plin şi extrem de numeroasele greşeli de tipar, uneori hilare, de parcă o editură mai mică nu şi-ar putea permite un biet spell checker, dacă n-are bani de plătit corectori. E un aspect general dezlânat şi neglijent, la care par să-şi aducă contribuţia şi inadvertenţele de ordin istoric strecurate tocmai în locuri în care autorul se vroia atent cu evocarea (la 6 martie 1945 nu au avut loc alegeri, ci o lovitură de stat, revista Magazin istoric nu apărea în 1964 etc.) În fine, de-ar fi astea scăderile cele mai mari ale cărţii. Dar să nu ne pripim. La capătul celor aproape 300 de pagini ale romanului scrie, negru pe alb, Sfârşitul volumului I. Aşadar va urma.
De data asta nu-i păcăleală, ca data trecută. Chiar a apărut o nouă carte de Ilf şi Petrov şi îi spune America fără etaje (Polirom, 2010). E relatarea, pentru prima oară tradusă la noi, a călătoriei în Statele Unite a celor doi, desfăşurată între noiembrie 1935 şi ianuarie 1936. Reconvertiţi temporar la meseria de bază, cea de jurnalişti, autorii relatează în cele 450 de pagini ale cărţii scene şi întâmplări din America, schiţează portrete, fac evaluări şi comparaţii (mai ales cu Uniunea Sovietică a celui de al doilea deceniu de după revoluţie). Ei bat America de la est la vest, de la New York la Los Angeles şi înapoi, parcurg 10000 de mile cu automobilul şi notează impresii, stau de vorbă cu oamenii de la vlădică până la opincă sau, pentru a rămâne în registrul laic, de la Henry Ford la micul fermier sau autostopistul de pe şosea.
Le place America? Greu de spus, deşi probabil că nu prea, pentru că mâncarea nu are gust, pâinea e prea albă şi prea pufoasă, toată lumea aleargă după profit, muncitorii sunt exploataţi, indienii şi afroamericanii negrii discriminaţi, Constituţia e doar pe hârtie etc. Cam pe dos decât în URSS-ul lui Stalin. Cei mai mulţi americani cu care stau de vorbă manifestă o simpatie greu disimulată faţă de Uniunea Sovietică. Iată un fragment din discuţia cu celebrul magnat al automobilelor Henry Ford:
La despărţire, Henry Ford, care se interesează de Uniunea Sovietică şi nutreşte o oarecare simpatie pentru ea, ne întrebă:
- Care e acum situaţia financiară a ţării dumneavoastră?
Noi tocmai citiserăm în ajun, în Pravda, celebrul articol al lui Grinko şi de aceea i-am putut oferi cele mai proaspete informaţii.
Citind asemenea pasaje, cititorul e în dilemă: să le privească drept concesie limpede făcută propagandei oficiale, sau să ia totul în cheie ironică? Pentru ultima soluţie ar pleda referirea la celebrul articol din Pravda. Dacă aici o asemenea ambiguitate e posibilă, alteori acest lucru e mai greu de conceput. De pildă, asistând la un concert al lui Rahmaninov la Carnegie Hall, autorii scriu:
Rahmaninov, după cum ne spusese un compozitor pe care-l ştiam, stă în cabină şi spune anecdote. Dar îndată ce se aude gongul, se ridică şi, compunându-şi o faţă tristă de exilat rus, se îndreaptă spre scenă.
Rahmaninov e unul din puţinii exilaţi ruşi recalcitranţi şi de altfel aflăm că publicul nici nu-l prea apreciază. Cei mai mulţi din cei care stau de vorbă cu călătorii ard de nerăbdare să revină în patrie, cel puţin în vorbe, chiar dacă în practică par bine plantaţi în solul american.
Dacă asemenea momente (şi destule altele) se explică uşor prin necesitatea de a face concesii peste concesii (să nu uităm, suntem în plin deceniu de aur al terorii staliniste), se vede câteodată şi mâna marilor Ilf şi Petrov, cei din Viţelul de aur sau Douăsprezece scaune. Asta se întâmplă mai ales când e vorba de portrete. Un exemplu e cuplul Mr. & Mrs. Adams, cei doi americani care îi însoţesc în voiajul lor. Filosovietici, aceştia alcătuiesc o pereche insolită, prezentată cu un umor burlesc irezistibil, deşi nu lipsesc tuşele caricaturale care trimit parcă la Gog-ul contemporanului Papini.
Fatalmente cârcotitori, Ilf şi Petrov nu rămân insensibili la extraordinarele realizări tehnice ale Americii, şosele şi autostrăzi impecabile, baraje (Boulder Dam abia se construise) sau uzine de tot felul. Rămân surprinşi de extraordinara calitate a serviciilor - suntem în 1935! Nu-i lasă reci nici frumuseţile naturale, dar, veritabili reporteri sovietici, ei reuşesc să scrie un capitol întreg despre Grand Canyon fără să se refere decât în treacăt la canionul propriu-zis, fiind mai atraşi de ce se întâmplă în cabana din marele parc natural.
Apariţia Americii fără etaje se anunţa drept un mare eveniment editorial. Ca admirator declarat al celor doi, nu poate decât să mă bucure ca a ieşit cartea asta, deşi între ea şi cele două romane e o diferenţă de câteva clase bune. O vorbă despre isprava editurii care, în treacăt fie spus, nu se oboseşte să onoreze evenimentul editorial printr-o prefaţă consistentă şi se mărgineşte să includă o scurtă notiţă bio-bibliografică. În fine, există o pompos intitulată Notă a traducătoarei, întinsă pe fix trei rânduri, în care aceasta mulţumeşte altor două persoane care şi-au adus contribuţia la ameliorarea stilistică a lucrării. Citind cartea, ne putem imagina ce-ar fi fost fără acest ajutor extern, nu de alta, dar găsim destule exprimări de-a dreptul proaste, de tipul „nu s-a mulţumit numai să...“. Mai ştii, poate aşa se exprimau Ilf şi Petrov, iar traducătoarea n-a făcut decât să fie fidelă originalului.
Cinefilii rafinaţi vor strâmba din nas riscând să facă deviaţie de sept când voi pomeni o scenă din Sex and the City 2, una pusă mai pe la sfârşit, unde apare un grup de femei musulmane care, în secret, se întrunesc pentru a se îmbrăca occidental şi pentru a citi cărţi interzise dreptcredincioşilor. Nu ştiu cât de mult adevăr e în asemenea întâmplări, dar se pare că fără foc n-ar fi ieşit fum. Cartea lui Azar Nafisi, Citind Lolita în Teheran (Editura RAO, 2008), merge pe aceeaşi linie şi ne prezintă povestea unor doamne din capitala Iranului (nota bene, republică islamică cu toate rigorile genului) care se întâlnesc într-un fel de club de lectură clandestin şi poartă discuţii despre cărţile citite.
Cum s-a ajuns aici? Autoarea (scrierea e, făcând abstracţie de numele schimbate, autobiografică) şi-a luat doctoratul în literatură la o universitate americană şi a revenit în Iran, plină de entuziasm şi dornică de a transmite şi altora din învăţătura primită. Suntem la sfârşitul anilor '70 şi încep frământările care culminează cu revoluţia, răsturnarea şahului şi proclamarea regimului islamic. Libertatea de expresie, atâta câtă era în regimul autoritar dar în esenţă secular al monarhului, dispare văzând cu ochii. Azar Nafisi trece de la o universitate la alta şi experimentează pe propria piele strângerea laţului (va fi nevoită în cele din urmă să părăsească ţara). Noii guvernanţi închid librării, interzic cărţi şi autori, impun veştmintele islamice, introduc restricţii draconice în privinţa manifestărilor culturale. Dată afară de peste tot din cauza comportamentului său de om liber, neîncorsetat în dogme, autoarea înfiinţează un cerc de lectură la ea acasă. Va chema şapte din fostele ei studente, cu care va dezbate, timp de vreo doi ani, câteva cărţi problematice sub aspectul relaţiilor dintre sexe sau al statutului femeii: Lolita lui Nabokov, Marele Gatsby de Scott Fitzgerald, romane de Henry James sau Jane Austen.
Discuţiile propriu-zise despre cărţi nu dezvăluie mari profunzimi de analiză şi sunt interesante doar în măsura în care ele servesc drept revelator pentru mentalitatea tinerelor iraniene, confruntate deodată, literaturiceşte măcar, cu Occidentul. Dacă fetelor li se poate scuza naivitatea, autoarei e mai greu să-i treci cu vederea analizele uneori plate, alteori potrivite ca nuca-n perete. De pildă, înfierând personajul Humbert Humbert din Lolita pentru chinurile la care o supune pe eroină, Nafisi trece la cestiunile politice ale zilii şi îl compară pe atotputernicul ayatollah al Iranului cu opresorul Lolitei. Cum ar veni, ayatollahul e Humbert, iar Lolita, biata ţărişoară fostă a Persiei. Mie imaginea mi s-a părut de prost gust, dar poate altora le-o plăcea.
Partea extra-literară e ceva mai interesantă. Azar Nafisi prezintă destul de amănunţit modul în care a evoluat (sau involuat?) societatea iraniană sub presiunea islamiştilor. E bine să se înţeleagă că instaurarea dictaturii ayatollahilor nu s-a făcut peste noapte, ci a fost un proces care a durat câţiva ani buni, cu impunerea unei cenzuri dure şi cu strangularea treptată a libertăţilor individuale şi impunerea de noi restricţii zi de zi. Detaliu grotesc, dar nu mai puţin real: şef al cenzurii filmelor a devenit un... orb. Poate nu-i rău să luăm şi noi aminte la unele din lucrurile astea, nu de alta, dar şi în România puterea politică pune şaua lent dar sigur pe din ce în ce mai mulţi din cei care i se opun. În fine, desigur că există o cheie feministă în care se poate citi foarte confortabil această carte. Nu m-a atras niciodată feminismul (după cum nu mă atrag nici machismul sau alte „isme“ mai mult sau mai puţin în vogă), aşa că am preferat să iau şi eu din carte ce mi s-a părut cu adevărat interesant: mecanismul instalării opresiunii generalizate.
Progresul, scrie Flaubert în Dicţionarul de idei primite de-a gata, e întotdeauna rău înţeles şi prea grabnic. E o afirmaţie la care ar subscrie probabil şi Ion Palatinus, personajul central din Maseurul orb al lui Cătălin Dorian Florescu (Polirom, 2007). E, după cum o spune şi titlul, maseur şi a orbit în adolescenţă. Duce o existenţă insolită la Moneasa şi are o bibliotecă fabuloasă, iar oameni de toate vârstele şi condiţiile sociale îi citesc şi îi trimit înregistrările pentru a-l ajuta să-şi satisfacă pofta insaţiabilă de lectură.
Dacă maseurul e personaj central, romanul are şi un personaj narator, Teodor Moldovan, individ fugit din România ca adolescent în condiţii dramatice în timpul comunismului. Stabilit cu părinţii în Elveţia, Teodor lăsase în urmă o iubită, Valeria, în căutarea căreia vine după 20 de ani. A ajuns între timp un om de afaceri de succes şi vinde sisteme de securitate. Căutările i-l vor scoate în cale pe Ion, care nu va întârzia să exercite asupra lui aceeaşi fascinaţie pe care o exercită asupra multora din semenii lui. Teodor renunţă, cel puţin temporar, la scopul iniţial al călătoriei şi se stabileşte, practic, la Moneasa, intrând în anturajul lui Palatinus şi are parte de tot felul de plăceri ale vieţii mizere dusă de oamenii din părţile locului. Un fel de Hans Castorp româno-elveţian, mutatis mutandis? Poate.
Ion Palatinus e un autodidact reacţionar şi ascet, care respinge oripilat progresul şi chiar va încerca, cu naivitate, să se opună construirii unei şosele care să lege Moneasa de marele oraş din vecinătate. Alte idei îl pun pe el în mişcare. Urmând (inconştient?) drumul înfundat al lui Noica, maseurul se înconjoară de discipoli („filozofii“ lui), patru tineri pe care nădăjduieşte să-i instruiască, pentru ca şi aceştia să poată face la rândul lor prozeliţi care să propage cartea în rândul maselor. Cum e de aşteptat, experimentul eşuează, iar Palatinus se confruntă cu realitatea prozaică, fără a părea, cel puţin o bună parte din roman, s-o conştientizeze.
Biblioteca lui Ion Palatinus, zeci de mii de volume înghesuite în două cămăruţe de bloc sordid, muncitoresc, alcătuieşte paradoxal un locus amoenus. Ion, Teodor şi discipolii poartă discuţii lungi şi contradictorii pe marginea unora din cărţi. Se dezbat mai ales Cioran şi Camus, dar nu lipsesc aluzii la mulţi alţi autori. Din păcate, nivelul discuţiilor e destul de modest, cu exprimări aforistice care trimit uneori parcă la banalităţile preţioase tip Paulo Coelho („frumosul e atunci când o carte sună bine“ sau „un autor bun e şi un bun observator“ sunt numai două mostre).
Cu toate astea, cartea lui Cătălin Dorian Florescu îşi are reuşitele ei. Printre acestea se numără evocarea experienţei de Entfernung a exilului (însuşi autorul a părăsit România ca adolescent şi îşi scrie cărţile în germană). Mai e şi naraţiunea alertă fără a fi neglijentă şi care rezervă nu odată surprize pe care, desigur, n-am să le dezvălui aici. Pot totuşi să spun că Teodor venise din Elveţia la volanul unui Audi şi îmbrăcat într-un costum englezesc ireproşabil. Soarta costumului e chiar una din evoluţiile surprinzătoare, chiar dacă mulţi cititori vor vedea mai ales biblioteca şi vor gusta discuţiile despre cărţi şi idei purtate acasă la maseur.
Cu Viaţa începe vineri (Humanitas, 2009) Ioana Pârvulescu a făcut pasul de la istorie (literară, a vieţii cotidiene şi a moravurilor) la roman. Pas însemnat, desigur, dar pe care l-au făcut, în epoci şi împrejurări diverse, şi alţii, de la G. Călinescu/Lovinescu la Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. Faux pas? Rămâne să stabilească cititorii, căci de la complezenţa criticilor nu cred că putem avea mari aşteptări.
Coloana vertebrală a romanului o constituie însemnările din jurnalul Iuliei Margulis, o tânără bucureşteană, fiică de medic sărac, care acoperă intervalul dintre 19 şi 31 decembrie 1897. Sunt două săptămâni bogate în evenimente, şi asta pentru că la cuvenitele pregătiri de sărbători se adaugă o suită de evenimente senzaţionale, care se pun în mişcare odată cu descoperirea în zona Băneasa a doi tineri bărbaţi, unul grav rănit (şi care va muri peste câteva zile fără să fi apucat să-şi spună povestea), altul leşinat, dar aparent amnezic în mod selectiv.
Poliţia nu doarme. Conu Costache Boerescu, mai aproape de imaginea unui aristocrat decât de cea a unui poliţai clasic, anchetează cazul şi în curând se stabileşte identitatea celor doi tineri, Dan Kretzu (supravieţuitorul) şi vlăstarul familiei de moşieri Ochiu-Zănoagă (cel ucis). Să fi fost un duel? În epocă asemenea confruntări nu lipseau, iar autoarea ne introduce în scandalul la ordinea zilei provocat de duelul dintre Nicu Filipescu şi George Lahovary, soldat cu moartea celui de al doilea. Se va contura, încetul cu încetul, o poveste destul de complicată, cu răsturnări de situaţie, având în centrul ei o icoană de mare valoare, dispărută după afacerea Ghenadie Petrescu, mitropolitul răsturnat din scaun.
Iulia, sigur une fille bien rangeé, citeşte Vanity Fair în original, se întreabă cum s-ar traduce mai bine titlul în româneşte şi scrie despre tot felul de întâmplări mărunte. Nu lipseşte consemnarea zbuciumului provocat de sentimentele pe care le are faţă de Alexandru Livezeanu, desigur tânăr, bogat şi sfărâmător de inimi, dar şi implicat în afaceri destul de puţin ortodoxe.
Viaţa începe vineri, ne spune titlul cărţii şi nu trebuie să luăm asta drept o observaţie polemică la adresa cronologiei din Cartea Facerii, ci ca simplă afirmaţie ce ţine de începutul unor însemnări care se ambiţionează să cuprindă (pars pro toto) reflecţii despre existenţă, însemnări făcute cu naivitate bine jucată de autoare şi cu veridicitate psihologică. Bine realizate portretele de gazetari ai vremii, dar şi schiţele de oameni mărunţi, vizitii, portari, borfaşi. O figură specială e cea a lui Nicu, un Gavroche bucureştean maturizat de timpuriu, prieten cu Jacques, fratele mai mic al Iuliei şi protejat de familia Margulis.
Mai greu de stabilit cât de originale sunt toate acestea într-o vreme când se fac până şi telenovele inspirate din viaţa de pe la 1900 şi în care apar destule din tipurile umane etalate în romanul Ioanei Pârvulescu. Acribia autoarei în reconstituirea cadrului istoric e, probabil, punctul tare al cărţii, altfel destul de plată din punct de vedere tehnic. Nu că n-ar mai da şi d-sa rateuri. Bunăoară într-un loc ni se vorbeşte de Parcul Carol (suntem la 1897!). Ce contează că parcul a fost amenajat abia în 1900... admiratorii cărţii vor spune că e o simplă licenţă, cei cărora cartea le-a plăcut mai puţin, că e o inadvertenţă de neiertat.
Cartea lui Cătălin Mihuleac - Zece povestiri multilateral dezvoltate (Cartea Românească 2010) face parte din pletora de volume, filme, emisiuni TV şi bloguri care şi-au propus, mai mult sau mai puţin apăsat, rememorări din comunism, mai ales că au trecut, vorba poetului idolatrizat, ca nori lungi pe şesuri, 20 de ani de la prăbuşirea, fie şi numai politică, a regimului respectiv.
Titlul de pe copertă (ironică aluzie la vechea sintagmă „societatea socialistă multilateral dezvoltată“) ne spune că în volum vom găsi zece povestiri şi nu ne minte. Bucăţile sunt, să înţelegem (de parcă ar avea vreo importanţă), roadele experienţei de viaţă a autorului, om ajuns la 50 de ani, geolog la bază, dar aruncat de valurile post-decembriste pe ţărmurile mai ispititoare ale unei cariere jurnalistice. Schema după care sunt alcătuite povestirile nu e foarte sofisticată. Adesea ele se focalizează pe un personaj ilustrativ pentru o anume categorie, personaj care se descurcă de minune profitând de sistem, toate bune şi frumoase, succes pe toată linia, până când intervine un eveniment care îi strică, să zic aşa, că e la modă, toată karma şi aranjamentele şi îl azvârle cu brutalitate în mizeria cotidiană a oamenilor mai puţin descurcăreţi. Aşa păţesc, de pildă, nea Ghiţă şi nea Vali (cei doi „regi“), unul ospătar într-un vagon-restaurant, celălalt, naş (adică, pentru cine nu cunoaşte terminologia, controlor de bilete la CFR). Nu mult diferită e soarta unui actor care trăia pe picior mare recitând ode iubitului conducător şi care e trecut la munca de jos atunci când face un gest disident, ba mai mult, trăieşte drama ca după 1989 nimeni să nu-i aprecieze meritele de opozant (Actorul iubitului conducător). Nici Viorel Ursu, portar la echipa Politehnica Iaşi nu apucă să se bucure prea multă vreme de binefacerile statutului de vedetă (una din ele fiind, detaliu semnificativ aprovizionarea cu pepsic la discreţie), iar Iulian Cimpoi, grănicer pus să apere cu străşnicie hotarele raiului comunist şi care se dedulceşte la nenumăratele avantaje colaterale ale meseriei, cade cu brutalitate din paradis (P.C.R. în R.F.G.). Nu-s singurele povestiri pe tipicul acesta, dar cred că n-are rost să povestesc cartea - cine-i curios, s-o citească.
Am putea uşor să bănuim că autorul e în esenţă un moralist, dar probabil că spre beneficiul estetic al cărţii ar fi de dorit să ne înşelăm.
Persoanele a căror tinereţe coincide cu perioada comunistă vor rezona, probabil, la consideraţiile lui Cătălin Mihuleac pe seama elementelor care îţi confereau prestigiu social la vremea respectivă. Memorabile sunt paginile consacrate blugilor, articol de îmbrăcăminte aproape mitic şi a cărui etalare îţi dădea aripi. De preferinţă, blugii ar fi trebuit să fie originali, dar dacă nu erau, se puteau găsi soluţii ingenioase (Valsuri şi blugi marca Strauss). Numai la Vasile Ernu cred că am mai găsit pagini atât de emoţionante despre articolele de denim.
Povestirile... lui Cătălin Mihuleac îmbină de multe ori fericit umorul cu nostalgia benignă. Cât timp prozatorul nu iese din domeniul temporal bine delimitat al comunismului, reţeta funcţionează bine. Din păcate, ultimele două proze din volum îşi extind acţiunea şi înspre anii din urmă, iar mecanismul de succes se gripează. Satirizarea unui preot militar capitalist prins cu nişte prostituate în Armata ca un uter îmbracă forme groase şi strică un ansamblu altminteri cu destule reuşite:
- Băi, glumeţule, prietene flocos, ia scoboară matale oleacă din maşină, să ne arăţi o legitimaţie, un act de identitate, un paşaport, ceva! Hai, eliberează ringul, lasă taxiul şi pe domnişoarele prostituate, nu te smuci, că te ia dracu'! Nea şoferu', dă-ne şi matale o mană de ajutor, nu sta şi te uita ca boul la cinema!
Pe scurt, o carte de vacanţă, fără mari pretenţii, fără plonjoane în abis, cu momente bune şi câteva mai proaste. Cei care sunt acuzaţi de nostalgii comuniste se vor putea replia strategic, cu următorul banc:
Doi bătrâni stau pe o bancă în parc şi discută:
- Dom'le, tare bine era pe vremea lui Stalin, mai ţii minte? zice unul.
- Ai înnebunit, dom'le, nu mai ţii minte ce teroare, ce mizerie, ce lipsuri, replică celălalt oripilat.
- Da, dar pe vremea aia aveam şi noi 20 de ani, soseşte răspunsul.
Timp de câteva săptămâni bune am postat pe blog un sondaj totalmente neştiinţific, tendenţios şi, desigur, părtinitor. Întrebarea la care erau rugaţi să răspundă vizitatorii blogului a fost una şi bună: Ce v-ar face să cumpăraţi o carte a unui autor necunoscut? Iată răspunsurile:
1. editura la care apare: 7%
2. coperta: 7%
3. recomandarea unui prieten: 27%
4. recomandarea unui critic literar: 20%
5. recomandarea unui blogger: 11%
6. altceva: 26%
Ce-aş face dacă aş fi în galoşii unei edituri care ţine să-şi vândă zarzavaturile cărţile de pe tarabă şi ar fi să mă iau după un asemenea sondaj? Păi în primul rând răspunsurile la întrebările 1 şi 2 îmi spun că fac bine ce fac, indiferent ce fac. N-are rost să mă străduiesc să îmbunătăţesc calitatea copertelor şi pot să le las aşa sinistre cum sunt. Şi, în general, vorba mult-iubitului nostru popor şi alături de el, a unei cunoscute disidente: merge şi aşa!
Răspunsul la întrebarea 4, conform căruia un număr însemnat de cititori merg pe mâna criticului literar, îmi spune că obiceiul de a trimite cărţi criticilor, în speranţa că ele vor fi recenzate în reviste cu vizibilitate sau la televizor, e bunicel. Desigur, o bună parte din cărţile expediate nu vor fi nici măcar atinse fizic vreodată de criticul-target, dar asta face parte din riscurile asumate.
Cele 11 procente de cititori care s-ar lăsa influenţaţi de recomandarea unui blogger mi-ar spune că fac bine că găzduiesc un blog sau un forum pe pagina editurii. Evident, e suficient ca acestea să existe, n-are rost să mă omor cu actualizarea lor, că mai e mult până să aibă un cuvânt important de spus virtualii ăştia. Cu prietenii însă nu e de joacă (27%). Editură ce sunt, m-aş da de ceasul morţii să mă pun bine cu prietenii potenţialilor mei cititori.
Ar rămâne un neliniștitor de mare procent (26%) al celor care ar fi influențați de acel misterios altceva. Ce poate să spună asta decât că cititorul e o creatură greu previzibilă şi de-a dreptul capricioasă? Dacă mă gândesc bine, nici nu mă merită, pe mine şi cărţile pe care le scot.
Desigur, toate aceste consideraţii sunt vădit răuvoitoare, başca se bazează pe un sondaj făcut la botul calului. Marele matematician Poincaré scria că geometria e arta de a face raţionamente corecte pe figuri incorecte. De ce nu s-ar aplica acelaşi principiu şi în cazul de faţă? Desigur, ar trebui să existe şi premisa că bunele noastre edituri doresc cu adevărat să-şi vândă marfa, dar nu-s deloc sigur de asta.
În prefaţa care deschide acest volum apărut la Editura Corint în 2010, autorul, care înţeleg că e muzeograf de felul lui, ne explică ce conţine cartea, rezumând-o în câteva pagini, deşi nu ştiu cât ne foloseşte asta. Este (e limpede) o lucrare tip cronică ce surprinde, cel puţin în intenţie, evenimente petrecute în Capitală între 1 septembrie 1939 (începutul celui de Al Doilea Război Mondial) şi 30 decembrie 1947 (abolirea monarhiei şi instituirea formală a regimului comunist la noi), două repere importante atât în sine, cât şi pentru consecinţele lor tragice întinse pe decenii.
Marele pericol care pândeşte acest gen de cărţi este glisarea prea frecventă (şi pe spaţii mari) de la particular la general. Mai pe înţeles, autorul te ademeneşte cu o carte despre Bucureşti (şi ca iubitori ai istoriei Capitalei muşcăm momeala şi o cumpărăm), dar dincolo de gardul vopsit în culori atrăgătoare găsim adesea un conţinut care are de a face cu istoria României în general şi mai puţin cu urbea. Gabriel Ciotoran nu face excepţie şi umple pagini după pagini cu prezentarea unor evenimente (dictatura regală, mişcarea legionară şi avatarurile ei, războiul, lovitura de stat de la 23 august 1944, instaurarea treptată a comunismului etc.) pe care le găseşti tratate în mai toate cărţile de istorie. Desigur, fiindcă Bucureştiul era şi pe vremea aceea capitală, multe din evenimente s-au petrecut acolo, dar ele nu ne spun cine ştie ce despre istoria oraşului.
Măcar dacă autorul ne-ar spune ceva nou despre toate astea. Nici vorbă. De cele mai multe ori el nu face decât să prezinte cuminte faptele, iar când nu o face, ne livrează platitudini sau „evaluări“ personale de genul:
Apreciez că această proclamaţie [a regelui Mihai în noaptea de 23 august 1944] este deosebit de importantă, întocmai ca aceea din 1877, a lui Carol I, şi din 1916, a lui Ferdinand.
Zău dacă nu merită să cumperi o carte despre Bucureşti ca să afli ce crede Gabriel Ciotoran despre una sau alta!
Alteori cititorul e pur şi simplu tras pe sfoară. Aşa se întâmplă atunci când ni se spune că vor fi prezentate persecuţiile la care a fost supusă populaţia evreiască odată cu introducerea legislaţiei rasiale (e vorba de aşa-zisele decrete de românizare ale regimului Antonescu, şi nu „romanizare“, cum aiurea scrie în carte). Nici vorbă, se menţionează într-un loc pe jumătate de rând că evreii erau scoşi să cureţe zăpada şi cam atâta. Avem parte şi de informaţii de-a dreptul inexacte. De pildă, autorul scrie negru pe alb că D. Bagdasar (renumit medic şi ministru al Sănătăţii după 1944) este întemeietorul neurochirurgiei. Iar nici vorbă - al neurochirurgiei româneşti, da, dar nu al neurochirurgiei ca disciplină.
Ceea ce salvează (parţial) cartea este prezenţa câteodată a detaliului pitoresc şi a anecdoticii, adesea culese din presa vremii:
În Calea Plevnei se găsea „casa spânzuratului“ sau „casa cu o mie de ferestre“ rămasă neterminată din timpul Primului Război Mondial. Orice încercare de terminare a casei se sfarşea cu o dramă. Se prăbuşeau schelele şi mureau zidarii, care se sufocau de parcă erau strangulaţi . Deşi presa relatează despre aceasta, istoricii o consemnează fără să dea asigurări asupra veridicităţii sau a cauzelor acestui ciudat fenomen.
Dincolo de stângăcia relatării autorului, să reţinem senzaţionalul situaţiei. Asta dacă n-o fi fost vorba de o (a câta?) instanţiere a mitului meşterului Manole.
În alt loc aflăm că exista, imediat după război, ciudata expresie (de fapt, o înjurătură) „vedea-te-aş pe tramvai!“. În epocă se practica punerea la stâlpul infamiei a tot felul de inşi, consideraţi (pe drept sau nu) colaboraţionişti ai vechiului regim sau infractori ai noilor vremuri. Afişele cu chipurile acestora erau lipite pe tramvaie, acţiune menită să bage frica în populaţie.
Aş sfârşi prin a lungi postarea asta până a o face de necitit dacă aş scrie despre neajunsurile acestei cărţi (câte le-am constatat eu), dar nu ştiu dacă ar servi la ceva. Totuşi... se scrie (şi se spune) „Pactul Tripartit“, nu „Pactul Tripartid“, aşa cum apare în volum. Dovadă că la volumul sărac nici boii corectorii nu trag.
Ideea textului de azi mi-a venit citind o postare de pe alt blog, dar nădăjduiesc că asta nu e un delict într-o vreme când leapşa, puia-gaia sau v-aţi ascunselea s-au mutat din spatele blocurilor pe bloguri. Ca să nu mai lungesc vorba, e despre librarii de altădată, a căror dispariţie e deplânsă cu un zel în materie de paseism demn de al unui romantic paşoptist. Desigur, nu ştiu dacă trebuie să regretăm discreta dispariţie a tuturor vechilor librari. Unii din ei erau, probabil, de-a dreptul odioşi, cel puţin asta pare să spună legenda potrivit căreia vânzătoarea de la librăria din holul Facultăţii de Istorie bucureştene era o zeloasă informatoare a Securităţii, noroc că a fost demascată exemplar la începutul anilor '90.
Prin vitregii ani '80 exista avant la lettre o librărie din fundul curţii la care lucrau doi librari tineri la vremea aceea şi care contrastau prin atitudine cooperantă şi comportament civilizat cu colegii lor de la alte librării, care nu se distingeau vizibil de lucrătorii de la aprozar. Ce s-a ales de ei? Unul, prozator foarte talentat, e azi oale şi ulcele. Celălalt, scriitor cu operă mai subţirică, joacă cu succes variabil unul din rolurile de raisonneur al naţiei la un post de televiziune.
Tot pe vremea aceea exista pe Schitu Măgureanu, aproape de podul Izvor, o librărie renumită prin bogăţia sortimentului de cărţi şi - atenţie - prin calitatea librarilor. Aceştia, soţ şi soţie, se dădeau de ceasul morţii să-şi mulţumească clienţii, ba chiar făceau asta fără ciubucul de rigoare. Legendele urbane ale timpului spun că dacă cei doi nu aveau o carte solicitată de un muşteriu, i-o comandau. Ba mai mult (şi-s conştient că sună suprarealist de-a binelea şi nu cer nimănui să creadă), era suficient să strecori pe sub uşa librăriei un bileţel cu numele cărţii căutate, că oamenii noştri îţi făceau rost de ea. Zice-se că ajunsese pragul prăvăliei mai înţesat de bileţele ca Zidul Plângerii.
Pierit-au aceşti librari? Probabil că da, iar din puţini câţi erau au dispărut mai toţi. Cu toate astea, trecând vara asta printr-un oraş de provincie, am dat peste o librărie destul de puţin spectaculoasă ca aspect, dar bine garnisită. Cei doi librari, un el şi o ea, erau însă foarte săritori şi au sărit să răscolească împreună cu mine rafturile în căutarea câte unui volum. Ba chiar au avut şi recomandări, e drept, nu tocmai pe gustul meu, dar oamenii erau prevenitori şi dornici să ajute (şi, în ultimă instanţă, să-şi vândă marfa). La plecare, în semn de apreciere (cumpărasem o tonă de celuloză), mi-au oferit cadou câteva cărţi.
Tot vara asta am intrat într-o librărie bucureşteană din acelea cu fason şi ceainărie, căutând o carte anume. Conform procedurii, am întrebat-o pe tânăra de la casă dacă mai au cartea cu pricina, mai ales că apăruse mai demult. Amabilă, aceasta a ciripit că trebuie s-o caute în calculator, ceea ce a şi făcut, iar verdictul a căzut fără putinţă de apel: n-o mai avem! Norocul meu a fost că o dată în viaţă nu m-am încrezut în tehnică şi m-am apucat să caut prin rafturi (las la o parte că nu exista un criteriu limpede de organizare a volumelor, aşa că orice căutare decurgea extrem de greu). Evrika! După o temeinică răscolire a apărut şi cartea căutată. Învinsesem calculatorul.
- Eu nu fac nimic, scriu. Am început un roman despre un viol [...]
- Serios? şi cum e? Are o acţiune, e un caz real?
- Da, la mine întotdeauna e un caz real, de obicei personal, dar de data asta pornesc de la un incident foarte mediatizat (de ce simt nevoia să vorbesc cu el în termeni oficiali, neutri şi reci ca nişte termopane, nu că ar fi utile, ci pentru că se poartă). E vorba de o fetiţă romă, de zece ani, cum spun ăştia cu political correctness-ul lor, violată, chipurile, de unchi-su, un băiat de şaptesprezece ani. A ajutat-o o româncă bogată, emigrată la Londra, să facă avort acolo la sfârşitul lunii a şasea de sarcină...
Aşa îşi prezintă Nora Iuga romanul (apărut la Polirom în 2009) în convorbirea telefonică pe care o are cu un editor elveţian. Sigur că autoarea (ca orice personaj care se respectă) nu e creditabilă în totalitate, iar cartea se desfăşoară pe mai multe planuri dintre care cel al violului şi al prezentării familiei victimei e doar unul. Alături de acesta mai avem cel puţin două, unul al rememorării unor scene dintr-o copilărie petrecută undeva pe şoseaua Giuleşti şi altul, al trăirii imediate, desfăşurat în Elveţia, unde scriitoarea se află la o bursă.
Planuri diferite, tehnici şi procedee felurite. Dimensiunea evocării e populată de adulţii familiei, conturaţi de parcă ar coborî din poze de epocă, eventual în sepia, dar şi de o ceată pestriţă de copii aparţinând unei comunităţi strident multietnice (ungurul Àrpi, evreul Deciu, românul Gelu). De altfel lui Gelu îi aparţine şi instigarea care dă titlul cărţii şi care nu trebuie luată, probabil, drept un îndemn la devalizarea unui brand naţional precum lubeniţele de Dăbuleni. Întoarcerea în timp se face cu acea inocenţă pe care autorii cu experienţă o mimează cu dibăcie. Nora Iuga pare interesată de nevinovatele explorări ale organelor genitale la care se dedau copiii şi aproape nu-i scenă în care doi ţânci să nu-şi vâre mânuţele în lenjeria intimă a celuilalt, dar asta e, vezi bine, o notă de atmosferă, că doar de la un viol comis asupra unui copil plecasem parcă.
Planul actualităţii e redat de lungi monologuri interioare ale personajului auctorial, care se dedublează ocazional în Nora A şi Nora B, iar atunci monologul devine discuţie de-a binelea. N-am înţeles dacă cele două litere desemnează ipostaze pe care autoarea le-a vrut bine diferenţiate, căci cele două Nora nu par să se deosebească prin ceva, părând a fi două voci destul de asemănătoare, individualizate doar de dragul individualizării. Atunci când nu asistăm la jocul schizoid dintre Nora A şi Nora B avem parte de - să le zicem aşa, în terminologie psihanalitică - resturi diurne. E vorba de reflecţii privind evenimente imediate. Unele din acestea (de pildă apariţiile la posturile de televiziune ale psihologilor sau ale politicienilor, desigur cei din opoziţie, pentru a vorbi vrute şi nevrute) o agasează teribil pe autoare. Altele ţin de activitatea profesională a scriitoarei. Ea pare marcată de faptul că un jurnalist german a asemănat-o cu mme Artaud, drept care menţionează asta în mai multe locuri. Nu pot să nu-mi amintesc un vechi film nord-coreean în care o femeie care avusese ocazia să dea mâna cu Kim Ir Sen izbucnea în plâns de emoţie ori de câte ori povestea despre scena respectivă.
Nu încape vorbă că Nora Iuga stăpâneşte bine instrumentele meseriei. Ea dă dovadă de virtuozitate în recompunerea universului copilăriei plecând de la fragmente brute de experienţă infantilă şi nu pare să-i fie străin niciun registru lingvistic, nici chiar gama frustă a vorbirii personajelor din lumea ţigănească din care provine micuţa violată al cărei caz alcătuieşte, în aparenţă cel puţin, pretextul romanului. Toate acestea nu feresc însă cartea de o anume impresie de însăilare, de lucruri adunate laolaltă cu furca, de hârtie umplută cu vorbe mai mult din dorinţa narcisistă a autoarei de a se autoadmira în pagină decât de a alcătui o construcţie coerentă. Am avut uneori senzaţia că se duce o luptă contra cronometru pentru terminarea romanului, în detrimentul calităţii literare. Destul de multe loose ends, dar mai ştii, poate chiar asta s-a vrut. Ca să nu mai spun că definiţia libertăţii ca necesitate înţeleasă nu a fost dată de Lenin (cum ne spune într-un loc romanciera), ci pare-mi-se, de Hegel, dar parcă mai contează, că doar nici Fuchs nu a fost născut de mama lui...
