marți, 9 februarie 2010

☺☺☺ Anna Politkovskaia - Rusia lui Putin

Multă lume îşi aduce aminte de marea emoţie pe care a stârnit-o în 2006 asasinarea în stil mafiot a ziaristei ruse Anna Politkovskaia, cunoscută în calitate de critic vehement al regimului de la Moscova. Neştiind mare lucru despre realităţile ruseşti ale ultimilor ani, am citit cartea Rusia lui Putin (Editura Meditaţii, 2008, traducere cam pedestră după ediţia engleză) în speranţa de a mai afla câte ceva, desigur cu rezerva pe care trebuie s-o manifeşti când citeşti asemenea lucrări.

Impresia generală pe care ţi-o lasă cartea Annei Politkovskaia este cea de represiune sălbatică exercitată de un regim tiranic asupra propriei populaţii. Nu ştiu dacă toate situaţiile şi întâmplările prezentate sunt reale, dar e suficient ca jumătate să fie şi tot rămânem cu un tablou terifiant al marii împărăţii de la Răsărit.

Că Rusia nu e tocmai un leagăn al democraţiei şi un paradis al drepturilor cetăţeneşti fie ştiam, fie intuisem deja din văzute, citite sau auzite. Cu toate astea, aveam în minte o construcţie oarecum şablon, aceea de stat autoritar, cu un sistem militar şi poliţienesc extrem de puternic, cu o castă a oamenilor în uniformă situată deasupra indivizilor de rând. Unul din primele mituri pe care le demantelează cartea de faţă e în bună măsură chiar acesta. Departe de a fi o categorie prosperă, armata rusă este, dincolo de mecanismul represiv pe care îl garantează, un imens lagăr de muncă, suferinţă şi nu de puţine ori de exterminare pentru înşişi membrii ei. În capitolul Armata ţării mele şi mamele ei, Politkovskaia afirmă limpede:

În Rusia, armata este un sistem închis care nu diferă de o închisoare. Nimeni nu intră în armată decât dacă autorităţile vor acest lucru. Odată ajuns acolo, trăieşti o viaţă de sclav.

Autoarea prezintă, ilustrând cu poveşti de viaţă, cazurile multor militari supuşi unui regim imposibil de îndurat, exterminaţi de-a dreptul. Se ştie că armata nu e tocmai o instituţie de binefacere, iar viaţa recruţilor e departe de a fi dulce. Atrocităţile relatate de Politkovskaia întrec însă orice limite imaginabile pentru relaţiile dintre superiori şi subordonaţi, iar indiferenţa autorităţilor militare faţă de abuzuri precum şi nepăsarea lor nu îşi au probabil echivalent în lumea civilizată. Se citează cazul unui militar căzut în Cecenia, dar de moartea căruia mai-marii armatei „uită” pur şi simplu să-i anunţe familia (o măicuţă bătrână cu brâul de lână îşi caută copilul), dezertările câte unui pluton de soldaţi exasperat de condiţiile inumane, asasinatul prin muncă forţată etc. Culmea e că de multe ori tinerii pleacă la oaste optimişti, animaţi de gândul că se înrolează într-o mare armată fără să-şi imagineze ce se petrece acolo.

Un spaţiu generos dedică Politkovskaia războaielor zise „antiteroriste” din Cecenia sau Osetia de Nord. Teatre de război în toată regula, zonele respective devin uneori adevărate poligoane de încercare pentru pornirile bestiale ale unor ofiţeri îndreptate împotriva populaţiei civile (se prezintă pe larg aşa-zisul caz Budanov, al unui colonel care a violat şi ucis o localnică de 17 ani, iar procesul s-a tărăganat ani de-a rândul). Ne este relatată şi tragedia de la teatrul muzical Nord-Ost din Moscova, unde teroriştii ceceni au luat în 2002 sute de ostatici şi care s-a soldat, ca urmare a modului în care au acţionat autorităţile la ordinul direct al lui Putin, cu 130 de victime.

Nu lipsesc nici portrete şi întâmplari mai de-ale civililor. Capitolul Tania, Mişa, Lena şi Rinat: unde au ajuns acum? ne prezintă povestea unor oameni reali (insistă autoarea) şi a transformărilor prin care au trecut aceştia după destrămarea URSS în 1991. Uneori episoadele relatate mă fac să mă gândesc la proza Ludmilei Uliţkaia, despre care am scris nu demult. Impresionantă e povestea Taniei, care din intelectuală sovietică bovarizând în anii comunismului ajunge sub Putin capitalist de succes, dar numai după ce a mulţumit pe cine trebuie. Ea recunoaşte cu sinceritate acest lucru:

Dacă nu l-aş fi menţionat pe Putin, agentul local al FSB [Serviciul Rus de Securitate] ar fi trecut mâine pe la magazinul meu pentru a-mi reproşa că nu spun ce spune toată lumea. Ăsta e genul de viaţă pe care îl ducem noi, oamenii de afaceri. [...] Dacă va trebui să-l sărut pe Putin undeva pentru a mai primi două magazine, o s-o fac.

Politkovskaia îşi pune, pe drept cuvânt, întrebarea dacă Putin, dincolo de antecedentele lui de ofiţer KGB şi şef de serviciu secret, este într-adevăr răspunzător pentru toată această mizerie. Admiratorii săi (şi-s destui) susţin, desigur, că nu („Preşedintele nu le poate face pe toate!”).

Dar, încheie Politkovskaia:

Într-adevăr, nu poate. Ca preşedinte, are datoria să se gândească la metode, la modalităţile de abordare a lucrurilor. El este persoana care le elaborează. În Rusia, poporul îl imită pe omul aflat la vârf.

Oare numai în Rusia se împute peştele de la cap?

Niciun comentariu: